Biomateriale.

Subiecte de nota 10 pentru examen

1. Masa moleculara a polimerilor. Tipuri si metode de determinare

Masa moleculară se referă la suma maselor atomice din molecula unei substanțe.
 Metode experimentale de determinare a masei moleculare:
o Cromatografia de permeatie in gel (GPC)
o Tehnica laser (Laser Light Scattering)
o Vascozimetrie

Cromatografia cu permeație pe gel (GPC), cunoscută și sub denumirea de

cromatografie de excludere a mărimii, separă moleculele de polimeri în funcție de
dimensiune. GPC este utilizat pentru a măsura distribuția greutății moleculare a probelor
de polimer
Faza staționară este un material poros iar faza mobilă a cromatografiei de permeație
pe gel este un solvent organic.
În timpul împrăștierii luminii laser cunoscută și sub denumirea de difracție laser,
un fascicul laser trece printr-o probă de particule dispersate, particulele mari împrăștie
lumina la unghiuri mici în raport cu fasciculul laser și particulele mici împrăștie lumina în
mare măsură. unghiuri. Mărimea particulelor este apoi determinată din variația intensității
luminii împrăștiate în funcție de unghiul de împrăștiere.
Vâscozitatea este proprietatea unui fluid de a se opune mișcării relative a
particulelor constituiente. Pe scurt, este percepută drept rezistența la curgere a lichidelor.
Teoriile asupra vâscozitatii solutiilor de polimeri iau in consideratie dependenta
vâscozitatii de forma si marimea macromoleculelor, precum si de interactiunile lor cu
solventul. Sunt luate in discutie solutii de dilutie extrema, in care nu apar interactiuni intre
macromolecule. Relatiile stabilite in cadrul acestor teorii pot fi folosite fie pentru
determinarea masei moleculare medii (daca se cunoaste forma particulelor din solutie), fie
pentru studiul formei particulelor (daca se cunoaste masa moleculara).

2. Clasificarea polimerilor in functie de morfologia catenei principale

3. Polimeri. Ramificatii ale catenei principale

Ramificatiile impiedică cristalizarea catenelor de unde rezultă densitate redusă și

modulul de elasticiate mai mic pentru material.

2- metil pentan si 3-metil pentan : CH3 – este situat in două pozitii diferite;

4. Polimeri. Modul de incatenare a monomerilor

In homopolimeri pot aparea izomeri ca urmare a incatenarii monomerilor in procesul de

polimerizare intr-o pozitie ‘inversa’ Moleculele de monomeri au o forma particulara in
spatiu, si, in mod normal, polimerizeaza astfel incat sa interactiile spatiale sa fie minime,
rezultand o structura de catena de tip ‘cap – coada’.

Uneori se poate produce, la polimerizare si o asezare ‘cap-cap’ a monomerilor (

probabilitate mai mica de 1% in polimerii obisnuiti) adică legatura este slaba si este nevoie
de o energie mai mica pentru a o rupe. La degradare termica – punct de rupere.

5. Comportarea termica a polimerilor

6. Temperatura de tranzitie sticloasa a polimerilor

7. Polimeri. Relatia structura-proprietate

Modificari simple in unitatile structurale la poliamide, poliesteri, poliuretani

Sunt polimeri legati prin legaturi particulare ale grupelor functionale, care dau
denumirea fiecarei familii. Catena principala poate fi alifatica sau aromatica. Sunt polimeri
cristalini care prezinta un punct de topire distinct (Tt ).
Legaturi de hidrogen intre catene adiacente (reticulare slaba) => catenele cristaline
formeaza o conformatie mai stabila energetic decat HDPE ( Polietilena de înaltă densitate).
Legăturile de hidrogen dintre catene modifica rezistenta la solventi a polimerului.
Lungimea catenei intre grupele functionale – nu influenteaza
8. Polimeri. Conformatie si cristalinitate

 Factori de influenta
o Structura catenei principale
o Simetria catenei principale
o Absenta sau prezenta ramificatiilor
o Dimensiunea grupelor laterale
o Polaritatea grupelor laterale
o Regularitatea grupelor laterale
 Efecte ale cristalizării
o Creste densitatea
o Creste duritatea (modulus)
o Scade permeabilitatea
o Creste rezistenta chimica
o Reducere de moliciune
 Exemplu: Polietilena
o Joasa densitate – puternic ramificata
o Liniara, de joasa densitate – ramificatii foarte scurte
o PE de densitate medie – moderat ramificata
o Inalta densitate – molecule lungi, fara ramificatii
9. Comportarea mecanica a polimerilor
10. Biosinteza colagenului

Biosinteza macromoleculei de colagen (colagenelor) cuprinde două faze: - o fază

intracelulară, când are loc sinteza procolagenului - o fază extracelulară, ce continuă cu
organizarea structurală a moleculei.
Faza intracelulară - în fibroblaşti, osteoblaşti sau condroblaşti, unde aminoacizii
sunt activi şi unde se pot atașa de substrat datorită prezenţei unor enzime activatoare şi a
adenozintrifosfatului (ATP). Aminoacizii activaţi formează un complex cu acidul
ribonucleic de transfer (ARN) printr-o reacţie de cataliză enzimatică între gruparea
carboxil şi gruparea riboză a acidului ribonucleic.
Biosinteza colagenelor începe îndată ce ansambluri ARN mesager-ribozomi s-au
constituit și s-au atașat de reticulul endoplasmatic (RE) rugos, împreună cu enzimele
necesare acestui proces.

Biosinteza colagenului decurge în trei etape principale, prin procese biochimice ce

au loc concomitent la nivel intracelular:

1. Sintetiza lanțurilor subunitare colagenice din aminoacizi liberi prin procese de

transcripție, translație și proceselor de modificare posttranslațională în interiorul
celulelor specifice

2. Modificarea selectivă enzimatică a grupărilor funcționale laterale ale catenelor de

aminoacizi, prin hidroxilarea prolinei și a lizinei cu formarea hidroxiprolinei și
respectiv a hidroxilizinei.
Resturile de hidroxilizină formate vor lua parte la procesele de reticulare a
colagenelor și vor servi ca situsuri de legare a unităților carbohidrate. Aceste procese
diferențiază biosinteza colagenelor de a celorlalte proteine. Enzimele necesare
hidroxilării sunt prolin-hidroxilaza şi lizin-hidroxilaza. Glicozilarea hidroxilizinei
se produce în prezenţa enzimelor numite glicozil-transferaze.

3. Asamblarea supramoleculară a catenelor α-polipeptidice => procolagenul triplu-

helicoidal, inițiată dinspre capătul C-terminal (după clivarea peptidelor de semnal).
Se produce alinierea catenelor, formarea triplului-helix și propagarea împachetării.
Procolagenul conţine în partea N-terminală aminoacizii triptofan şi cisteină, absenți
la colagenul matur, dar care au un rol fundamental în evoluţia tridimensională a
macromoleculei, deorece aceştia se unesc prin punţi disulfidice.

Etapele 1, 2 şi 3 au loc în interiorul celulei. Odată format triplul-helix în etapa a 3-a, el

este expulzat din celulă sub forma unui precursor cu structură şi spaţialitate complexă,
denumit procolagen. Procolagenul este apoi “procesat” extracelular, în etapa a 4-a, pe cale
enzimatică, pentru a fi transformat în tropocolagen, unitatea structurală ce joacă rol de
scleroproteină în matricea extracelulară.
În continuare, agregatetele fibrilare de tropocolagen sunt supuse reticulării. Aceasta se
realizează prin intermediul lisinei şi lisil-oxidazei

11. Materiale colagenice. Atelocolagen. Colagen solubilizat. Gelatina. Hidrolizate de colagen

Atelocolagen reprezinta materialul colagenic derivat din colagenul nativ din care
lipsesc zonele telopeptidice. Prin insolubilizare se obtin formatiuni fibroase apropiate celor
din colagen nativ.
Colagen solubilizat (eucolagen) reprezinta biopolimerul solubil in solutii apoase,
pe un domeniu foarte larg de pH, care in stare dizolvata formeaza asociate liniare sau
ramificate, preponderent cu structura cristalina. Prezinta capacitate de formare a
structurilor fibroase in urma proceselor de insolubilizare.

Gelatina reprezinta o polipeptida liniara, cu conformatie partial cristalina, solubila

in apa, solutii apoase de electroliti, dar si in unele lichide organice, care formeza in stare
dizolvata geluri, la temperaturi mai mici de 30 grade C.
Hidrolizate de colagen este un amestec de polipeptide liniare si ramificate, solubil
in apa, solutii apoase de electroliti si lichide organice, care sub forma de solutii nu formeaza
geluri.
12. Obtinerea materialelor colagenice

Materialele colagenice se obtin prin procedee de extractie din tesuturi bogate in

proteina conjunctiva, in conformitate cu principiul tehnologic.

Operatiile preliminare au drept scop indepărtarea componentelor necolagenice din

tesutul conjunctiv si pentru modificarea sistemului de interactiuni inter- si intramoleculare
dintre catenele macromoleculare colagenice. Aceste operatii se bazeaza pe procese
mecanice (seruire, strecuire, etc) sau procese fizico-chimice si chimice (cenusarire,
decalcificare etc.).
Operatiile specifice transforma tesutul conjunctiv, eliberat de componentele de
impurificare, in material colagenic. In functie de procesele care intervin in cadrul acestor
operatii se pot obtine diferite tipuri de materiale colagenice.
o prin defibrare (proces mecanic de strivire si forfecare) rezulta fibra de colagen;
o extractia cu ajutorul unor solventi ( NaCl, Tris, EDTA, fosfati, acid acetic) conduce
la colagen nativ sau colagen solubilizat;
o hidroliza chimica sau enzimatica se aplica in scopul obtinerii materialelor
colagenice cu grad avansat de degradare a structurii (gelatina, hidrolizate de
colagen)
Purificarea se realizeaza in vederea separarii materialelor colagenice de produsele
secundare rezultate in urma aplicarii operatiilor specifice.
Conservarea are drept scop pastrarea caracteristicilor materialului colagenic, produse
foarte sensibile la atacul microorganismelor.
13. Proprietati electrice ale materialelor colagenice

Marimea cea mai importanta care descrie comportamentul in solutie al colagenelor

o constituie punctul de neutralizare, care admite 3 valori distincte functie de conditiile de
interactiune:
o punct de sarcina zero, reprezinta punctul de neutralitate al macroionilor puri
independenti;
o punct izoionic, reprezinta punctul de neutralitate al macroionilor incarcati cu ionii
unui electrolit oarecare dat (macroioni + contraion);
o punctul izoelectric, corespunzator punctului de neutralitate obtinut la neutralizarea
cu un acid sau o baza oarecare.
Experimental, numai punctul izoelectric poate fi determinat direct.
Valoarea concentratiei ionilor de hidrogen depinde de compozitia in aminoacizi a
materialului colagenic si concentratia in mediul apos,
La valori particulare ale pH-ului mediului apos, sarcinile pozitive și cele negative de pe
catenele polipeptidice se compenseaza reciproc.

14. Umflarea osmotica

În prezenţa unor soluţii apoase acide sau bazice, colagenul suferă un fenomen de
umflare datorită grupărilor (amino) –NH2 şi (carboxil) – COOH laterale sau grupărilor
(peptidice) –CO-NH- din catena principală a moleculei.
S-a observat existenţa unei cantităţi mari de apă in structura colagenului faţă de cât
pot lega grupările zwitterionice. Macromolecula colagenică se comportă ca o membrană
Donnan, permiţând trecerea fracţiilor mic moleculare.
Gradul de umflare al materialelor colagenice este influenţat şi de concentraţia
acidului/bazei. Astfel, cu creşterea concentraţiei acidului/bazei în soluţie, creşte şi gradul
de umflare până la atingerea unui echilibru între ionii mic moleculari din soluţia
acidă/bazică şi cei difuzaţi în materialul colagenic. Acest fenomen poartă numele de
umflare osmotică și este caracterizat de interacţiunea apei cu macroionii polimerici, când
pH-ul soluţiei variază puternic spre domeniul acid sau bazic.

15. Proprietati termice ale materialelor colagenice

Comportarea in câmp termic este analizata din punct de vedere marimi distincte:
o temperatura tranzitiei de faza ce exprima intervalul de temperatura care
determina trecerea de la un sistem de organizare supramoleculara (indusa de
cresterea continutului energetic si a mobilitatii atomilor si segmentelor de
catena).
 o temperatura de topire - materiale metalice, polimerice
o temperatura de denaturare exprima o tranzitie de faza a materialului(in
special proteine) aflate in stare dizolvata
Temperatura de vârf a gelatinei în procesul de denaturare este apropiată de cea a
colagenului (59 – 62,5 C), dar acesta din urmă prezintă o entalpie de denaturare (asociată
cu tranziția de fază) mult mai largă.
Cele mai importante proprietăți funcționale ale gelatinei sunt:
o capacitatea de gelifiere; parametrii urmăriți sunt timpul de gelifiere,
rezistența și vâscozitatea gelului, temperatura de topire, etc.
o proprietăți de suprafață; se urmărește formarea și stabilizarea emulsiilor și
spumelor, formarea filmelor, adeziunea și coeziunea.
Cea mai importantă proprietate tehnologică a gelatinei este reversibilitatea gelifierii
în funcție de temperatură. Pentru că gelatina este un amestec de lanțuri polimerice de
lungimi diferite, aceasta nu formează soluții reale, ci soluții coloidale, care la temperatură
scăzută se transformă în geluri, iar la încălzire revin în stadiul de soluție.

16. Proprietati de interactiune ale materialelor colagenice

Solubilitatea, proprietatea se exprima cantitativ prin parametrul de solubilitate dat

de relatia următoare, unde: E este energia de vaporizare a polimerului, V - volumul
amestecului.

Sorbtia – reprezinta fenomenul de acumulare in masa a unui material solid a

moleculelor unui gaz sau lichid, si este evaluata din legea a doua a transferului de masa ( a
doua lege a lui Fick) data de o relație în care apare și coeficientul de difuzie a speciei
micromoleculare in solid.

17. Proprietatile functionale ale gelatinei

Termenul de functionalitate se refera la cantitatea de centre de reactie dintr-o unitate

de masa de material. Materialul poate participa la urmatoarele tipuri de legaturi:
o legaturi covalente - de aici notiunea de functionalitate covalenta;
o legaturi necovalente - functionalitate necovalenta-prin legaturi ionice, legaturi
de hidrogen,legaturi van der Waals.
 Functionalitatea covalenta este legata de totalitatea gruparilor chimice aflate in stare
neionizata.

18. Reactivitatea materialelor colagenice

Față de aceasta situatie, reactivitatea este interpretata prin intermediul a doua

marimi:
o constanta de viteza a procesului chimic, definita print-o relatie ce conține
concentrațiile inițiale ale grupărilor funcționale ale partenerilor de reacție.
o energia de activare a transformarii chimice, evaluata din ecuatia Arrhenius în
care se regăsește energia de activare, temperature, constanta universal a
gazelor și un termen pre-exponențial.

19. Rezistenta chimica a materialelor colagenice

Termenul de rezistenta chimica este adesea inlocuit in cazul biomaterialelor cu

termenul de rezistenta la hidroliza si se exprima prin constanta de viteza a procesului în
care se regăsește numărul de unități elementare în condiții inițiale și numărul de unități
elementare la un moment.

20. Structura secundara-tertiara-cuaternara a cheratinei.

Structura secundară α-helicoidală cu sensul de răsucire spre dreapta (aproape pe

toată lungimea lanţului). Protofibrila este stabilizată prin:
o Interacţiuni van der Waals stabilite între aminoacizii a şi d ai celor două α-
helixuri
o numeroase punţi disulfidice
Suprahelixul (protofilamentul) = 1 pereche de protofibrile antiparalele, incolacite
una în jurul celeilalte, cu sensul de răsucire către stânga (“coiled coil” = spirală spiralată).
• Filamentul = pachet de 4 protofilamente cu structura de α-helix de dreapta.

21. Cheratina-formarea micro-şi macrofibrilelor

Mai multe protofibre (8-11) se asociază și formează o microfibrilă cu aspect

cilindric, stabilizată prin legături disulfidice.
Creșterea numărului punților disulfidice determină rigidizarea, respectiv scăderea
extensibilitășii microfibrilei.
Mai multe microfibrile, cimentate de o matrice proteică amorfă cu conținut mare de
sulf, formează o macrofibrilă.
Firul de păr este format din pachetele de celule moarte, care la rândul lor conțin
pachete de macrofibrile.
 Numarul mare de legaturi disulfurice contribuie la insolubilitatea cheratinelor, cu
exceptia agentilor reducatori sau disocianti.
Cheratinele mai flexibile si mai elastice din firul de par contin mai putine legaturi
disulfurice decat cele din unghii, copite sau gheare.
Firul de par este constituit din α-cheratina care este formata din filamente singulare
rasucite alfa-helix (cu legaturi de H intramoleculare regulate, care se incolacesc apoi unele
in jurul altora formand franghii superhelicoidale care se pot rasuci in continuare).

22. Proprietățile mecanice ale α- și β-cheratinelor

Materialele cheratinoase prezintă funcții mecanice foarte bune, în funcție de

animalele gazdă de provenienta. Forma β are o rigiditate mai mare decât αhelix și a fost a
recunoscut de mult că la întindere, helicoidele α schimbă structura în foi pliate. În plus,
mineralizarea cu calciu și alte săruri poate contribui la întărirea keratinelor . Alinierea și
fracțiunea de volum a filamentelor influențează proprietățile mecanice ale cheratinelor, iar
umiditatea joacă, un rol important în comportamentul mecanic al cheratinelor α și β.

23. Hidratarea cheratinelor

Proprietățile mecanice ale cheratinelor α și β sunt puternic influențate de conținutul

de apă. Pe măsură ce umiditatea crește, rigiditatea și rezistența scad, în timp ce tensiunea
de rupere crește. Difracția cu raze X și studiile experimentale au arătat că proteinele
matricei ar putea fi considerate sensibile la apă, în timp ce zonele IF- fibrilare sunt cristaline
și nu sunt afectate mecanic.
o apa acționează ca legături încrucișate și ca agent de umflare pentru a crește distanța
dintre proteinele matricei, apa poate înlocui legăturile de hidrogen din lanțurile de
proteine matrice și / sau în IF-urile și în matrice, apa pot forma o rețea
tridimensională cheratină-apă.

24. Aplicatii medicale ale cheratinelor

Din părul uman, se extrage cheratina care după ce este prelucrată se poate obține sub formă
de hidrogel, film și suport. Acestea au următoarele aplicații biomedicale:

o Materiale hemostatice
o Pansamente pentru arsuri
o Filamente pentru ghidarea nervilor
25. Fibroina. Structura si proprietati

 Proteina principală din mătase (75%); cealaltă proteină majoră este sericina
 Fibre foarte puternice; rezistent la tensiune (non-elastic) dar flexibil
 Compoziție foarte simplă: ~ 46% Gly, 29% Ala, 12% Ser
 β-foaie plisată; aproape de complet extins
 Foile se împachetează una peste alta; fără legături încrucișate covalente;
 Legăturile de hidrogen, forțele lui van der Waals și interacțiunile hidrofobe stabilizează
moleculele
 Foi β- plisate: Foile in matase sunt impachetate cu Ala impotriva Ala si Gly impotriva
Gly. Spatiile dintre foi alterneaza astfel intre 5.7 A si 3.5 A.
 Aplicații: eliberare controlată de medicamente, eliberare controlată de bioactive,
Tratamentul leziunilor cutanate, regenerare osoasă, terapia genică.

26. Amidonul si derivatii sai.

Cea de-a doua polizaharidă, după celuloză, răspândită în regnul vegetal. Ca și

celuloza, amidonul este compus numai din D-glucoză. În loc de fibre, amidonul se prezintă
sub formă de granule, a căror formă și mărime este specifică pentru fiecare plantă în parte.
Amidonul este un amestec de două polizaharide: amiloza (10-20%), aflată în interiorul
granulei de amidon, și amilopectina (80-90%), aflată în învelisul granulei. Amiloza este
parte solubilă din amidon și are structură liniară a macromoleculei, iar amilopectina este
insolubilă și are structura ramificată.
În industria farmaceutică amidonul se utilizează ca excipient pentru comprimate sau
ca bază pentru pudre farmaceutice. Unii derivați ai amidonului, cum ar fi
hidroxietilamidonul și carboximetilamidonul, au stabilitate chimică, rezistență la acțiunea
enzimelor și sunt compatibili cu sângele. Hidroxietilamidonul cu un grad de substituție de
0,47- 0,62 este un bun substituent de plasm
27. Amiloza si amilopectina

Amiloza este o polizaharidă alcătuită din catene lungi conţinând aproximativ n =

1.000 unităţi de D-glucoză unite prin legături α-glicozidice, în poziţiile 1-4.
Macromolecule scurte de amiloză (cu gradul de polimerizare n < 300) sunt liniare,
conţinând doar legături 1,4-glicozidice. În schimb, amilozele cu grade de polimerizare mai
mari conţin şi o proporţie mică (sub 1 %) de legături 1,3- glicozidice si forma unei elice.
Amilopectin are o structură mult mai complexă. Masele moleculare determinate
experimental indică 6.000 – 36.000 unităţi de D-glucoză per macromoleculă. Aceasta
explică o structură puternic ramificată a amilopectinei, constând din câteva sute de catene
scurte de aproximativ 20 – 25 unităţi de glucoză fiecare, legate între ele în poziţiile 1- 6
28. Acidul alginic si derivatii sai
Acidul alginic se extrage din algele brune, în componența cărora se găsește sub
formă de săruri mixte de calciu, magneziu, sodiu și potasiu. Acidul alginic are o structură
liniară alcătuită din doi acizi uronici: acidul L-guluronic și acidul D-manuronic.
În farmacie se utilizează alginații de sodiu, potasiu, calciu și amoniu, alginații de
dietilaminoetanol, de propilenglicol, de trietanolamină. Interacțiunile acestor compuși cu
medicamentele pot determina micșorarea stabilității unor preparate, ca penicilina, sau
reducerea efectului antibacterian, în cazul complecșilor cu antiseptice. Datorita capacității
de a forma geluri și microcapsule, prin reticulare, polimerul este utilizat pentru realizarea
de hidrogeluri pentru ingineria tisulară și în biotehnologii medicale și farmaceutice.

29. Agarul si pectin

Agarul este o polizaharidă obținută din algele roșii marine, care conține în structura
sa unități de D-galactoză și 3,6 anhidro-L-galactoză. Formează geluri la concentrații mici
și este neutră din punct de vedere electrochimic. Este solubilă numai în apa fierbinte.
În medicină și farmacie se utilizează ca excipient pentru tablete, agent de suspendare
pentru sulfatul de bariu în radiologie, material dentar de imprimare.
Pectina este un constituient natural al tuturor plantelor, împreună cu celuloza fiind
responsabila de proprietățile structurale ale fructelor și legumelor. Pectina comercială se
obține din coaja de citrice sau mere, fiind utilizată în industria alimentară și în medicină.
Are proprietăți ameliorative în tratarea ulcerului gastric și duodenal și reduce colesterolul.

30. Herparina

Heparina este o polizaharidă acidă, puternic sulfatată, care se gasește în piele,

mușchi, plămâni, inimă, rinichi și sânge. Unitatea repetabilă a heparinei este formată din
cantități echimoleculare de resturi de D-glucozamină și acid Dglucuronic. Conținutul de
sulfat variază între 5 și 6, 5 resturi de sulfat de tetrazaharidă.

31. Chitosanul. Structura secundara-tertiara-cuaternara

32. Derivati ai chitosanului

33. Dextranul si aplicatiile sale

34. Xantanul si aplicatiile sale

35. Polimerizarea cationica

36. Polimerizarea anionica

37. Polimeri obtinuti prin policondensare. Poliamide. Caracteristici si aplicatii

38. Tehnici de preparare a polimerilor. Polimerizarea in masa

39. Tehnici de preparare a polimerilor. Polimerizarea in solutie

40. Tehnici de preparare a polimerilor. Polimerizarea suspensie

41. Tehnici de preparare a polimerilor. Polimerizarea in emulsie

42. Formarea. Metoda prin inversie de faza

43. Electrofilarea. Aparatura

44. Modificarea suprafetelor polimerice. Metode

45. Polimeri biodegradabili. Legaturi in polimeri biodegradabili

46. Materiale biodegradabile. Suporturi temporare

47. Materiale biodegradabile. Bariere temporare

48. Materiale biodegradabile. Dispozitive de eliberare controlata a medicamentelor

49. Materiale biodegradabile. Dispozitive multifunctionale

50. Polimeri biodegradabili: Bioeroziune

51. Polimeri biodegradabili: Stocare, Sterilizare, Impachetare

52. Diferite tipuri de mucosae in organism

53. Structura și funcțiile membranelor mucosae

54. Teorii care explică mecanismul bioadeziunii

55. Bioadezivitate si transportul de compusi biologic active

56. Formulari bioadezive solide

57. Formulari bioadezive semi-solide

58. Formulari bioadezive lichide

59. Formulari bioadezive tinta