Liceul Teoretic “Vasile Alecsandri”

Referat
tema:
“Compușii macromoleculari
sintetici”

A realizat: Iachimovschi Stela

A verificat: Pancu Iulia

Ungheni, 2017
‐1‐
 Compuşi macromoleculari
Compuşii macromoleculari sau polimerii sunt substanţe formate din molecule foarte mari, numite
macromolecule, ce rezultă prin înlănţuirea unui număr ridicat de molecule mici de monomer.

O macromoleculă este alcătuită din sute sau mii de unităţi structurale identice numite meri sau unităţi de
bază, legate între ele prin legături covalente.

Ex.: polimerizarea clorurii de vinil

O serie polimer omoloagă este o serie de molecule care au aceeaşi compoziţie chimică dar se deosebesc
între ele prin gradul de polimerizare:

Primul termen dintr-o serie polimer omoloagă se numeşte monomer, iar următorii dimer, trimer etc.
Termenii inferiori ai seriei polimer omoloage se numesc oligomeri, iar termenii superiori (care au caracter
macromolecular) se numesc polimeri.

Clasificări ale compuşilor macromoleculari

Există mai multe posibilităţi de a clasifica substanţele macromoleculare, după cum urmează:

a) După modul de obţinere sau după provenienţă, există:

- compuşi macromoleculari naturali; din această categorie fac parte polihidrocarburile (cauciucul
natural şi gutaperca), polizaharidele (celuloza, amidonul, glicogenul, guma arabică etc.), polipeptidele sau
proteinele (cazeina, gelatina, fibroina, cheratina etc.) şi acizii nucleici (acizii ribonucleici şi
dezoxiribonucleici);
- compuşi macromoleculari artificiali – se obţin prin modificarea chimică a unor compuşi
macromoleculari naturali. Astfel, din celuloză se obţin poliacetatul de celuloză, polinitratul de celuloză etc.;
- compuşi macromoleculari sintetici - se obţin prin sinteză chimică plecând de la substanţe cu
moleculă mică. Din această clasă fac parte cei mai mulţi dintre polimerii folosiţi în prezent: cauciucurile,
masele plastice şi fibrele sintetice.

‐2‐
b) După natura atomilor care intră în alcătuirea catenei de bază se disting:
- compuşi macromoleculari homocatenari - au catena de bază alcătuită dintr-un singur tip de atomi (de
ex.: atomi de carbon).
Ex.: poliesteri vinilici şi cei dienici.
- compuşi macromoleculari heterocatenari - au catena de bază formată din atomi diferiţi (de ex.: atomi
de carbon, oxigen, azot, sulf, siliciu).
Ex.: poliesterii, poliamidele, poliuretanii, siliconii. c)
După forma macromoleculelor, se disting:
- compuşi macromoleculari liniari - sunt formaţi din catene (lanţuri) lungi;
- compuşi macromoleculari ramificaţi - sunt formaţi din macromolecule liniare la care însă, pe catena
principală se află ramificaţii;
- compuşi macromoleculari reticulaţi (tridimensionali) - sunt formaţi din catene lungi, unite între ele prin
legături chimice şi formând o reţea spaţială.

Polimeri: liniari, ramificaţi şi reticulaţi.

d) După proprietăţile termomecanice polimerii se împart în:

- elastomeri sau cauciucuri - se caracterizează printr-o înaltă elasticitate la temperatură ordinară;

- plastomeri sau mase plastice - se pot prelucra prin formare la cald în scopul obţinerii pieselor
rigide cu formă dorită;
- polimeri filabili - sunt substanţe macromoleculare ce pot fi filate din topitură sau din soluţie, în
scopul obţinerii firelor şi fibrelor cu rezistenţă mecanică mare.

e) După comportarea la încălzire, materialele plastice sunt:

- materiale termoplastice - pot fi supuse la înmuieri (topiri) repetate fără a suferi transformări
chimice şi pot fi prelucrate la cald prin diverse procedee (extrudere, injecţie, presare, calandare etc.);
- materiale termoreactive (termorigide) - prin încălzire se înmoaie temporar (permiţând prelucrarea
lor), după care se solidifică ireversibil încă la cald, devenind termorigide. Prin reîncălzire nu pot fi retopite.
‐3‐
 Obţinerea compuşilor macromoleculari
Produsele sintetice macromoleculare sunt rezultatul unor procese chimice numite polireacţii (uzual,
polimerizări).

Reacţia de polimerizare reprezintă procesul chimic de unire a unui număr oarecare (de obicei mare) de
molecule mici de monomer identice sau diferite, cu formarea de dimeri, trimeri ... polimeri.

În forma cea mai generală, polimerizarea poate fi reprezentată astfel:

Dacă la procesul de polimerizare participă monomeri cu structuri diferite, procesul se numeşte

copolimerizare, conducând la formarea de copolimeri. Ei sunt polimeri înalţi, cu o structură în care
alternează unităţile de bază:

După valorile gradului de polimerizare se disting:

- polimeri inferiori, când n = 2 – 10 unităţi elementare. În acest caz, prin polimerizare rezultă specii
chimice bine definite, cu o masă moleculară netă (M) mică, care este un multiplu întreg al masei
moleculare a monomerului;
- polimeri superiori (înalţi), când n are valori de ordinul sutelor, miilor de unităţi elementare.
Macromoleculele lor au mase moleculare mari, de ordinul sutelor de mii. În acest caz, prin polimerizare
înaltă rezultă amestecuri de macromolecule cu n diferit, deci se vorbeşte de o masă moleculară medie (M )
a polimerului. Polimerizarea înaltă constituie astăzi principala reacţie chimică de obţinere a diverselor
tipuri de polimeri.
După mecanismul reacţiei de polimerizare şi după natura monomerilor utilizaţi, procesele de sinteză ale
polimerilor au fost grupate în două categorii:
- polimerizări aditive sau înlănţuite,
- polimerizări condensative, cu două variante distincte: policondensarea şi poliadiţia.

a) Polimerizări aditive (înlănţuite):

Polimerizarea în lanţ se produce prin reacţia de unire sau legare (prin covalenţe) a unui număr mare de
molecule de monomeri (identici sau diferiţi), cu formarea lanţului macromolecular, fără a se elimina un
compus secundar cu moleculă mică. Este o reacţie în lanţ, energia necesară iniţierii lanţului (ruperii
primelor legături) fiind superioară energiei necesare continuării procesului de reacţie.

‐4‐
La acest tip de polimerizare pot participa doar molecule cu caracter nesaturat (ce conţin legături duble,
triple) sau molecule ce conţin cicluri. În macromolecula rezultată, unitatea structurală care se repetă are
aceeaşi compoziţie elementară ca şi monomerul.

b) Policondensarea:

Policondensarea reprezintă reacţia de unire a mai multor molecule mici de monomer, identice sau diferite,
cu formarea unei macromolecule şi eliminarea concomitentă a unui produs secundar cu masă moleculară
mică (apă, amoniac, acid clorhidric, clorură de sodiu, alcooli etc.) Este o reacţie în trepte, energia necesară
grupării a două molecule fiind aceeaşi în orice treaptă de desfăşurare a reacţiei.

Spre deosebire de polimerizarea prin reacţii în lanţ, policondensarea este un proces în trepte, în general
după tipul unor reacţii bimoleculare de schimb, reversibile, în care reacţia inversă este reacţia de
depolimerizare (sau procesul de degradare). La fiecare treaptă de reacţie se formează produşi intermediari
stabili care pot fi izolaţi. Astfel de procese au loc, de obicei la temperaturi şi presiuni înalte sau în prezenţă
de catalizatori. Macromolecula rezultată conţine unităţi structurale care sunt diferite ca şi compoziţie
elementară faţă de monomerul folosit.

Structura şi proprietăţile compuşilor macromoleculari

Sfera noţiunii de structură este largă şi vizează atât aspectul chimic cât şi cel fizic, după cum rezultă din
schema următoare:

Concepţiile care stau la baza teoriei moderne a structurii compuşilor macromoleculari pot fi
rezumate astfel:
- Compuşii macromoleculari sunt constituiţi din macromolecule care pot avea o configuraţie liniară,
ramificată sau reticulată;
‐5‐
- Marea majoritate a compuşilor macromoleculari sunt formaţi din macromolecule cu catene liniare şi
flexibile, care îşi pot schimba forma geometrică, adică conformaţia;
- - Datorită capacităţii macromoleculelor de a-şi schimba conformaţia, polimerii se caracterizează
prin deformaţii mari şi reversibile, într-un anumit interval de temperatură. Aceste deformaţii se numesc
deformaţii înalt elastice, fiind de natură cinetică (entropică), spre deosebire de deformaţiile elastice
obişnuite, care sunt de natură energetică;
- - Coeziunea dintre macromolecule se realizează prin forţe fizice de interacţiune intermoleculare
(forţe van der Waals, legături de hidrogen);
- Toţi compuşii macromoleculari sunt neomogeni din punctul de vedere al structurii fizice. Aceasta se
datorează flexibilităţii macromoleculelor, precum şi datorită dimensiunilor diferite ale acestora;
- Există polimeri aşa-zişi cristalini, care au de fapt o structură bifazică, adică sunt constituiţi din
domenii cristaline şi domenii amorfe alternante. Polimerii amorfi sunt mai omogeni ca structură şi conţin
de fapt şi ei zone cu o ordonare a macromoleculelor (zone cristaline). Până în prezent nu s-au obţinut
compuşi polimerici cristalini cu cristalinitate 100 %;
- Cristalele compuşilor macromoleculari se deosebesc de cristalele obişnuite, ele fiind nişte fascicule
de catene mai mult sau mai puţin ordonate.

Proprietăţi fizico - chimice, termice şi mecanice

Compuşii macromoleculari există doar în stările de agregare condensate (solidă şi lichidă), putând fi în stare
de fază cristalină sau amorfă.

Transformările fizice ale polimerilor se determină folosind metode termomecanice de analiză care constau
în studiul dependenţei deformaţiei compusului macromolecular de temperatură .

Curba termomecanică tipică a unui polimer amorf.

Starea vitroasă se caracterizează prin faptul că o parte din segmentele de lanţ polimeric sunt fixate, lipsite
de mobilitate, iar o parte păstrează un anumit grad de libertate şi constituie sursa deformaţiilor mult mai mari
comparativ cu sticlele obişnuite.

Încălzirea polimerului peste temperatura de vitrifiere (Tv) cauzează înmuierea şi apariţia stării înalt
elastice. În această stare segmentele de catenă polimerică se caracterizează prin mobilitate ridicată, ceea ce
face ca macromoleculele să adopte cele mai variate conformaţii. În esenţă, fenomenul de înaltă elasticitate
constă în desfacerea ghemurilor alcătuite din lanţuri lungi, flexibile, sub influenţa unei tensiuni
deformatoare şi revenirea la forma iniţială după îndepărtarea tensiunii.
‐6‐
Creşterea temperaturii peste temperatura de curgere (Tc) aduce polimerul în stare viscoelastică. Ea se
caracterizează printr-o mişcare termică intensă a segmentelor de lanţ şi a macromoleculelor în întregime.
Astfel, polimerii curg sub influenţa unor forţe deformatoare, fluiditatea lor fiind caracterizată prin
viscozitate.

Densitatea polimerilor este redusă, fiind cuprinsă între 0,7 − 2,5 g/cm3. Materialele poroase, în special
spumele (polimerii expandaţi) folosite pentru ambalaje şi pentru termoizolaţii sunt mai uşoare, având o
densitate de cca. 0,05 g/cm3.

Solubilitatea polimerilor este variabilă, în funcţie de natura polimerului şi a solventului. În general,

polimerii nepolari se solubilizează în solvenţi nepolari (benzen, toluen, xileni etc.), iar cei polari în solvenţi
polari (H2O, alcooli etc.). Solubilitatea unui polimer depinde în primul rând de natura lanţului polimeric,
astfel că polimerii liniari se solvă cel mai uşor, iar cei reticulaţi foarte greu sau deloc. O caracteristică a
polimerilor este că, înainte de solubilizarea lor completă într-un solvent adecvat, are loc un proces de
umflare a acestora.

Stabilitatea chimică a polimerilor este net superioară altor materiale, motiv pentru care ei şi-au găsit o
largă aplicabilitate în multe domenii tehnice. Unii polimeri au rezistenţă excelentă la acţiunea acizilor şi
bazelor tari, fiind utilizaţi în industria chimică şi la transportul unor substanţe chimice agresive.

Rezistenţa la îmbătrânire, în special sub acţiunea agenţilor climaterici, este în general satisfăcătoare.
Totuşi, mulţi polimeri se pot degrada (îmbătrânesc) sub influenţa unor factori precum: lumina, umiditatea,
temperatura, aerul şi microclimatul biologic. Ca urmare a degradării prin îmbătrânire, polimerii îşi modifică
o serie de caracteristici (limita de alungire la rupere, modulul de elasticitate, rezistenţa la şoc, rezistenţa la
izolaţie, rigiditatea dielectrică).

Rezistenţa mecanică a polimerilor este în general bună, fiind determinată în special de compoziţia
chimică, de tipul catenelor moleculare şi de numărul şi energia legăturilor intermoleculare. O rezistenţă mai
bună la tracţiune, la compresiune şi la încovoiere prezintă polimerii termoreactivi. Rezistenţa mecanică a
polimerilor se poate mări prin procedee speciale, precum: reticulările chimice dintre lanţurile polimerice,
includerea polimerului în ţesături, hârtie, fibre etc., cu obţinerea polimerilor armaţi.

Proprietăţi electrice

Proprietăţilor electrice ale polimerilor se caracterizează prin conductivitate (sau mărimea inversă,
rezistivitatea), rezistenţa la străpungere, permitivitatea şi pierderea în dielectric, cu ajutorul lor descriindu-
se comportarea materialului polimeric în câmp electric. Variaţia acestora cu temperatura, frecvenţa şi
intensitatea câmpului electric este hotărâtoare pentru alegerea materialului în anumite scopuri practice.
După proprietăţile lor electrice, polimerii se împart în: dielectrici (izolatori), semiconductori şi
polielectroliţi.

‐7‐