Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ramura industriei chimice şi a plasticului cunoaşte o creştere considerabilă în ultimii ani. Aceasta se
datorează faptului că diferite industrii încep tot mai mult şi mai mult să utilizeze masele plastice pentru
produsele finite sau pentru completarea lor (de exemplu ca ambalaj, protector, formă de prezentare,
etc.).
Primele mase plastice au fost: ebonita- 1843, celuloidul – 1872, galalitul – 1897 ele au fost obţinute pe
baza modificării chimice a polimerului natural şi anume cauciucului natural, nitrocelulozei şi albuminei.
La începutul sec XX sau obţinut primele mase plastice sintetice: fenoplastele şi aminoplastele. În anii 30
ai sec. XX apare polietilena, polistirena, PCV, polimetilmetacrilat.
Masele plastice au o importanţa foarte mare pentru economia mondială. La început masele plastice
sintetice aveau nişte proprietăţi de calitate cu mult mai joase decît cele naturale. Însă datorită
perfecţionării tehnologice acestea cu succes pot înlocui masele plastice naturale. Despre nivelul de
dezvoltare a ţării vorbeşte volumul de producere a mărfurilor chimice, inclusiv şi a acelor de masă
plastică, deoarece acestea cer o tehnologie destul de sofisticată. datorită faptului că R.M. nu dispune de
zăcăminte (petrol şi cărbune), ea produce puţine produse chimice. Masele plastice se obţin în urma
prelucrării ţiţeiului.
La momentul actual în lume se produc anual în jurul la 150 milioane tone de mase plastice. Toată
această cantitate este reprezentată aproximativ de 50 tipuri de masă plastică, , dintre care 36 sunt
termoplaste , celelalte 14 sunt mase plastice termoreactive.
Este foarte eficient de a utiliza masele plastice deoarece 1 tonă de mase plastice înlocuieşte câteva tone
de metal, cu cheltuieli de obţinere mai mici.
A - monomer ;
n - grad de polimerizare.
- alternanţi:
-A–B–A–B–A–B–A–B–A–B-
- statistici:
-A–A–B–A–A–A–B–B–B–A-
- bloc:
-A–A–A–A–B–B–B–B–B–A-
- grefaţi:
-A–A–A-A–A–A–A–A–A–
Fiecare material plastic are proprietăţi specifice funcţie de compoziţia chimică şi de modul de
obţinere. Există şi o serie de proprietăţi generale care au făcut să fie larg utilizate în diverse
domenii. Principalele caracteristici pozitive sunt:
• rezistenţa bună la mediu umed, la acţiunea corozivă a diferitelor substanţe, la acţiunea acizilor şi
alcaliilor;
• prelucrabilitate uşoară;
• proprietăţi electroizolante;
Dezavantaje:
1. nu au rezistenţă mare la temperaturi ridicate, limitele lor normale fiind cuprinse între 70 – 200 C, iar
la temperaturi joase au tendinţă de rigidizare.
3. Mărfurile din masă plastică se recomandă de a fi utilizate pentru consumul alimentelor în stare rece,
deoarece pentru spălarea lor în acest caz se utilizează detergenţi lichizi.
4. Masele plastice prezintă fenomenul de îmbătrânire respectiv îşi modifică proprietăţile în timp, sub
acţiunea oxigenului din aer, a luminii şi a altor agenţi atmosferici.
Materii prime. Materia primă de bază este polimerul. Materia primă de condiţionare a maselor plastice
sunt:
• Materialele de umplutură: rumeguşul de lemn, negru de fum, nisipul, fibre de bumbac, etc.
Aceste materiale sunt utilizate pentru îmbunătăţirea rezistenţei la tracţiune, duritatea şi stabilitatea
chimică, precum şi pentru scăderea costului.
• Plastifianţi – se introduc în cazul micşorării rigidităţii şi fragilităţii, pentru prelucrarea mai uşoară
a maselor plastice. În calitate de plastifianţi se utilizează – ftalaţii, fosfaţii – nişte lichide uleioase, uleiul
din soia etc.
• Stabilizatori – aceste materiale se utilizează pentru a micşora procesul de îmbătrânire, care are
loc sub influenţa temperaturii ridicate, oxidării şi a luminii. De exemplu: pentru a micşora procesul de
îmbătrânire în fenoplaste se adaugă funingine.
• Lubrifianţii –aceste materiale se utilizează pentru a preveni lipirea maselor plastice la detaliile
mişinelor de prelucrare. În calitate de lubrifianţi se folosesc: parafina, ceara, vaselina, etc.
• Coloranţii – materialul colorant se utilizează sub formă de coloranţi şi pigmenţi, care în timpul
producerii, dau culoare respectivă masei plastice. Coloranţii contribuie la diversitatea gamei
sortimentale.
Matrici termoplastice
Deşi prezintă rezistenţă bună la acizi minerali şi soluţii alcaline, se umflă, se fisurează sau se dizolvă
în solvenţi organici polari (cetone, hidrocarburi clorurate şi aromatice).
Policarbonaţii – cei mai utilizaţi policarbonaţi sunt esterii aromatici ai acidului carbonic, cu formula
generală:
HO – ( Ar – O – CO – O ) n – Ar - OH
Poliuretanii – conţin funcţii interne cu un mare număr de grupe uretanice şi se obţin prin reacţia
diizocianaţilor cu substanţe cu atomi de hidrogen activ.
Ar – N = C = O + HO – R Ar – NH – CO - O – R sau
Ar - N = C = O + HNH – R Ar – NH – CO– NH – R
Matricile termorigide - cele mai utilizate sunt cele epoxidice, formaldehidice şi poliesterice.
(- CH - CH2 )
Proprietăţile răşinilor epoxidice depind, în principal, de densitatea reticulării, care la rândul ei este
influenţată de numărul grupelor epoxidice din moleculă, de distanţa dintre acestea, de numărul atomilor
de hidrogen din amine, de temperatură sau durata de reacţie.
Fenoplaste
Materiile prime utilizate sunt fenolul şi aldehida formică şi funcţie de raportul molar se poate
obţine NOVOLAC sau REZOL.
Soluţiile acestor fenoplaste se folosesc la impregnarea ţesăturilor, fibre de sticlă sau azbest când se
obţin produse laminate.
Epurarea polimerilor: această operaţiune se realizează cu scopul eliminării din corpul polimeric a
rămăşiţelor de monomeri, catalizatori, solvenţi, emulgatori, impurităţi mecanice ş.a. Gradul de epurare
determină utilitatea funcţională a polimerilor, nivelul proprietăţilor de exploatare şi viteza îmbătrânirii
produselor polimerice. Aşa, rămăşiţele de monomeri ( de exemplu, fenol, caprolactam) micşorează
inofensivitatea, stabilitatea termică şi la lumină, contribuie la oxidarea şi schimbarea structurii.
Catalizatorii metalici, unii emulgatori şi solvenţi manifestă acţiune fiziologică nocivă la organismul
uman, conţinutul lor în polimer trebuie să fie minimal.
Orientarea.
Orientarea conferă corpurilor polimerice rezistenţă mecanică (până la 500 – 600 kg/mm2) la
tracţiunea înaltă, îmbinând şi o deformaţie reversibilă destul de înaltă (până la 20%). Polimerii orientaţi
posedă coeficient de dilatare termică liniară negativ: în procesul de încălzire ei se contractă în direcţia
axei de orientare. Polimerii amorfi orientaţi la încălzire se contractă ireversibil, trecând treptat la starea
neorientată. Încălzirea polimerilor cristalini orientaţi pot duce la creşterea gradului de cristalizare.
Solidificarea.
Solidificarea este un proces ireversibil de transformare a răşinilor oligomerice lichide sau a răşinilor
sintetice termoplaste în polimeri insolubili reactoplaste solide. În rezultatul solidificării la polimeri scade
elasticitatea, creşte duritatea, rigiditatea, stabilitatea termică şi chimică, şi în unele cazuri fragilitatea.
Transferarea oligomerilor în polimeri termoreactivi cu structură spaţială are loc în timpul fasonării
articolelor, uscării lacurilor, emailurilor, cleiurilor, compoziţiilor de impregnare din polimeri
termoreactivi.
Solidificarea este rezultanta transformărilor chimice a polimerilor oligomerici, care conţin legături
reactante ( duble, triple ) sau grupe funcţionale ( -OH, -COOH, -NH ). Aşa centre reacţionare pot apărea
în materialele polimerice în procesul de solidificare la acţiunea energiei termice sau luminoase.
În funcţie de natura oligomerilor solidificarea poate fi realizată cu sau fără de adaos de agenţi de
solidificare.
Solidificarea fără adaos de agenţi de solidificare prezintă procesul de coasere a lanţurilor liniare ai
polimerilor cu legături chimice transversale la acţiunea căldurii, luminii, radiaţiilor şi transformarea
polimerului din stare fuzibilă ( faza A ) în stare solidă nefuzibilă ( faza C ). În faza intermediară ( B )
frecvenţa cusăturilor este mică, de aceea polimerul păstrează capacitatea de înmuiere la încălzire, de
umflare la solvenţi.
În calitate de agenţi de solidificare se folosesc amine, anhidrizi acizi, monomeri nesaturaţi (stiren,
metilacrilat etc. ). Acestea reacţionează cu grupele funcţionale ale oligomerilor, intră în structura
polimerilor supuşi solidificării şi îi transformă în polimeri spaţiali. Astfel se solidifică răşinile epoxidice,
esterice, fenolformaldehidice etc. Un caz aparte al acestui mod de solidificare este vulcanizarea
cauciucului cu sulf, care interacţionează la legăturile duble a moleculelor de cauciuc.
În calitate de agenţi de solidificare pot fi utilizaţi iniţiatori (de ex. Peroxizii pentru solidificarea răşinilor
poliesterice) catalizatori (acizi, baze, săruri). Catalizatorii nu interacţionează cu polimerul, dar rămân în
polimerul solidificat şi pot influenţa la proprietăţile lui igienice.
Prelucrarea termică
Prelucrarea termică prezintă o îmbinare de anumit regim de încălzire şi răşini a polimerilor pentru
reglarea structurii supramoleculare şi schimbarea proprietăţilor (durităţii, rezistenţei, gradului de
elasticitate), micşorarea tensiunilor interne şi stabilizarea dimensiunilor, eliminarea substanţelor
volatile. Eficacitatea procesului de prelucrare termică creşte dacă el este însoţit de acţiunea asupra
polimerului a ultrasunetului, câmpilor magnetic şi electric. Principalele tipuri de prelucrare termică sunt
călirea, recoacerea şi normalizarea.
Călirea (încălzirea şi răcirea bruscă) se realizează cu scopul micşorării gradului de cristalizare şi ca urmare
micşorarea durităţii, dar creşterea elasticităţii polimerului.
Recoacerea (răcirea lentă în mediu lichid: ulei, topitură de parafină, lichide siliconice) permite creşterea
gradului de cristalizare al polimerului şi de ai conferi duritate, rigiditate, şi rezistenţă sporite.
Normalizarea (răcirea lentă în aer ) este utilizată pentru micşorarea tensiunilor interne permanente în
articolele de masă plastică, care apar în procesul de fasonare.
Pentru sinteza polimerilor compuşii chimici iniţiali (monomerii) sunt separaţi din aceste producte şi apoi
sunt supuşi epurării scupuloase de impurităţi.
Reacţia de polimerizare în mod general poate fi prezentată prin schema:
n A – (A)n,
În reacţia de polimerizare intră moleculele de monomeri, ce conţin legături duble sau triple, precum şi
moleculele cu structură ciclică. În anumite condiţii la acţiunea catalizatorilor şi iniţiatorilor (oxigenul din
aer, peroxizi ai hidrogenului, benzoil etc.) legăturile moleculelor din compuşii nesaturaţi sau ciclici se
rup, după ce cu legăturile eliberate şi le cuplează între ele, formând macromolecule în formă de lanţ.
Cuplarea moleculelor substanţelor iniţiale are loc fără eliminarea produselor secundare şi de aceea
produsul obţinut are aceeaşi compoziţie elementară ca monomerii iniţiali.
Cei mai răspândiţi polimeri pe bază de răşini polimerizate, obţinuţi prin polimerizarea monomerilor
corespunzători – etilenă, omologii şi derivaţii ei sunt indicaţi mai jos. Excepţie din acestea este alcoolul
polivinilic, obţinut nu din monomer, dar prin hidroliza eterilor vinilici (polivinilacetat ş.a.).
Principalele metode industriale de realizare a polimerilor (copolimerii) sunt polimerizarea în bloc, în lac
(în solvenţi organici) şi în emulsie.
Polimerizarea în bloc se realizează în forme speciale sau în aparate cu flux continuu. Monomerul lichid
cu iniţiatorul sunt turnate în formă şi sunt supuse procesului de polimerizare în condiţii de temperatură
reglată foarte minuţios. În caz necesar se adaogă plastifianţi şi coloranţi (vopsirea în masă a polimerului).
Produsul finit (după răcire) se obţine în formă de lingouri, plăci sau semifabricate, care ulterior se
prelucrează mecanic la strunguri în produse finite. Lingourile sunt supuse mărunţirii în bucăţi şi granule,
care se folosesc ulterior pentru injectare.
Monomerul în stare lichidă sau gazoasă intră în continuu în reactor (coloană) şi iese din el în formă de
polimer în stare fluidă. În cazul racordării extruderului, din topitura de polimer se pot obţine profituri cu
diferită secţiune – bare, fâşii, panglici, care ulterior sunt granulate (mărunţite).
Polimerizarea în bloc în matrici plate se foloseşte pentru obţinerea plăcilor şi foliilor transparente de
sticlă organică din stirenă şi metilmetacrilat.
Polimerizarea în lac. Polimerizarea monomerului dizolvat împreună cu iniţiatorul într-un solvent organic,
rezultă obţinerea polimerului în formă de soluţie vâscoasă (lac) sau pulbere.
Obţinerea polimerului în formă de soluţie se practică în cazul prelucrării lui în produse peliculogene (lac,
email, vopsea). Pulberele de polimer se extrage din soluţie prin adaos de lichid, care nu dizolvă acest
polimer, se separă (prin filtrare), se spală şi se usucă, după ce se prelucrează în produse finite. Pulberele
ulterior pot fi supuse tabletării.
Spre deosebire de produsele obţinute prin reacţia de polimerizare compoziţia elementară a polimerului
obţinut prin policondensare nu corespunde cu compoziţia elementară a substanţelor iniţiale.
Policondensarea este caracteristică pentru substanţele ce au în compoziţia lor grupe funcţionale care
interacţionează în procesul de condensare, elimină molecula substanţei simple şi formează o nouă grupă
lîngă restul moleculelor reactante
b) Polimerii pot avea toate lanţurile macromoleculare de aceeaşi lungime (cu acelaşi grad de
polimerizare) şi se numesc polimeri monodisperşi sau pot fi alcătuiţi din lanţuri de diferite lungimi şi sunt
polimeri polidisperşi. Polimerii obţinuţi prin sinteză industrială sunt polidisperşi.
c) În funcţie de structura catenei macromoleculare, polimerii se împart în două clase mari:
- lanţuri liniare;
- polimeri termoplastici care se înmoaie sau se lichefiază reversibil la cald. În această categorie
intră polimerii liniari şi ramificaţi, stabili până la temperaturi ridicate.
f) Polimerii se pot clasifica în funcţie de energia de coeziune, care leagă lanţurile macromoleculare
între ele. Energia de coeziune specifică, E , se defineşte ca energia de coeziune pentru o lungime a
catenei de 5Å. Ea permite împărţirea polimerilor în elastomeri sau cauciucuri (1-2 kcal•mol-1); materiale
plastice (2 - 5 kcal•mol-1); fibre cu structuri orientate paralel (energie de coeziune specifică peste 5
kcal•mol-1).
Des.1
Ambutisarea la cald. Această metodă se foloseşte în cazul producerii din plăci de termoplaste a
articolelor de formă simplă. Aşa din celuloid (des 10) se obţin articole de galanterie: săpuniere, tocuri
pentru ochelari şi periuţe de dinţi, portsigarete etc. Prin mod analogic se obţin articole din folii de sticlă
din folii de sticlă organică: folia se încălzeşte pe o placă specială, se apasă pe matriţă şi se fasonează cu
puansonul. Produsele fasonate se răcesc în ambutiş cu aer comprimat.
Surplusul semifabricatului se taie pe conturul articolului şi după extragerea din matriţa, produsul se
prelucrează pe margini. Uneori articolele ambutişate se răcesc prin imersia lor în apă rece. Un
dezavantaj evident al acestei metode îl constituie – uzarea destul de rapidă a utilajului (ambutişului)
des.1.
Metoda de extrudere. Des.2
Dacă la extrudere, care astăzi prezintă un agregat universal şi automatizat, se completează diferite
dispozitive de recepţie, el are posibilitatea de a produce produse finite şi pelicule prin suflare. În des. 2 e
arătată schema unui agregat pentru obţinerea peliculelor polimerice prin metoda de umflare a ţevei
(mânecă) obţinută prin extrudere. Mâneca e umflată (suflată) cu aer fierbinte.
Fasonarea pneumatică.
Fasonarea pneumatică: Fasonarea produselor prin metode pneumatice, inclusiv şi fasonare vacuum şi
prin suflare, este bazată pe acţiunea presiunii atmosferice sau în exces (1,5 – 5 atm ) a aerului sau al altui
gaz asupra semifabricatelor încălzite (plăci sau ţevi) de termoplaste.
O mare răspândire a luat metoda de fasonare vacuum din plăci de mase plastice, datorită
procesului şi utilajului destul de simplu. Esenţa procesului constă în: placa de masă plastică se prinde cu
o ramă de matriţă, după ce se încălzeşte până la înmuiere prin intermediul razelor infraroşii; între
matriţă şi placă se crează o depresiune (vacuum) şi placa uniformă preia forma matriţei; după răcire se
extrage din matriţă (des.4.).
În cazul creării unei presiuni înalte (5 atm) care acţionează asupra plăcilor de termoplaste se obţin
produse, inclusiv şi de gabarite mari, cu confur (desen) mai precis ca în cazul fasonării vacuum. Forma
prin fasonarea pneumatică a plăcilor constă din matriţa şi camera pentru gaz, care apasă asupra plăcii
încălzite (des.5).
Din plăci de viniplast, polistirenă şi copolimeri ai stirenei se fasonează produse de gabarite mari
şi detalii: chiuvete foto, căzi de baie, lavoare, corpuri de lăzi, geamantane, cuve pentru frigidere, panouri
auto etc. Din folii de sticlă organică se fasonează paniere, vaze etc.
Metoda de injectare. Des. 6.
Prin această metodă se obţin articolelor din mase plastice cu forme şi dimensiuni neregulate şi
complicate. Prin încălzire se transformă semifabricatul masei plastice sub formă lichidă şi di ajutorul
unui piston se aduce la gura aparatului de suflat. Printr-un orificiu mic se suflă cu presiune masa lichidă
până nu se umple matriţa. Articolele obţinute prin această metodă necesită finisare cu înlăturarea
surplusului de masă plastică de la locul suflării. În rezultat se formează un punct cu dimensiune de la 2 –
5mm în diametru care face prezentă identificarea metodei.
Cele mai cunoscute şi mai răspândite materiale plastice obţinute prin polimerizare sânt: polietilena,
policlorura de vinil, polistirenul, polimeri metacrilici.
Aceste materiale plastice se colorează frumos. În amestecul lor materialele de umplutură se folosesc în
cantităţi foarte mici sau de loc.
Polietilena – este un produs al etenei, este un produs macromolecular solid, polietilena se obţine din
etena la temperaturi de 200-4000C şi presiuni de 200-1400 atmosfere. Are o structura liniară. Polietilena
se prezintă ca o masă plastică alburie, cu o foarte slabă nuanţă sidefoasă, în peliculă subţire este
aproape transparentă, este insolubilă la rece în solvenţi organici, se dizolvă însă la 65-700C în benzen,
xilen sau tetraclorură de carbon. Prin încălzire peste punctul de topire 1150C devine un lichid vâscos,
sub 200C se întăreşte şi devine fragilă, polietilena are excepţionale însuşiri electroizolante, prezintă o
bună rezistenţă la tracţiune şi anume: 120-140kgf/cm2, se comportă bine la prelucrări mecanice, se
aprinde foarte greu şi arde dezvoltând un miros parafinos. Este stabilă la apă, acizi bazici, dar este
atacată de acidul fluorhidric, de ozon şi oxigen la temperatura de 1000C. Polietilena are o greutate
specifică mică 0.92 gf/cm3, nu şi schimbă calitatea în contact cu alimentele şi nici nu le influenţează.
- în electrotehnică ca izolant;
- la fabricarea ambalajelor, prezentând şi o serie de însuşiri care o fac proprie pentru acest
domeniu, cum ar fi: stabilitate chimică, rezistenţă la solvenţi, incoloră etc.;
- din polietilenă se obţin de asemenea articole de menaj(pahare, lighene, farfurii, tăvi, castroane
etc.)
Polistirenul este o masă plastică obţinută prin polimerizare, fiind obţinut prin polimerizarea în suspensie
a stirenului.
Polistirenul se prezintă ca un corp solid, incolor cu miros caracteristic, poate fi obţinut şi translucid sau
opac. Se poate colora şi pigmenta, folosindu-se coloranţii rezistenţi la temperaturi ridicate. Polistirenul
se îngălbeneşte prin expunerea la lumina soarelui sau la temperatura de 800C, este solubil în unii
solvenţi organici ca: benzen, toluen, xilen, acetaţi de etil şi de butil, în schimb nu este atacat de acizii şi
bazele anorganice, nu se dizolvă în grăsimi şi uleiuri grase, acetonă. Are proprietăţi mecanice ridicate:
rezistenţă la tracţiune 550-700 kgf/cm2; duritatea 1000 kgf/cm2; alungire relativă la rupere 1-5%;
conductibilitate termică 0,12kcal/mh0C; temperatura de vitrifiere 90-1000C, temperatura de scurgere
2000C; rezistă la acţiunea apei, prezintă dezavantajul că este casant.
Policlorura de vinil se obţine prin polimerizarea clorurii de vinil — (CH2 = CHC1) — obţinută în prealabil
prin clorurarea etilenei.
Se produc polimeri folosind ca monomeri, numai clorura de vinii sau aceasta împreună cu alţi monomeri,
ca, de exemplu, acetatul de vinil, cînd produsul final se numeşte copolimer.
In urma polimerizării în emulsie se obţine un latex, din care polimerul se precipită şi se usucă,
Policlorura de vinil se prezintă sub forma unui praf alb, care se prelucrează ca atare, în care caz se obţin
produse dure sau i se adaugă plastifiant.
Denumirile comerciale sub care apare policlorura de vinii sânt: PCV, vini-dur, rovinil şi igelit.
Fenoplastele- sînt mase plastice ce se obţin prin condensarea fenolilor cu aldehidă formică sau furfurol
în prezenţa unui catalizator.
Din grupa răşinilor fenoplaste fac parte: răşini fenol-formaldebidice, fenolacetaldehidice, fenol-
butiraldehidice şi fenol-furfurolice.
— pe bază de uree-formaldehidă;
— pe bază de melamină-formaldehidă;
— pe bază de anilină-formaldehidă.
Răşinile de uree-formaldehidice sînt bune electroizolante şi stabile faţă de uleiuri şi grăsimi, agenţi de
oxidare, acizi şi baze în concentraţie slabă.
Se întrebuinţează la abţinerea articolelor de menaj, ca: ceşti, farfurii, pahare, tăvi, solniţe, linguri.
Se folosesc de asemenea, la fabricarea materialelor laminate având ca suport materiale textile sau
hârtie, la prepararea lacurilor, ca apret pentru ţesături spre a le face neşifonabile.
Ambele grupe de răşini sînt rezistente la acţiunea lumini ultraviolete, a intemperiilor, a solvenţilor şi
alcaliilor. Sânt însă atacate de acizii concentraţi.
Polimetilmetacrilatul (sticla organică) este rigid, transparent, ca aspect se aseamănă cu polistirena, dar
la lovirea cu un bastonaş de lemn emite un sunet înfundat, suprafaţa foarte netedă se zgîrîie uşor,
secţiunea vitrificată.
Celuloidul este flexibil, deseori se prelucrează cu imitaţii de fildeş, marmoră, corn sau sidef, suprafaţa
lucioasă, netedă, mai frecvent netransparent, secţiunea vitrificată. Se înmoaie la căldură, este foarte
inflamabil, arde foarte repede cu flacără luminoasă, degajă miros de canforă.
Poliuretanul expandat (spongios) este moale, uşor, elastic, cu structură celulară, culori alb gălbui sau
colorat netransparent. Poliuretanii se prelucrează în structuri afânate celulare prin expandare. Se obţin
astfel spume flexibile (buret) sau rigide utilizate ca materiale antişoc în construcţia autovehiculelor.
Teflonul este o polimerizare vinilică este şi obţinerea politetrafluoretenei numită industrial teflon. Este
un material cu rezistenţă termică remarcabilă (Tînmuiere= 3270C, Tdescompunere = 4500C) de aceea
este utilizat ca înlocuitor de metale în dispozitive antifricţiune (bucşe, garnituri, lagăre) putând fi
prelucrat mecanic prin strunjire. Teflonul prezintă inerţie chimică foarte bună de aceea se utilizează
pentru obţinerea de acoperiri protectoare (filme, plăci) în fabricarea utilajelor chimice, a recipienţilor din
industria produselor alimentare, casnice, etc.
Cauciucul natural este un polimer dienic cu structura cis-poli(izoprenului). El se extrage sub forma unei
dispersii coloidale numită latex din sucul unor varietăţi de plante tropicale cum este şi arborele de
cauciuc, Hevea Brasiliensis. Cauciucul se obţine prin “spargerea” latexului cu acid acetic sau cu acid
formic. Coagulatul este prelucrat mecanic prin calandrare pentru omogenizare, apoi este tras în foi
galben-brune translucide şi elastice. Cauciucul natural se utilizează pentru fabricarea de obiecte goale în
interior, jucării, şi pentru impermeabilizarea ţesăturilor. Lanţurile macromoleculare care alcătuiesc
structura cauciucului se rigidizează la temperaturi sub 100C, când se obţine o structură “îngheţată” cu
elasticitate redusă. Pentru a preveni alunecarea lanţurilor macromoleculare şi pentru îmbunătăţirea
proprietăţilor elastice, cauciucul natural se vulcanizează.
Reacţia cauciucului (natural sau sintetic) cu sulf se numeşte vulcanizare. Ea constă în crearea unor punţi
de sulf între catenele polimerice (C-S-S-C) la temperaturi de cca. 1100C. Cauciucul vulcanizat, obţinut cu
cantităţi mici de sulf (2…4 %) are plasticitatea practic suprimată iar limitele de temperatură ale
elasticităţii sunt lărgite faţă de cauciucul nevulcanizat. Cauciucul vulcanizat nu se înmoaie la cald şi îşi
păstrează elasticitatea la temperaturi coborâte. Rezistenţa lui la rupere este mult mărită (srupere = 300
kg. cm-2).
Ebonita este un polimer obţinut la vulcanizarea cu cantităţi mari de sulf (25-40 %) a cauciucului natural
sau sintetic. Masa plastică obţinută este un produs dur, cu mare rezistenţă mecanică, fără proprietăţi
elastice, casant şi bun izolator electric numit ebonită. Suprafaţă netedă lucioasă, netransparent de
culori naturale gălbui deschis
cauciucuri sintetice
c) Cauciucul butil este un copolimer al butadienei cu o diolefină (izopren), obţinut prin polimerizare la
temperaturi foarte joase de -1000 C. El este practic impermeabil la aer, utilizat pentru fabricarea
camerelor de automobil.
Poliamidele conţin în catena macromoleculară gruparea –NH–CO– ; ele se pot obţine prin reacţia dintre
o diamină şi un acid dicarboxilic, cum este cazul poli(hexametilenadipamidei) numită comercial Nylon
6,6; poliamide se pot sintetiza şi prin polimerizarea cu deschidere de ciclu ca în cazul obţinerii produsului
Nylon 6 din e- caprolactamă. Atât ţesăturile din fibre poliesterice cât şi cele din fibre poliamidice sunt
rezistente, pot fi uşor colorate, se pot prelucra în diverse texturi. Dezavantajul lor principal este acela că
sunt foarte puţin higroscopice astfel încât nu pot atenua umiditatea naturală a corpului. Dintre compuşii
naturali, structură de poliamidă au peptidele şi proteinele.
Răşinile epoxidice sunt polieteri care se obţin din policondensarea unui derivat fenolic sau alcoolic cu
epiclorhidrină. Compuşii epoxidici au rezistenţă bună la temperaturi ridicate şi la intemperii şi nu sunt
sensibili faţă de apă. Ei se utilizează expandaţi, ca spume solide cu bună rezistenţă mecanică, la
obţinerea laminatelor pentru vasele submarine, a antenelor radar, pentru încapsularea circuitelor
electrice, ca izolator termic al cisternelor auto.
Siliconul Există însă compuşi ai siliciului care pot realiza reacţii de policondensare numiţi
polialchilsiloxani sau siliconi. Se poate prepara de exemplu polidimetilsiloxan având ca precursor
dimetildiclorsilanul, care supus hidrolizei formează dimetilsilandiolul instabil şi care prin eliminare de
apă conduce la obţinerea produsului de policondensare. Dacă se porneşte de la un alchil triclorsilan,
RSiCl3, se obţin polimeri tridimensionali, în care fiecare atom de siliciu este legat de trei atomi de
oxigen, legaţi fiecare de câte un atom de siliciu. În funcţie de structura compusului macromolecular şi de
gradul de policondensare, n, siliconii se pot prezenta sub trei forme: uleiuri, vaseline şi cauciucuri.
Cauciucul siliconic are o stabilitate termică excepţională, este hidrofob şi izolator electric dar are mică
rezistenţă la abraziune. Se utilizează de aceea ca atare sau ca spumă siliconică în construcţii, în
electrotehnică, în industria constructoare de maşini pentru fabricarea garniturilor speciale. Compuşi cu
structura siliconilor sunt precursori în fabricarea de (micro)fibre şi pulberi de carbură de siliciu, SiC,
material utilizat în fabricarea de compozite.
- Mase plastice omogene – este compus doar din materialul de bază – polietilena, polipropilena.
- Reacţia de polimerizare – reacţia de unire a mai multor molecule cu legături multiple, care nu este
însoţită de eliminarea de produse secundare şi prin urmare, care are loc prin schimbarea compoziţiei
elementare a substanţelor reactante.
CH2 = CH2 (- CH2 – CH2 - )n
Prin polimerizare compuşii cu mai multe legaturi duble, de ex. Dienelor, se obţin compuşi
macromoleculari, ce conţin legături duble , dar care au un grad de nesaturaţie mai redus. Cea mai mare
importanţă industrială o prezintă reacţia de polimerizare a etilenei şi a butanlienei. Asupra proprietăţilor
polimerilor obţinuţi prin reacţia de polimerizare influenţează următorii factori: temperatura,
concentraţia iniţiatorului, presiunea şi impurităţile.
- Reacţia de policondensare – reacţia de unire a mai multor molecule, însoţite de eliminarea de molecule
simple: apă, alcool, HCl, NH3.
Spre deosebire de produsele obţinute prin reacţia de polimerizare compoziţia elementară a polimerului
obţinut prin policondensare nu corespunde cu compoziţia elementară a substanţelor iniţiale.
Policondensarea este caracteristică pentru substanţele ce au în compoziţia lor grupe funcţionale care
interacţionează în procesul de condensare, elimină molecula substanţei simple şi formează o nouă grupă
lîngă restul moleculelor reactante.
Rezistenţa la utilizare se referă la rezistenţa la cădere liberă, la variaţii de temperatură şi agenţi chimici.
La aceste considerente articolele de masă plastică nu trebuie să se deformeze, să nu crape şi să nu se
spargă în timpul utilizării. În urma spălării lor cu detergenţi sau cu soluţii alcaline să nu prezinte
modificări ai culorii sau să se deformeze la suprafaţă. În contact cu cafeaua sau cu ceaiul se admite o
uşoară colorare a suprafeţei.
- factori fizici precum căldura, lumina şi alte radiaţii de înaltă frecvenţă (raze X), tratamentele
mecanice, ultrasunetele;
Aceşti factori pot produce reacţii de depolimerizare, de scindare a lanţului macromolecular, de oxidare
etc. Toate acestea au ca urmare formarea de produşi cu lanţuri macromoleculare mult mai scurte şi deci
cu proprietăţi mult diferite faţă de produsele de bază. Produşii obţinuţi pot conţine şi grupări noi care
modifică stabilitatea sau toxicitatea compusului macromolecular. Prin degradare se modifică aspectul
macroscopic (culoare, textură, porozitate) dar mai ales proprietăţile mecanice ale polimerilor.
Tabel 1.
termo-oxidativăaditivi antioxidanţi: amine aromatice, fenoli, tioli aromatici, negru de fum, hidrocarburi
aromatice polinucleare
la lumină aditivi (foto)stabilizatori: negru de fum, amine împiedicate steric, esteri, ecranarea
luminii prin protejarea materialelor cu acoperiri protectoare.
Degradarea în timp, sub acţiunea factorilor de mediu poartă numele de îmbătrânire. Factorii climatici
răspunzători de degradarea materialelor polimerice sunt: variaţiile de temperatură (cald / frig), de
umiditate (umed / uscat), variaţiile atmosferice (presiune atmosferică mare / mică), salinitatea mediului
marin.
Unii polimeri pot fi degradaţi şi de microorganisme; astfel sunt polimerii naturali şi artificiali (celuloză,
azotat de celuloză, caseina) şi unii polimeri sintetici ca poliacetatul de vinil, răşinile alchidice. Majoritatea
polimerilor sunt însă stabili la atacul biologic, adică nu sunt biodegradabili ceea ce ridică probleme
uriaşe privind poluarea mediului cu deşeuri de mase plastice.