ȘTIINȚA MATERIALELOR 13

prof.dr.ing. Mircea Horia Țierean

mtierean@unitbv.ro
 Polimeri - Introducere
 Polimerii sunt substanțe macromoleculare ale căror molecule sunt formate prin unirea în lanț
(catenă) a două sau mai multe molecule de monomer.
 Materialele plastice sunt formate dintr-un compus macromolecular, plastifianți, agenţii de
reticulare , materiale de umplutura inertă și coloranți.
 Plastifianţii micşorează interacţiunea dintre catene, astfel că segmentele de lanţuri
moleculare devin mai mobile şi comportarea vâscoelastică se îmbunătăţeşte.
 Agenţii de reticulare crează punţi de legătură între catene şi astfel se îmbunătăţesc
proprietăţile de elasticitate şi de rezistenţă: pornind de la acelaşi polimer în funcţie de gradul
de reticulare se pot modifica proprietăţile în limite foarte largi.
 Materialele de umplutură nu reacţionează de obicei cu polimerul de bază, ci se distribuie
uniform prin amestecare mecanică în masa de bază și contribuie astfel la creşterea rezistenţei
mecanice; se utilizează în mod curent ca materiale de umplutură talcul, praful de cretă,
caolinul, rumeguşul de lemn, fibre textile sau celulozice etc: negrul de fum (particule sferice
de carbon cu structură hexagonală) utilizat şi el ca material de umplutură are şi rol activ
influenţând gradul de reticulare.
 Coloranţii introduşi în materialele polimerice le colorează în masa prin amestecare mecanică.
 Pe lângă aceste categorii de substanţe se mai introduc: antistaticele pentru reducerea
electrizării prin frecare, ignifuganţii pentru reducerea inflamabilităţii, lubrifianţii pentru
uşurarea prelucrării, fungicidele pentru creşterea rezistenţei la atacul ciupercilor,
antioxidanţii pentru creşterea rezistenţei la îmbătrânire a materialelor polimerice.
 Polimeri - Introducere

 Dezvoltarea de materiale plastice a început după 1860, când Phelan şi Collander, o firmă
din U.S.A care producea bile de biliard, a oferit un premiu de 10.000 dolari pentru un
substitut satisfăcător al fildeşului natural. Unul dintre cei care au încercat să câştige acest
premiu a fost un inventator american, John Wesley Hyatt. Hyatt dezvoltat o metodă de
presare a piroxilinei, un nitrat de celuloză care au fost plastifiat cu camfor şi alcool. Deşi
nu a câștigat premiul, produsul său patentat sub marca celuloid a fost folosit în
fabricarea de obiecte, de la placi dentare la gulere de cămăși. În ciuda inflamabilității şi a
deteriorării prin expunere la lumină, celuloidul a obţinut un succes comercial notabil.
 În 1908, J. E. Branderberger, regenerând celuloza pentru formarea fibrelor a obținut un
film transparent. L-au denumit celofan, iar marca pentru această denumire a fost depusă
în 1912.
 Polimeri - Introducere

 Prima materie plastică sintetică a fost brevetată de belgianul Leo Hendrik Baekeland
(1863-1944) naturalizat american. Baekeland a făcut studii de chimie la Universitatea din
Gent, iar la 26 de ani s-a stabilit în SUA pentru a lucra într-o societate de materiale
fotografice. A inventat prima hârtie fotografică operatională Velox pe care a
comercialiat-o prin propria sa firmă. Si-a vândut brevetul și societatea în 1899
inventatorului George Eastman. În 1905 a început cercetările care l-au condus la
inventarea bachelitei (fenol-formaldehida).
 Polimeri - Introducere

 În 1913 profesorul german Klatte brevetează polimerizarea unui gaz, obținând

policlorura de vinil. Fabricarea industrială începe în 1931, iar în prezent obiectele din
PVC cunosc o multitudine de aplicații : tevi, marochinărie, izolații electrice etc.
 În 1924 chimiștii Barker și Schinner au obținut o sticlă organică comercializată din 1934
sub numele plexiglas.
 Polistirenul pus la punct de germanul Wulff este folosit pentru jucării, ambalaje
alimentare, carcase de radio, etc. În 1933 firma BASF inventează polistirenul expandat
(zăpada artificială) utilizat ca izolant termic și element antișoc.
 Polimeri - Introducere

 Nylon (numele este generic pentru poliamide) a fost brevetat în 1937 de americanul
Walace H. Carothers, director al departamentului de cercetări fundamentale în fizico-
chimie la firma lui Du Pont de Nemours, elev al lui Lavoisier. Nylon a fost folosit pentru
confectionarea parașutelor utilizate la debarcarea din Normandia.
 Polietilena de joasă densitate a fost obtinută în 1935 de englezii Fawett si Gobson, iar
fabricatia industrială a început în 1939. In 1953 germanul Karl Ziegler (premiul Nobel
1963) a obtinut polietilena de înaltă densitate, mult mai rigidă. Din 1985 DMS (Olanda)
și Allied (SUA) folosesc o polietilenă de 30 ori mai rezistentă la tractiune decât otelurile
de greutate egală cu ea.
Polimeri - Introducere

Grup de polimeri Material reprezentativ Preț relativ

Largă răspândire Polistiren (PS) 1

Intermediar Polietilenă tereftalat (PET) 2
Inginerie Poliamidă (PA) 6
Inaltă performanță Polietereterketonă (PEEK) 83
Polimeri - Introducere

Evoluția masei polimerilor într-un autoturism

Polimeri - Introducere

Polimeri într-un autoturism tipic

 Reacţiile de sinteză a polimerilor

 Polimerizarea este o reacţie în lanţ ce decurge in trei etape:

1. iniţierea în decursul căreia are loc prin procese termice sau fotochimice scindarea
moleculelor unei substanţe introduse special ca iniţiator şi formarea unor radicali liberi
primari care adiţionează la legătura dublă a monomerului şi formează un radical mai
mare; această primă etapă este ilustrată pentru un monomer oarecare (X fiind un atom
sau o unitate structurală);
2. propagarea (creşterea) în decursul căreia radicalii liberi formaţi în etapa anterioară
participă la reacţii de transfer în care se extrage un atom dintr-o moleculă legându-se la
radical care devine stabil si se generează un nou radical din molecula care a furnizat
atomul; procesul continuă astfel cu ataşarea unor noi unităţi structurale lanţului
molecular, care are la unul din capete radicalul primar, iar celălat capăt este liber şi poate
primi noi unităţi;
3. întreruperea în decursul căreia radicalii reacţionează în perechi pierzându-şi
reactivitatea şi creşterea lanţului molecular se opreşte; procesul de întrerupere este
aleator şi se produce prin două mecanisme:
 prin combinare, atunci când capetele libere a două lanţuri moleculare se întâlnesc şi se unesc;
 prin disproporţionare, atunci când un atom de hidrogen este transferat de la un lanț la altul și se
favorizează refacerea unei legaturi duble C=C.
 Reacţiile de sinteză a polimerilor

Etapele reacţiei de polimerizare: a – iniţierea; b – propagarea; c - întreruperea prin combinare;

d - întreruperea prin disproporţionare
 Reacţiile de sinteză a polimerilor

 Policondensarea este procesul prin care două molecule organice diferite reacţionează
pentru formarea unei molecule complexe care se unește cu lanţul macromolecular;
reacţia are loc cu eliminarea unor substanţe cu molecula mică (cel mai frecvent apa),
ceea ce înseamnă că polimerii obţinuţi prin policondensare au compoziţie chimică
diferită de a monomerilor din care provin. Reacţia de policondensare este o reacţie în
trepte (pas cu pas) deoarece creşterea lanţului macromolecular se realizează prin
formarea de noi legături în urma reacţiilor de condensare: obţinerea unor grade de
polimerizare corespunzătoare presupune controlul desfăşurării reacţiilor astfel încât să nu
se atingă prematur echilibrul.
 Poliadiţia este o reacţie în trepte (la fel ca policondensarea) care decurge fără eliminarea
unei substanţe cu molecula mică, astfel că polimerul obţinut are compoziţia chimică a
merilor din care provine (la fel ca la polimerizare); polimerii care se formează prin
poliadiţie au de obicei în lanţurile principale şi alţi atomi decât carbonul.
 În timpul desfăşurării reacţiilor de sinteză pot avea loc ramificări ale lanţului molecular,
chiar şi în cazul în care monomerii participanţi sunt bifuncţionali (au doar două legături
active); dacă lanţul macromolecular nu are ramificaţii sau acestea sunt scurte, polimerul
respectiv este un polimer liniar, iar dacă lanţul are ramificaţii lungi este un polimer
ramificat.
 Proprietățile polimerilor – condiții

 Proprietăţile fizico-mecanice ale polimerilor sunt influenţate de compoziţia chimică şi de

structura care se apreciază cu ajutorul a două caracteristici: configuraţia și conformaţia.
 Configuraţia se referă la relaţia de ordine a unităţilor structurale în cadrul lanţului
macromolecular dată de legăturile chimice, ceea ce înseamnă că modificarea
configuraţiei se poate face numai prin ruperea legăturilor chimice. Considerând
dispunerea grupelor laterale ale monomerilor care alcătuiesc catena (lanţul
macromolecular) faţă de lanţul principal, pot exista trei tipuri de aranjamente distincte:
 aranjamentul isotactic - acela în care toate unităţile structurale X (atomii sau
radicalii care caracterizează monomerul) sunt dispuse de aceeaşi parte a lanţului;
 aranjamentul sindiotactic - acela în care unităţile structurale X sunt dispuse
alternant de o parte şi de alta a lanţului;
 aranjamentul atactic - acela in care unităţile structurale X sunt dispuse aleator faţă
de lanţul principal;
 Polimerii care au aceeaşi compoziţie chimică, dar aranjament diferit al monomerilor se
numesc steroizomeri.
Proprietățile polimerilor – condiții

Dispunerea grupelor laterale la stereoizomeri:

a - aranjament isotactic; b - aranjament sindiotactic; c - aranjament atactic
 Proprietățile polimerilor – condiții

 Conformaţia se referă la poziţia relativă a doi monomeri vecini, realizată prin rotirea în
jurul legăturii simple dintre atomii de carbon; posibilitatea de rotire permite modificarea
poziţiei monomerului vecin fără ruperea legăturii chimice. După un număr anumit de
monomeri (implicit şi legături) poziţia monomerului următor este practic independentă
de cea a primului monomer, porţiunea respectivă a macromoleculei numindu-se segment
de lanţ. În acest mod, deşi fiecare legătura are un unghi fix (aprox. 109.5°)
macromolecula rezultă sub forma unui lanţ flexibil încolăcit. Aceasta înseamnă că
distantele dintre atomi sunt diferite în funcţie de conformaţia lanţului (şi implicit
interacţiunile dintre ei), ceea ce influenţează proprietăţile fizico-mecanice ale
polimerului.
 Poziţia relativă a lanţurilor macromoleculare încolăcite este aleatoare ceeea ce conferă
structură amorfă polimerilor. In cazul polimerilor liniari se poate realiza şi o ordonare
la distanţă pe anumite zone prin alinierea unor segmente de lanţ, obţinându-se o structură
parţial cristalină apreciată prin gradul de cristalinitate, care exprimă procentual
volumul zonelor cu structură cristalină.
 Porţiunile de catene aranjate ordonat sunt numite cristalite și au o dispunere aleatorie în
masa polimerului; prin anumite procedee tehnologice se poate realiza și o orientare a
cristalitelor, obţinându-se o texturare a zonelor cristaline.
Proprietățile polimerilor – condiții

Structurile polimerilor liniari:

a - structură amorfa; b - structură cristalină; c - texturare cristalină
 Proprietățile polimerilor – condiții

 Cristalizarea poate conduce şi la realizarea unor structuri supramoleculare de tip fibrile

şi/sau sferulite. Fibrilele rezultă prin orientarea cristalitelor pe o singură direcţie, iar
sferulitele prin unire mai multor fibrile în jurul unui nucleu. O sferulită cuprinde atât
fibrile cât şi cristalite orientate aleator, lanţuri moleculare de legătură şi zone cu structură
amorfa.
 Lanţurile moleculare ale polimerilor liniari şi ramificaţi se pot lega între ele prin punţi
formate dintr-o singură unitate structurală (atom sau radical liber) sau prinr-un lanţ scurt,
rezultând o reţea tridimensională dezordonată numită structură reticulară - respectiv
polimer reticulat; în cazul polimerilor reticulaţi noţiunea de macromoleculă îşi pierde
sensul deoarece se formează un complex de legături în care catenele nu mai pot fi
individualizate.
 Reticularea se poate realiza fie în timpul reacţiilor de sinteză, fie ulterior prin
amestecarea polimerului cu un agent de reticulare (element sau compus chimic).
Proprietățile polimerilor – condiții

Reprezentarea schematică a componentelor unei sferulite

 Proprietățile polimerilor
 Principala consecinţă a structurii amorfe este faptul că materialele respective nu au o
temperatură definită de topire/solidificare, trecerea către starea lichidă la încălzire
facându-se treptat într-un interval de temperatură; şi în cazul polimerilor ca şi în cazul
sticlelor există o temperatură Tv de tranziţie sticloasă (vitroasă) sub care se comportă din
punct de vedere mecanic ca solidele cristaline şi o temperatură de curgere Tc deasupra
căreia materialul se comportă ca un lichid vâscos.
 In cazul polimerilor caracterizarea poate fi tăcută mai sugestiv cu ajutorul curbei termo-
mecanice care arată dependenţa deformaţiei specifice în funcţie de temperatură (la solicitare
constantă):
 la temperaturi T < Tv, deformaţiile sunt mici şi variază liniar cu temperatura, materialul
comportându-se ca un solid rigid (stare vitroasă);
 la temperaturi Tv< T< Tc, deformaţia specifică are valori foarte ridicate (corespunzătoare
uneori unor alungiri de peste 10 ori lungimea iniţială); după caracterul deformaţiilor, în
acest interval de temperaturi polimerul se poate afla într-o stare înalt elastica
(deformaţiile sunt preponderent elastice) sau într-o stare elasto-plastică (deformaţiile sunt
preponderent plastice);
 la temperaturi T > Tc, materialul se comportă ca un fluid a cărui vâscozitate scade pe
măsură ce creşte temperatura; în practică, se determină şi o temperatură considerată
temperatură de sfârşit de topire de la care polimerul este în stare lichidă; dacă
temperatura depăşeşte o anumită valoare se produce degradarea termică a polimerului
prin ruperea legăturilor dintre monomeri şi oxidarea exotermă (arderea) acestora.
Proprietățile polimerilor

Curba termo-mecanică a unui polimer cu structură amorfa

Proprietățile polimerilor

Dependenţa temeperaturilor Tv şi Tc de masa moleculară

Proprietățile polimerilor

Temperatura de topire vs. temperatura de tranziţie pentru diferiți polimeri

 Proprietățile polimerilor

 După comportarea la încălzire, substanţele macromoleculare se grupează în trei categorii;

termoplaste (plastomeri), termorigide şi elastomeri.
 Termoplastele sunt substanţe macromoleculare cu structura liniară sau ramificată, complet
amorfa sau parţial cristalină, care pot fi încălzite în vederea prelucrării la temperaturi T > Tc
de un număr nelimitat de ori (cu condiţia evitării temperaturilor de degradare). Se utilizează
în stare elasto-plastică în domeniul de temperaturi (Tv ; Tc) sau în stare vitroasă (T< Tv).
 Termorigidele sunt substanţe macromoleculare cu grad mare de reticulare care se
prelucrează într-o stare de polimerizare incompletă în care nu s-a format reţeaua spaţială a
structurii. Reticularea se produce prin activare termică (întărire la cald) sau prin activare
chimica la introducerea în masa polimerului de bază a unui agent de reticulare (întărire la
rece). Legăturile puternice, caracteristice structurii reticulare le conferă proprietăţile de
rezistenţă corespunzătoare stării vitroase, iar la o reîncălzire ulterioară mişcările moleculelor
fiind limitate nu se mai atinge starea vâscoasă, materialul descompunându-se fără să mai
treacă prin faza de înmuiere (în cazul lor temperatura Tv este ridicată şi nu mai există
temperatura Tc).
 Elastomerii sunt substnţe macromoleculare cu catene lungi, încolăcite, care formează ochiuri
elastice, astfel că sub acţiunea solicitărilor mecanice se pot deforma uşor şi reversibil.
Temperatura Tv a elastomerilor este sub temperatura ambiantă, astfel că fragilizarea se
produce la temperaturi scăzute, iar la încălzire nu trec prin faza de înmuiere datorită
reticulării slabe, ele menţinându-şi starea înalt elastică până la temperatura de descompunere.
Termoplaste vs. termorigide

Termoplaste

Termorigide
 Proprietățile polimerilor

 Sunt substanţe cu densitate mică (ρ = 900...2200 kg/m3) datorită faptului că elementele

componente (în principal H şi C) au masa atomică redusă.
 Au coeficient de dilatare specifică mare datorită legăturilor Van der Waals (legături slabe)
dintre catene şi conformaţiei acestora.
 Sunt inflamabile (în marea majoritate a cazurilor) şi au stabilitate termică redusă datorită
faptului că sunt substanţe organice; din acelaşi motiv pot fi degradate de microorganisme
(biodegradabilitate).
 Datorită legăturilor covalente din interiorul lanţului macromolecular, au rezistivitate
electrică foarte mare (r = 1012... 1016 Ωm şi rigiditate dielectrică mare 20∙106 ... 80∙106
V/m; permitivitatea relativ[ εr variază între 2 şi 3000 şi este influenţată de caracterul polar sau
nepolar al moleculelor;
 Proprietăţile lor sunt afectate de radiaţiile din spectral vizibil, de ultraviolete şi de radiaţiile
ionizante care pot rupe legăturile dintre catene şi/sau dintre monomeri modificând astfel
structura iniţială prin reducerea gradului de polimerizare.
 Factorii fizico-chimici (temperatură- radiaţii, prezenţa oxigenului şi ozonului, umiditatea etc.)
acţionează conjugat, ceea ce are ca efect îmbătrânirea materialului, ce se manifestă la nivel
macroscopic prin apariţia unor fisuri, schimbări de culoare, înrăutăţirea proprietăţilor
dielectrice (scad valorile rezistivităţii şi permitivităţii electrice), reducerea proprietăţilor de
rezistenţă mecanică, de plasticitate şi de elasticitate.
Efectul temperaturii asupra modulului de elasticitate
Tipuri de mase plastice
 Tipuri de mase plastice
A. Materiale sintetice policondensate
A1 – Termoreactive T.R. A2 – Termoplastice T.P.
Fenoplaste Poliamide
Aminoplaste Aminoplaste
Siliconice Poliesteri
Poliesteri Policarbonaţi
B. Materiale sintetice polimerizate
B1 – Termoreactive T.R. B2 – Termoplastice T.P.
Poliesteri nesaturaţi Policarbură de vinil
Polistirol
Polietilenă/polipropilenă
Poliacrilaţi
Polibutadiene
Polifluorolefine
Polivinili carbozolici
C. Materiale sintetice poliaditivate
C1 – Termoreactive T.R. C2 – Termoplastice T.P.
Răşini epoxidice Poliuretani liniari
Poliuretani
Poliolefine

Monomer Polymer
CH3
H3C
Polyethylene n
Ethylene Repeat unit

CH3
CH3 n
Polypropylene CH3 CH3 CH3 CH3 CH3 CH3 CH3
Propylene

CH3
Ph n
Polystyrene Ph Ph Ph Ph Ph Ph Ph
Styrene

CH3
Cl n
Poly(vinyl chloride) Cl Cl Cl Cl Cl Cl Cl
Vinyl Chloride
F2 F2 F2 F2 F2 F2
F2C CF2 C C C C C C CF3
F3C C C C C C C
F2 F2 F2 nF F2 F2
Tetrafluoroethylene Poly(tetrafluoroethylene): Teflon 2
 Poliesteri, amide și uretani

Monomer Polymer
O O
H2 H2
HO2C CO2H OH HO O C C O H
HO
Ethylene Poly(ethylene terephthalate n
Terephthalic
acid glycol Ester

O O O O
H
HO 4
OH H2N 4
NH2 HO N 4 N
4
Adipic Acid 1,6-Diaminohexane Nylon 6,6 H H n
Amide
O O
H H
HO2C CO2H H2N NH2 HO N N H
Kevlar n
Terephthalic 1,4-Diamino
acid benzene

H2
OCN C NCO OH
HO
Ethylene Spandex
4,4-diisocyantophenylmethane
glycol
O O
H H2 H H2 H2
HO N C N O C C O H Urethane linkage
n
Polimeri naturali

Monomer Polymer

Isoprene Polyisoprene:
Natural rubber n
H OH H OH
HO H HO
HO O
HO OH HO OH
H OH Poly(ß-D-glycoside): H OH
H H cellulose H H n

ß-D-glucose
O O O O
H H
H3N H3N N N OH
O Polyamino acid:
protein R1 Rn+1 n Rn+2
R
Amino Acid
O O
DNA
O P O Base O P O
O Base
O O O
oligonucleic acid
OH DNA
O
Nucleotide DNA
Base = C, G, T, A
 Tipuri de mase plastice

 Fenolii (TR) se obţin din policondensarea amestecului de fenol cu formaldehida

rezultând Novolac (în mediu acid) şi Bachelita (în mediu bazic).
 După faza în care se întrerupe reacţia rezultă: rezol (bachelita A), rezitol (bachelita
B) şi rezită (bachelita C).
 Din novolac, sau din rezol se produc lacuri, răşini pentru turnare şi pentru
impregnarea materialelor stratificate, pulberi pentru presat piese, etc.
 Pulberile obţinute din novolac, rumeguş de lemn, hexametilentetramină, stearină şi
coloranţi sunt utilizate la presarea la cald a pieselor care nu sunt higroscopice.
 Bachelita estectonică are proprietăţi izolante bune şi poate fi utilizată la telefoane
(bachelita T2T). Tot din bachelită se mai pot confecţiona lagăre de alunecare
(bachelita T2L), bucşe, roţi de curea, carcase pentru aparate de măsură, etc.
Tipuri de mase plastice

Aplicații ale fenolilor

 Tipuri de mase plastice

 Aminoplastele (TR) se obţin din policondensarea amestecurilor de uree şi formaldehidă

(răşini carbonidice) sau de melamină şi formaldehidă (răşini aminotriazinice).
 Aminoplastele sunt opace şi stabile la lumină (dacă conţin coloranţi). Sunt însă higroscopice
şi nu rezistă la încălziri îndelungate.
 Aminoplastele sunt cel mai adesea utilizate sub formă de pulberi pentru presat piese la cald,
pentru presarea melamino – formaldehidei cu materiale de umplutură (celuloză, rumeguş) la
145 – 165ºC şi presiunea de 2000-3500 MPa.
 Se pot obţine şi materiale straficate cu stabilitate termică, rezistenţe mari, proprietăţi
dielecterice bune, cu păstrarea luciului cu higroscopicitate redusă.
 Aminoplastele mai pot fi utilizate sub formă de cleiuri ureo-formaldehidice, urelit, la
fabricarea panelurilor şi placajelor prin presare la 140-160ºC şi p=1000 MPa.
 Urelitul se întăreşte mai uşor cu ajutorul întăritorilor (uree, NH4Cl şi hexametilen-tetramină).
 La folosirea plăcilor aglomerate PAL se poate utiliza liantul urefor. De asemenea pot fi
produse materiale poroplaste (pe baza răşinilor ureo-formaldehidice) cu proprietăţi
fonoabsorbante, conductivitate termică redusă, densitate foarte mică.
 Prin armarea lor cu lemn, sau aluminiu se pot obţine materiale de construcţie termo şi
fonoizolatoare şi cu rezistenţă mecanică bună.
 Tipuri de mase plastice

 Siliconii (TR) sunt materiale plastice formate din lanţuri de atomi Si – O – Si – O – Si,
celelalte valenţe ale siliconului fiind saturate cu compuşi organici. Se obţine astfel o varietate
mare de materiale siliconice:
 cauciuc siliconic (vulcanizat la cald sau rece),
 uleiuri siliconice şi emulsii,
 paste şi unsori siliconice,
 impregnanţi siliconici,
 răşini şi emulsii de răşini siliconice,
 lacuri siliconice.
 Lubrifierea cu uleiuri şi vaseline siliconice este utilizabilă între –60…+260ºC fără degradarea
prin oxidare şi fără variaţia vâscozităţii cu temperatura. Impregnările siliconice sunt foarte
rezistente la străpungerile electrice, chiar în mediu umed.
 Răşinile şi emulsiile de răşini siliconice formează la întărire reţele duroplaste cu proprietăţi
foarte variate. Prin amestecarea cu materiale de umplutură (făină de piatră, fibre organice,
etc.) se poate obţine o gamă de materiale cu proprietăţi speciale. De asemenea aceste răşini se
pot dizolva în diferiţi solvenţi favorizând impregnarea sau presarea pieselor stratificate.
 Lacurile siliconice sunt materiale izolante şi de impregnare tot mai des utilizate în industria
electrotehnică, datorită stabilităţii termice şi electrice ridicate.
 Tipuri de mase plastice

 Poliamidele (TP) sunt denumite generic nylon. Ele sunt materiale termoplastice liniare
obţinute prin condensare, în a căror componenţă intră grupa amidică: - (CH2)m – CO – NH –
(CH2)n.
 Prin variaţia alternanţei lanţurilor de molecule se pot obţine diferite calităţi de poliamide la
baza cărora stau diferiţi policondensaţi:
 coprolactama,
 hexametilendiamină + acid adipic,
 hexametilendiamină + acid sebacic.
 Soluţiile poliamidelor (în special în acid formic) sunt utilizate la lipirea foliilor din acelaşi
material. Firele din poliamide deosibit de rezistente şi elastice sunt utilizate pentru ţesături.
Foliile de la 0,025 mm până la 0,1 mm grosime, turnate din soluţii sau pulverizate sunt
rezistente, elastice şi izolatoare electric.
 Piesele presate din pulberi sau granule poliamidice se utilizează la fabricarea roţilor dinţate
silenţioase, lagărele instrumentelor medicale, carcaselor pentru aparate, colivii de rulmenţi,
protecţie pentru cabluri electrice.
 Piesele din policaprolactamă pot fi turnate sub presiune în matriţe de precizie la dimensiuni
finale. Policoprolactama sau capronul primar (particule) şi deşeurile de la tricotaje sunt cele
mai ieftine poliamide, din care se pot presa roţi dinţate, bucşe, lagăre, etc., dar performanţele
lor sunt inferioare faţă de alte poliamide scumpe.
Tipuri de mase plastice

Ușă interioară auto din nylon

 Tipuri de mase plastice

 Poliesterii (TP) sunt materiale termoplastice obţinute prin reacţia de condensare a acizilor
organici cu alcoolii, reacţie însoţită de eliminarea apei.
 Acizii care pun în libertate mai mulţi ioni de H, împreună cu alcoolii, care pun în libertate mai
mulţi ioni de OH, formează poliesterii. Aceştia constau din macromulecule alăturate cu
lungime dependentă de condiţiile de formare. Majoritatea poliesterilor actuali sunt produşi pe
bază de acid ftalic (acizii tereftalici).
 Pentru a utiliza poliesterii ca materiale de construcţie se recomandă tratarea răşinilor
poliesterici nesaturate cu materiale care favorizează polimerizarea (de exemplu “stirol”), şi
presarea, după adăugarea catalizatorilor şi acceleratorilor necesari.
 Lacurile cunoscute cu denumirea de răşini alchidice (produse din acid ftalic+glicerină) sunt
foarte aderente, nu oxidează şi nu îmbătrânesc. Conductoarele izolate cu astfel de lacuri au
tensiunea de străpungere electrică superioară faţă de cablurile izolate cu poliamide.
 Poliesterii glicolici, presaţi la 256ºC în fibre sau folii şi trataţi termic, au proprietăţi mecanice
şi electroizolante excepţionale (izolaţii cabluri electrice şi condensatoare). Ele rezistă şi în
condiţii tropicale. Fibrele poliesterice se mai numesc terilene.
 Răşinile poliesterice pentru turnare la cald sau la rece, se utilizează pe scară largă, cu sau fără
adaosuri de umplere (cuarţ, caolin, talc, etc.), la fabricarea materialelor stratificate, la
impregnări electrotehnice. Ele sunt rezistente la alcool etilic, benzină, benzen, toluen, grăsimi,
uleiuri, baze şi acizi.
Tipuri de mase plastice

Butelie de 1,5 litri din polietilentereftalat (PET) cu dop din

polipropilenă
 Tipuri de mase plastice

 Policarbonaţii (TP) sunt materiale termoplastice obţinute prin policondensarea

poliesterilor aromatici. Policarbonaţii în stare topită (la peste 300ºC) se pot menţine
o vreme îndelungată fără a suferii transformări specifice. Din aceste soluţii de
policarbonaţi se pot obţine lacuri, fibre, pelicule şi diferite piese, care sunt însă uşor
inflamabile.
 După solidificare policarbonaţii sunt incolori, transparenţi, puţin higroscopici şi
solubili în solvenţi obişnuiţi. Ei au un interval de solidificare situat în jurul valorii de
la 210º până la 230ºC în funcţie de compoziţie.
 Pierderile dielectrice şi constanta dielectrică rămân invariabile la încălzirea până în
jurul temperaturii de 160ºC.
 Lipirea policarbonaţilor se poate face cu soluţie de policarbonat în clorură de metil.
 Policarbonaţii sunt rezistenţi la apă, soluţii neutre sau uşor alcaline la acizi minerali
concentraţi, oxidanţi puternici, alcooli, grăsimi, uleiuri şi sucuri de fructe.
Tipuri de mase plastice

Variatia curbei de rupere cu temperatura la policarbonat

Tipuri de mase plastice

CD-uri din policarbonat

 Tipuri de mase plastice

 Policlorura de vinil – PCV - (TP) este unul dintre cele mai des folosite materiale plastice cu
aplicaţii multiple, întrucât are ca materii prime calcarul şi cărbunele, din care rezultă carbidul
respectiv acetilena. Prin tratarea acetilenei cu acid clorhidric se obţine clorura de vinil, iar
acesta prin polimerizare la presiuni şi temperaturi înalte devine Policlorura de vinil (PCV).
 Polimerizarea se poate produce în bloc (rezultând PCV compact) sau în emulsii ori suspensii,
rezultând PCV pulbere.
 PCV este solubilă în ciclohexanonă. Prin adăugare de plastifianţi şi stabilizatori rezultă PCV
de calităţi variate (dură sau moale, etc.).
 Granulele de PCV sunt utilizate ca materie primă pentru diferite produse:
 lacuri şi adezivi (PCV amestecat cu acetat de vinil polimerizat în suspensie) utilizat la
rece sau la cald;
 fibre pentru site industriale, rezistente la agenţi chimici şi climat tropical;
 plăci şi folii în industria electrotehnică şi frigorifică, care au duritate suficientă până la
10-13%; acetat de vinil.
 tuburi izolante, mantale de protecţie, izolatoare pentru conductoare electrice superioare
celor din cauciuc cu inserţie sau a celor din alte materiale plastice. Pot fi marcate cu
coloranţi în diferite culori şi sunt rezistente la agenţi chimici şi la îmbătrânire;
 tuburi, profile şi elemente de legătură.
 Tipuri de mase plastice

Profile extrudate din PVC

 Tipuri de mase plastice

 Polistirenul este o răşină sintetică din grupa polimerilor vinilici, obţinută prin polimerizarea
monomerului vinil – benzen – stirenul (C6H5CH…CH2). Stirenul este un lichid incolor,
limpede, cu punct de fierbere la 145ºC şi de solidificare la – 30,6ºC.
 Polimerizarea stirenului şi obţinerea polistirenului se poate face în bloc, în soluţie sau în
suspensie. Toate calităţile de polistiren, obţinute prin diferite grade de polimerizare, sunt
rezistente la oxizi şi baze concentrate sau diluate (cu excepţia NHO3 concentrat). Polistirenul
rezistă la alcooli şi uleiuri minerale, dar nu şi la solvenţi organici.
 Din polistiren se produc impregnanţi, lacuri, fibre, folii, plăci, bare, tuburi, roţi dinţate
silenţioase. În general în tehnică este utilizat polistirenul rezistent la şocuri, care se injectează
în matriţe, contracţia la răcire este de 0,5…0,8%.
 Din plăcile şi foliile de polistiren preîncălzite se execută prin formare sub vacuum piese
ambutisate adânc, cu suprafaţă mare. Este posibilă injectarea unor piese combinate de
polistiren în care sunt integrate părţi metalice. Polistirenul este uşor sudabil prin toate
procedeele specifice îmbinării maselor plastice.
 Polistirenul este des utilizat în electrotehnică, în tehnica frecvenţelor înalte, executându-se
carcase pentru tuburi, scale pentru aparate, suporţi de bobine, suporţi pentru cleme şi
contacte, etc.
 Tipuri de mase plastice

ABS (Acrilonitril-Butadien-Stiren) cu
particule de cauciuc (negre) în matricea de
SAN (stiren-acrilonitril), fundalul deschis
 Tipuri de mase plastice
 Polietilena (PE) – este o poliolefină care se obţine prin reacţia de polimerizare a etilenei.
Sunt mai multe sortimente: polietilenă de joasă densitate (low density polyethylene = LDPE)
cu densitatea între 915-939 kg/m3 şi polietilenă de înaltă densitate (high density polyethylene
= HDPE) cu densitatea ≥ 940 kg/m3. În afara acestor două categorii se mai produce un
sortiment de polietilenă de joasă densitate cu structură liniară (linear low density polyethylene
= LLDPE).
 LDPE este un material rezistent, uşor trasparent care are bune proprietăţi mecanice: rezistenţă
la întindere, rezistenţă la spargere, rezistenţă la lovire şi rezistenţă la lovire. Aceste proprietăţi
mecanice se păstrează până la temperatura de -60 ºC. De aceea este o barieră excelentă pentru
apă şi vapori de apă, dar nu la fel de bună pentru gaze. LDPE are o rezistenţă chimică
excelentă în special faţă de acizi, baze şi soluţii anorganice, dar este sensibilă la uleiuri şi
grăsimi pe care le absoarbe, înmuindu-se. Nu oferă suficientă protecţie faţă de acţiunea
oxidantă a oxigenului din aer asupra grăsimilor. LDPE se utilizează la obţinerea ambalajlor
flexibile: folii, pungi, saci şi sacoşe imprimate sau neimprimate.
 HDPE prezintă proprietăţi mecanice diferite de LDPE, astfel rezistenţa la întindere şi la
plesnire sunt mai mari, iar rezistenţa la şoc şi la rupere sunt mai mici decât ale LDPE.
Rezistenţa chimică a HDPE este superioară celei a LDPE în special faţă de uleiuri şi gaze.
HDPE este modelată prin suflare în butelii pentru diferite aplicaţii în ambalarea produselor
alimentare deşi este tot mai mult înlocuită de policlorura de vinil (PVC) şi de polietilen
tereftalat (PET) care au proprietăţi barieră mai bune. HDPE se utilizează pentru obţinerea
ambalajelor rigide sau semirigide: butelii, flacoane, bidoane, butoaie, navete.
Tipuri de mase plastice

Rezistența LDPE vs. HDPE

Tipuri de mase plastice

Rezervor auto de combustibil din HDPE

 Tipuri de mase plastice
 Polipropilena (TP) – este o substanţă încoloră şi inodoră, cu densitate de 900 kg/m3 mai
mica decât a PE. În comparaţie cu alte termoplaste are o rezietenţă mai bună la căldură,
ambalajele din PP putând fi sterilizate la 115 – 120 ºC. Permeabilitatea la vapori de apă este
scăzută, iar pearmeabilitatea la gaze este medie. În schimb PP are o rezistenţă bună la grăsimi
şi substanţe chimice. Ambalaje variate (tuburi deformabile, cutii, saci impletiţi din fire de PP
etc.).
 Poliacrilaţi (TP). Poliacrilatul de metil este un material termoplastic din grupa poliacrilaţilor
şi are ca monomer esterul metilic al acidului metacrilic obţinut din acetonă şi HCl.
 Monomerul este un lichid transparent, incolor, cu miros caracteristic. Prin modul de
conducere al polimerizării şi prin adăugarea de plastifianţi se pot obţine:
 plăci şi blocuri cu diferite denumiri comerciale, dintre care cea mai cunoscută este
plexiglasul. El polimerizează între plăcile de sticlă care îi asigură păstrarea luciului.
 lacuri şi adezivi pentru plăci din acelaşi material sau pentru alte materiale (lemn, metal,
alte materiale plastice).
 Plăcile de polimetacrilat de metil sunt insolubile în apă, soluţii, benzină, uleiuri şi alcalii. Ele
sunt solubile numai în unii alcooli, în cetone, acid acetic, tetraclorură de carbon şi sunt atacate
de acizii concentraţi. Se pot prelucra prin aşchiere sau prin deformare plastică la peste 140ºC,
se pot trage. Plexiglasurile au întrebuinţare multiplă în industrie, medicină, laboratoare etc.
Tipuri de mase plastice

Fibre de sticlă în polietilenă: (a) fără agent de cuplare, fibrele și rășina nu

aderă; (b) cu agent de cuplare, rășina aderă la fibră
 Tipuri de mase plastice

 Polifluorolefinele au structura chimică asemănătoare polietilenelor cu deosebirea că atomii

de hidrogen sunt înlocuiţi de atomii de fluor, adică (-CF2-[CF2] -CF2-…).
 Cele mai cunoscute materiale fluoroplaste sunt teflonul (politetrafluoroetilena, PTFE) şi
hostoflonul (politrifluormonocloretilena), care conţine şi clor. Teflonul este neutru la
acţiunea metalelor alcaline sau a fluorului şi nu se dizolvă în solvenţi organici. Stabilitatea
termică de durată se situează în jurul temperaturii de 200ºC, iar rigiditatea dielectrică este
până la 80kV/mm.
 Producerea dificilă a teflonului din cloroform şi HF în camere de platină face ca acesta să fie
scump. Piesele din teflon se realizează prin presarea la rece a pulberii, urmată de sinterizare
având proprietăţi mecanice şi electrice superioare. Coeficientul de frecare teflon/metal este
foarte mic până la 200ºC.
 Politrifluormonocloretilena este un material plastic asemănător ca structură chimică cu
politetrafluoretilena, cu deosebirea că în lanţul molecular se înlocuieşte un atom de fluor cu
unul de clor. Materialele din această categorie, cunoscute cu diferite denumiri comerciale (de
exemplu hostaflor) se prezintă sub formă de pulbere albă. Piesele din aceste materiale se obţin
prin presare, injectare, sau turnare continuă.
 Proprietăţile acestor materiale sunt asemănătoare cu ale teflonului, cu deosebirea că sunt mai
ieftine, dar pot fi utilizate la temperaturi mai puţin înalte. Spre exemplu, teflonul se
descompune la 400ºC, iar hostaflonul la 300ºC, iar temperaturile maxime de lucru admise
sunt net mai mici de cât cele prezentate.
 Tipuri de mase plastice

 Răşinile epoxidice (TR) sunt materiale plastice poliaditivate, utilizate sub formă de piese
turnate, adezivi sau lacuri. Răşinile epoxidice se produc în mod obişnuit prin condensarea
epiclorhidrinei, produs obţinut din gazele de cracare a ţiţeiului cu difenilpropan. După
destinaţie, procesul de elaborare se poate conduce astfel încât lungimea lanţului molecular să
fie mai mare sau mai mică, ciclurile epoxi fiind în produsul final împreună cu grupul OH.
 Prin adăugarea de alte răşini (fenolice, ureice, melaminice) pentru stabilizarea şi întărire, se
obţin răşini epoxidice cu proprietăţi şi întrebuinţări foarte variate.
 Lacurile epoxidice sunt deosebit de aderente şi elastice având proprietăţi anticorosive,
aplicându-se la rece cu uscare, sau la cald. Aceste lacuri sunt foarte stabile şi pot fi utilizate la
protejarea cutiilor sau tuburilor din industria alimentară, nefiind toxice. În industria
electrotehnică lacurile epoxidice se utilizează ca izolatoare ale conductelor din cupru cu
temperatură de lucru până la 120ºC. Chiar şi la temperaturi de 180ºC conductorii din cupru
izolaţi cu lacuri din răşini epoxidice au tensiunea de străpungere superioară faţă de cei izolaţi
cu pelicule poliamidice.
 Adezivi pe bază de răşini epoxidice se obţin prin condensarea polifenolilor cu epiclorhidrina.
Baghetele sau pulberile obţinute pot conţine şi pulberi de Al precum şi adaosuri pentru uscare
la rece, sau la cald. Sunt utilizate la lipirea materialelor uşoare sau a produselor ceramice. Cu
anumite măsuri de precauţie şi având locaşuri cu pereţi rezistenţi şi rigizi se pot lipi cu
adezivi epoxidici plăcuţele de carburi metalice, ca părţi active ale matriţelor şi dispozitivelor
pentru prelucrarea tablelor.
 Tipuri de mase plastice
 Poluretanii sunt produse macromoleculare poliaditive termoplaste (TP), sau termorigide
(TR) după cum structura lor moleculară se prezintă sub formă liniară (TP), sau de reţea
spaţială (TR) în funcţie de materialele de bază întrebuinţate.
 Deosebirea esenţială dintre poliuretani şi polimerizatele obţinute, este aceea că în cazul
uretanilor, disocierea moleculelor nu se orientează după carbon, ci după atomii de oxigen şi
azot. Astfel din amestecul 1:4 butandiol cu 1:6 hexadiizocianat, se obţine un poliretan din
care prin injecţie se produc fibre, benzi, piese, etc.
 Din glicol care are două grupuri de hidroxizi disponibile pentru reacţie, se obţin uretani liniari
(TP, pentru injectare şi turnare.
 Din hexadiizocianat 1:6 şi butilenglicol 1:4 se execută poliuretanul (termoplastic) denumit
perlon sau duretan. Din el se pot injecta fibre cu calităţi izolatoare superioare folosite la
izolarea conductorilor electrici, sau se pot realiza piese presate.
 Dintre poliuretani prezintă o varietate şi o utilizare multiplă materialele spumante de calitate
tare până la moale sau elastică, cu pori închişi sau deschişi. Materialele cu porii închişi sunt
utilizate la izolaţii termice, corpuri plutitoare, reazeme mecanice, etc., iar cele cu porii
deschişi (materiale buretoase), sunt utilizate la amortizoare şi mai rar la instalaţii frigorifice.
 Sub aspectul rezistenţei şi al stabilităţii, cele mai bune sunt materialele cu pori regulaţi, sferici
şi cu pereţii netezi. Materialele spumante poliuretanice sunt asemănătoare cauciucului,
caracterizându-se în plus printr-o rezistenţă superioară la îmbătrânire şi la medii cu acţiune
corozivă sau oxidantă.
 Tipuri de mase plastice

 Polieteretercetona (PEEK) este obţinută prin polimerizarea sărurilor bisfenolate.

 PEEK este un termoplastic semicristalin cu proprietăţi excelente de rezistenţă mecanică şi
chimică, care sunt păstrate la temperaturi ridicate. Modulul lui Young este de 3,6 GPa, iar
rezistența sa la tracţiune este 90 - 100 MPa.
 PEEK are o temperatura de tranziţie vitroasă la aproximativ 143 ° C şi se topeşte în jurul la
343 ° C . Este foarte rezistent la degradarea termică, precum şi atacul de către ambele medii
organice şi apoase. Acesta este atacat de halogeni, hidrocarburi aromatice şi la temperaturi
ridicate.
 Datorită robusteţii sale, PEEK este folosit pentru a fabrica elemente utilizate în aplicaţii
pretenţioase, inclusiv rulmenti, piese de piston, pompe, supape, placă compresor şi izolaţie
cablu.
 Este unul dintre puţinele materiale plastice compatibile cu aplicatiile de vid ultra-înalt.
 PEEK este considerat un biomaterial avansate utilizate în implanturile medicale. Acesta este
larg utilizat în industria aerospaţială, auto şi industria chimică
Tipuri de mase plastice

Instrumente medicale din PEKK CW60 (PEEK cu fibră de carbon)

Comparație polimeri termoplastici
Comparație polimeri termorigizi
Comparație elastomeri
Tipuri de mase plastice

Anvelopa radială
Aplicații ale polimerilor în funcție de temperatură
Aplicații ale polimerilor la temperatură înaltă

Inele de supape
Absorbția umidității vs. coeficientul de dilatare liniară
Temperaturi de utilizare a polimerilor
Modulul de elasticitate longitudinal in MPa
Coeficientul de frecare al polimerilor
Aplicații medicale
resorbabile

82% acid polilactic + 18% acid

poliglicolic (PLLA-PGA)
Aplicații auto
Aplicații auto
Aplicații auto