CURS

F1.C4.
Conţinut:

•Fiziologia membranei celulare: organizarea

morfo-funcţională a membranei. Funcţiile
membranei celulare.
•Mecanisme de transport transmembranar –
transportul pasiv.
1
 Obiectivele învăţării.

După parcurgerea acestui curs, studentul trebuie:

•Să explice organizarea şi rolul matricei fosfolipidice în permeabilitatea selectivă
a membranei.
•Să identifice şi să reproducă criteriile de clasificare şi funcţiile principale ale
proteinelor membranare.
•Să enumere categoriile de transport transmembranar şi să distingă diferenţele
dintre ele.
•Să definească principalele caracteristici ale transportului pasiv.
•Să enumere subcategoriile transportului pasiv si să indice deosebirile dintre
transportul activ si cel pasiv.
•Să cunoască factorii care condiţionează rata mecanismelor de transport pasiv.
•Să descrie transportul pasiv prin difuziune şi osmoză.
•Să ştie să definească presiunea osmotică şi să indice valoarea normala.
•Să definească mediul izoton, hipoton, hiperton şi să dea exemple.
•Să definească şi să descrie caracteristicile generale ale transportul pasiv prin
canale ionice.
2
 FIZIOLOGIA MEMBRANEI CELULARE
• Celula este unitatea
funcţională de bază a
oricărui organism.
• Funcţiile fundamentale
ale celulei sunt:
– creştere şi metabolism;
– reproducere;
– sinteză proteică;
– mişcare.

• Este formată din:

– membrană;
– citoplasmă;
– nucleu.
 Structura membranei celulare
Modelul mozaicului fluid
Glycoprotein Extracellular fluid
• In 1972, S. Singer and G. Nicolson proposed the Fluid Mosaic
Glycolipid
Model of membrane structure
Carbohydrate

Cholesterol
Transmembrane
proteins
Peripheral Cytoplasm
protein Filaments of
cytoskeleton

Modelul mozaicului fluid, propus de Jonathan S. Singer şi Garth

Nicholson, prezintă membrana celulară ca un model fluid mozaicat,
unde numeroasele componente structurale se pot deplasa liber.
 Funcţiile membranei celulare

• Protejează interiorul celulei si permite păstrarea formei şi a

mobilităţii.
• Controlează schimburile de substanţe (apă, ioni, substanţe
plastice) din mediul extracelular în celulă şi din celulă la exterior.
• Prin proteinele receptori detectează semnalele chimice şi
transmite în celulă informaţia purtată de aceste semnale.
• Permite aderarea la alte celule sau la componente ale matrixului
celular.
 Structura membranei celulare

• Membrana celulară este formată dintr-un dublu strat fosfolipidic şi proteine

asociate, ambele componente având un grad mare de asimetrie.
1. Dublul strat lipidic reprezintă elementul structural fundamental al
membranelor celulare, care se comportă ca o barieră impenetrabilă pentru
majoritatea moleculelor solubile în apă.
– Dublul stat lipidic este elementul determinant al permeabilităţii selective a membranei.
– Este format din fosfolipide, glicolipide şi steroli. Capetele hidrofile sunt orientate către
mediul apos intracelular (citoplasma) şi extracelular (lichidul interstiţial). Capetele
hidrofobe sunt orientate spre interior, între ele găsindu-se colesterol, care nu le permite să
se contracte. Colesterolul contribuie şi la fluiditatea şi stabilitatea membranei.
2. Proteinele membranare asigura funcționalitatea membranei.
– Proteinele pot fi:
• fie înglobate în membrana lipidică - proteine integrate,
• fie traversează membrana - proteine transmembranare,
• fie asociate suprafeței acesteia - proteine membranare periferice.
 2. Funcţiile majore ale proteinelor membranare
1. Funcţia de tansport.
▪ Proteinele tubulare - rol de canale ionice hidrofile , specifice
pentru anumiţi ioni, de ex. de Na+, de K+.
▪ Alte proteine - pompe ionice (au capacitatea de a hidroliza ATP
ca sursă de energie pentru pomparea activă a substanţelor dintr-o
parte în alta a membranei, de ex. Na+/K+ ATPaza).
ATP
• Există şi proteine cu rol de transportor (carrier), de ex. proteina
transportoare de glucoză (GLUT).
Enzymes

2. Activitate enzimatică- pot funcţiona ca enzime:

metaloproteinaze pentru componente de matrice extracelulară,
fosfolipaze, kinaze, fosfataze care intervin în metabolismul celular.
În unele cazuri, mai multe celule sunt organizate ca o echipă care
efectuează etape succesive dintr-o cale metabolică.

3. Funcţie de receptor - implicate în transducţia (transmiterea) Signal

semnalului prin membrană.

- În domeniile extracelulare ale acestor proteine există locuri “site-
uri” specifice pentru mediatori, hormoni, neuromediatori, sau alte
molecule care funcţionează ca mesageri chimici sau liganzi; apar
modificări conformaţionale ale proteinei receptor, care permit
transmiterea informaţiei în interiorul celulei. Receptor
Funcţiile majore ale proteinelor membranare - continuare
Recunoaşterea celulă-celulă, prin
4. glicoproteinele de la suprafaţa celulei, care
sunt markeri celulari sau antigene. Aceştia
reprezintă un fel de “buletin de identitate”. Glico-
protein
a

5. Rol în adeziunea celulă-celulă.

Proteinele membranare ale celulelor
învecinate se alătură şi formează joncţiuni
(legături) de tip gap junctions (mai laxe) sau
tight junctions (strânse).

Ataşarea la structurile din citoschelet sau

6.
ale matrixului extracelular. Proteinele
membranare se leagă de microfilamentele
citoscheletului, aceste legături permiţând
menţinerea formei celulei şi stabilizarea
membranei celulare.
8
 Funcţiile proteinelor membranare

Exterior

Membrana
plasmatică

Interior
Proteină transportor Enzimă Receptor de suprafaţă

Marker de identitate Adeziunea celulă-celulă

(antigen) Ancorarea la citoschelet
9
 3. Glucidele membranare

• În afară de lipide şi proteine, în structura membranelor se

găsesc şi glucide.
• Glucidele nu se găsesc ca entităţi individuale, ci legate de un
lipid şi formează glicolipide sau de o proteină şi formează
glicoproteinele (GP). Multe dintre acestea funcţionează ca
receptori sau ca markeri de identitate ai celulei (buletin de
identitate).
• Ele sunt dispuse întotdeauna pe versantul extern al
membranelor celulare, formând glicocalixul. Acesta:
– protejază structura membranei celulare împotriva agresiunilor fizice,
chimice şi biologice;
– conferă electronegativitatea suprafeţei externe a celulei, datorită
componentelor acide (acid sialic) din compoziţia sa.
Caracteristici funcţionale ale membranelor celulare
Membranele celulare au două caracteristici cu implicaţii majore în
funcţionalitatea celulei:
1. Permeabilitate selectivă
2. Încărcătură electrică (polaritate) de o parte şi de alta a ei.

1. Permeabilitatea selectivă a membranei:

• Este determinată de:
• Prezenţa bistratului lipidic, care se opune trecerii moleculelor solubile în
apă. Membrana este:
• permeabilă pentru molecule liposolubile (acizi grasi, etanol, uree,
hormoni steroizi etc.) și molecule de gaz (O2 si CO2);
• parțial permeabilă pentru H2O şi molecule hidrofobe mici;
• impermeabilă pentru molecule hidrosolubile.
• Interacţiunea ionilor cu apa
• Prezenţa canalelor ionice
Bistratul lipidic este semipermeabil

• permeabil pentru molecule

liposolubile (acizi grasi,
etanol) si molecule de gaz
(O2 si CO2), care strabat cu
usurinta bistratul
fosfolipidic;

• partial permeabil pentru apa

şi molecule hidrofobe mici;

• impermeabil pentru molecule

hidrosolubile: ioni, glucoză,
amino-acizi, proteine, acizi
nucleici.
 TIPURI DE MECANISME DE
TRANSPORT TRANSMEMBRANAR
A. În functie de consumul de energie, transportul transmembranar poate fi:
1. Transport pasiv, care cuprinde:
— difuziunea simplă;
— osmoza (difuziunea apei);
— difuziunea facilitată.
2. Transport activ, care necesită consum de energie ( ATP), aceasta fiind
necesară în funcționarea anumitor proteine „carrier” denumite pompe.

B. În funcţie de utilizarea în transport a unor proteine „carrier” (cărăuşi),

mecanismele de transport transmembranar pot fi:
• Mecanisme care utilizează proteine „carrier”
− Difuziunea facilitata
− Transportul activ
• Mecanisme care nu utilizeaza proteine „carrier”:
− Difuziunea simpla a moleculelor liposolubile prin stratul fosfolipidic al membranei
− Difuziunea simpla a ionilor prin canalele membranare
− Difuziunea simpla a moleculelor de apa (osmoza) prin canalele de apa (aquaporine)
 Mecanisme de transport transmembranar –
Transportul pasiv
− Reprezinta transportul moleculelor si al ionilor în sensul gradientului de concentraţie
− Nu necesită consum de energie
− Include toate mecanismele de transport care NU utilizeaza proteine “carrier” sau
transportoare: difuziunea simplă, osmoză şi difuziunea facilitată.
A). DIFUZIUNEA SIMPLĂ
– Difuziunea este un proces fizic prin care diferenţele de concentraţie dintre 2 soluţii
despărţite de o membrană semipermeabilă dispar prin migrarea moleculelor din
compartimentul cu o concentraţie mare spre cel cu o concentraţie mai mică.
– O soluție este formată dintr-un solvent (apa) şi un solvit (molecule care sunt dizolvate în
apă). Atât solventul, cât și substanţa dizolvată se găsesc într-o mișcare continuă,
dezordonată, datorită energiei calorice (căldura).
– Difuziunea se produce de fiecare dată când există o diferenţă de concentraţie de-a lungul
unei membrane, iar membrana este permeabilă pentru substanţa care difuzează.
 Transportul pasiv – difuziunea simplă - continuare

Prin difuziune se transportă:

— moleculele nepolare (fără încărcătură electrică) și cele liposolubile, ca O2, CO2,
hormoni steroizi, uree, etanol doar dacă există un gradient de concentraţie;

— diferiţi ioni, cum sunt cei de Na+ si K+ pentru care membrana este doar parţial
permeabilă; din acest motiv, ionii respectivi necesită, pe lângă gradientul de
concentraţie si prezenţa unor canale ionice.

— apa, deşi insolubilă în lipide, poate difuza prin membrana plasmatică doar în
cantitate foarte mică, datorită dimensiunilor mici și lipsei polarității;
• în multe membrane, pentru trecerea apei este nevoie de canale specifice,
numite aquaporine;
• Difuziunea apei prin membrana plasmatică este cunoscută sub numele de
osmoză.
 Transportul pasiv – difuziunea simplă - continuare
Rata difuziunii
• Viteza difuziunii = nr de molecule care difuzează printr-o membrană/unitatea de
timp depinde de:
– Diferenta de concentratie de-a lungul membranei. Valorea diferenţei de
concentratie de-a lungul membranei reprezintă forţa care initiază difuziunea.
– Permeabilitatea membranei faţă de substanţele care difuzează.
• Indiferent de diferenţa de concentraţie, dacă membrana este impermeabilă
pentru substanţa respectivă, difuziunea acesteia nu va avea loc.
• La o anumita diferenţă de concentratie, viteza difuziunii va depinde de
permeabilitatea membranei plasmatice pentru respectiva substanţă.
– Temperatura soluţiei
– Suprafaţa membranei prin care trec substanţele: zonele organismului
specializate în difuziunea rapidă au suprafaţa membranei plasmatice mărită
prin numeroase pliuri.
– Spre exemplu în intestin, absorbţia este facilitată prin prezenţa unor
prelungiri digitiforme denumite microvili .
– Microvili asemănători se găsesc şi în rinichi.
 Aplicatii clinice – lectură argumentativă
Aceste informaţii vă exemplifică importanţa
fenomenului de difuziune, atât în condiţii de
funcţionare normală sau defectuasă a acestui
fenomen în organismul uman, cât şi în condiţiile în
care acest fenomen este suplinit de o “maşinărie”
cum este aparatul de dializă.
•Când rinichii nu mai reusesc sa îndeplineasca
funcția, produşii de excreţie trebuie sa fie
indepărtaţi din sânge în mod artificial prin
intermediul dializei.
•În procesul de dializă, produsii de excreție sunt
îndepărtaţi din sânge prin difuziunea acestora printr-
o membrana artificială care prezintă pori (membrana
sacului de dializă din imaginea din dreapta).
•Produşii de excreţie trec din sacul de dializă (care
simulează capilarele) într-o soluție denumită dializat
care înconjoară membrana artificială la exterior.
•Molecululele necesare organismului sunt păstrate
în sânge. Astfel, este împiedicată difuziunea lor prin
abolirea gradientului de concentratie. • Sursa: Stuart Fox, Human Physiology,
Twelfth Edition
Difuziunea simplă – transportul ionilor prin canalele ionice

• Permeabilitatea membranelor naturale pentru ioni se datorează unor proteine

membranare specifice numite canale ionice.
• Proteinele din structura canalelor ionice sunt de obicei proteine tubulare, care
prin dispunerea lor formează un “por”, care oferă ionului respectiv o “rută”,
prin care acesta circulă în ambele sensuri prin membrana celulară.
• Multe canale ionice posedă o mare capacitate de transport, de ex. anumite
canale de K+ permit unui număr mare de ioni (108) să traverseze membrana în
fiecare secunda.
– Canalele ionice sunt capabile sa deosebeasca un tip de ion de altul, ceea ce
înseamnă că prezintă selectivitate, în ceea ce priveşte ionii cărora le permit sa
treacă.
• Unele canale ionice sunt întotdeauna deschise.
• Cele mai multe sunt „cu poartă”- gated, care se deschid sau se închid la
anumite semnale fiziologice, cum ar fi legarea la canal a unui mediator specific
sau atingerea unui voltaj .
(De ex. canalele de K+, Na+, Ca++ din nervi, muşchi sau miocard se deschid şi se închid ca
răspuns la modificarea voltajului membranei)
 Difuziunea simplă – transportul ionilor prin canalele ionice -
continuare
• Canale sunt denumite după principalul ion pentru care sunt permeabile, de ex.
canalele de sodiu permit ionilor de Na+ sa traverseze membrana, dar nu şi altor
cationi cum ar fi K+ -ul sau Ca++ -ul
– Permeabilitatea unei membrane celulare pentru un anumit ion depinde de numărul
de canale de acelasi tip care sunt deschise şi de numarul ionilor care pot trece prin
fiecare canal, într-o anumită perioadă de timp.
• Alte canale permit trecerea mai multor ioni încărcati pozitiv, dar nu permit
trecerea ionilor încarcati negativ şi invers.
– Aceste canale se numesc canale cationice non-selective. Un astfel de canal este receptorul
pentru Ach din jonctiunea neuromusculară.

Exemplificarea difuziunii
gazelor prin membrana
plasmatică a celulelor (stânga)
şi trecerea ionilor, facilitată de
canalele ionice (dreapta).

•Sursa: Stuart Fox, Human Physiology,

•Twelfth Edition
 B). Transportul pasiv – osmoza

• Osmoza reprezintă difuziunea apei prin membrană. Pentru ca aceasta să aibă loc
trebuie ca membrana sa fie semipermeabilă, adică sa fie mai permeabilă pentru
apă, comparativ cu alți solvaţi.
• Aşa cum am văzut în slide-urile anterioare, membrana celulară este permeabilă
pentru apă şi relativ impermeabilă pentru ioni, chiar şi pentru cei foarte mici,
cum sunt ionii de Na şi Cl.
• Repartiţia lichidelor între spaţiul intracelular şi extracelular este determinată
predominant de efectul osmotic al substanţelor dizolvate - în special Na+ şi Cl-,
care se manifestă de-a lungul membranei celulare .
• Osmoza reprezintă deplasarea moleculelor de apă (solvent), printr-o membrană
semipermeabilă (membrana celulară) din compartimentul unde există o
concentraţie mai mare de apă (şi mai mică de săruri ), în compartimentul cu o
concentraţie mai mică de apă (şi mai mare de săruri). În fapt se formează un
gradient de apă, iar apa urmează acest gradient.
• Apa traversează rapid membrana prin - canale de apă - strict specializate pentru
transportul apei, numite aquaporine.
 OSMOZA - continuare
• Aquaporinele transportă volume mari de apa în cursul unei zile;
• Exemple de tesuturi care conţin astfel de canale sunt: tubii uriniferi și glandele
secretoare de la nivelul tractului gastro-intestinal.
• Aquaporinele 2 si 3 joacă rolul central în reglarea reabsorbţiei de apă de către ductele
colectoare ale rinichiului,
• aquaporina 5 joaca un rol semnificativ în producerea secreţiilor salivare.

- concentraţie
membrană mare de apă;
concentraţie
semipermeabilă mică de săruri
H2O
Na+
Na+ H2O

- concentraţie mică de
apă; concentraţie
mare de săruri
sensul de deplasare al apei
 OSMOZA – presiunea osmotică
• Deplasării apei printr-o membrană cu permeabilitate selectivă i se opune o
presiune aplicată în sens opus trecerii apei;
• Presiunea osmotică a unei soluţii este acea presiune care aplicată unei soluţii
împiedică orice deplasare a moleculelor de apă (solvent).
• sensul şi viteza de deplasare a solventului între cele două soluţii sunt date de diferenţa de
presiune osmotică.
• presiunea osmotică este o măsură indirectă a concentraţiei de apă şi electroliţi dintr-o
soluţie;
• depinde deci, de substanţele dizolvate în apă, ea fiind direct proporţională cu numărul
particulelor dizolvate într-un volum de lichid, indiferent de masa, valenţa, volumul sau
încărcătura electrică a acestora;

Membrană Concentratie mica

semipermeabila de săruri, surplus
de apă

Concentraţie mare de
săruri, minus de apă
 Presiunea osmotică - exemplificare
• Imaginea conţine 2 cilindri cu apă pură, fiecare având în interior câte un sac
cu o membrană semipermeabilă.
• Un sac conţine o solutie de glucoză cu o concentraţie de 180 g/L si celalalt o
solutie de glucoză 360 g/L.
– în ambii saci, concentraţia de apă este mai mică decât în cilindri; prin urmare,
apa va intra în saci pentru a dilua mediul concentrat de acolo;
– fiecare sac este inconjurat de o cutie rigida.
• Pe masură ce apa patrunde în fiecare sac prin osmoză, volumul acestuia se
mărește până când se va lovi de cutia rigida din jur care va impiedica
expansiunea acestuia şi implicit si osmoza.
ᴉᴉᴉ Celulele animale,
inclusiv cele umane nu
prezinta astfel de „cutii
rigide” astfel încât, dacă
ar fi introduse în apă
pură şi-ar mări volumul
până s-ar rupe (ar
exploda).
• Sursa: Stuart Fox, Human Physiology, Twelfth Edition
 OSMOZA – presiunea osmotică - continuare
• Valoarea normală a presiunii osmotice este de aprox. 6000 mmHg şi într-un
procent de 89% este dată de NaCl din plasmă.
• Osmolaritatea exprimă numărul de mOsm prezenţi într-un litru (L) de plasmă,
în care apa reprezintă 93%, restul fiind reprezentat de proteine, lipide, glucide
şi electroliţi.
• valoarea normală este de 280 – 310 mOsm/l;
• osmolaritatea (şi presiunea osmotică) a plasmei, ca şi a lichidului
interstiţial este dată mai ales de Na+ şi Cl- (conferă 250 mOsm/l din
totalul de 282 mOsm/l, adică, aproximativ 89%);
• osmolaritatea lichidului intracelular este dată mai ales de ionul de K+
(50% din totalul de 281 mOsm/l); diferenţa de 1 mOsm/l dintre plasmă
şi lichidele din interstiţiu şi intracelulare se datorează efectului osmotic
al proteinelor din plasmă.

• Osmolalitatea exprimă numărul de mOsm prezenţi într-un kilogram (kg) de

apă (care este egal cu 1L de apă la 4 grade C)
– Valoarea normală este de 285–300 mOsm/Kg
Tonicitatea
•Termenul de tonicitate este folosit pentru a compara
efectul unei soluţii cu cel al plasmei.
•Soluțiile care prezintă aceeaşi osmolaritate cu plasma se
numesc izoosmotice.

Lichide izotonice
•dacă o celulă, de exemplu hematia este introdusă într-o izoton
soluţie în care concentraţia electroliţilor este de ~ 300
mOsm/l (osmolaritate normală) NU vor avea loc
modificări ale volumului celular, deoarece concentraţia
este egală de-o parte şi de alta a membranei, iar
electroliţii nu pot intra sau ieşi din celulă.

• o astfel de soluţie este izoosmotică sau izotonică şi ea nici nu măreşte, nici nu

micşorează volumul celulei.
• exemple de soluţii izoosmotice: NaCl 0,9%, glucoză 5%, soluţie Ringer.
 Lichide izotonice ~ izoosmotice - continuare

• De retinut!
– O soluţie poate fi izoosmotică, dar nu si izotonică, aşa
cum se întamplă în cazul în care substanţa dizolvată din
soluţia izoosmotică poate traversa liber membrana.
– Spre exemplu: o solutie de 300 mOsm/l de uree este
izoosmotică, dar nu și izotonică pentru că, membrana
celulelor este permeabilă pentru uree.
– Daca hematiile sunt introduse într-o solutie de uree 300
mOsm, ureea difuzează în celule până când concentrația ei
pe ambele feţe ale membranei devine egală.
– Între timp, solviţii din celulă nu pot fi eliberaţi si sunt
aşadar osmotic activi, determinând osmoza și pătrunderea
apei în celulă.
 Lichide hipotonice ~ hipoosmotice
•Solutiile care au o concentratie mai scazuta de
solvit decat plasma si deci si o presiune osmotica
mai scazuta se numesc hipoosmotice. Daca solvitul
este osmotic activ, aceste solutii se numesc
hipotonice.
•dacă o celulă este pusă intr-o soluţie cu o
concentraţie mai mică, osmolaritate < 280 mOsm/l
(de exemplu NaCl 0,6%), de o parte şi de alta a
membranei ia naştere un gradient de apă: exces la oton
exterior, deficit în celulă; apa va intra în celulă şi va
dilua mediul intracelular;
•primind apă, celula se umflă, eventual până când
membrana se rupe şi conţinutul celular este
eliminat în soluţie.
•pentru hematii, acest fenomen este cunoscut ca
eritroliză sau hemoliză în mediu hipoton –
hipoosmotic, soluţia respectivă fiind hipotonă.
 Lichide hipertonice ~ hiperosmotice

•O celulă pusă intr-un mediu cu

osmolaritate > 310 mOsm/l (de ex. NaCl
1,5 g %) va pierde apă, care va migra, prin
osmoză, din compartimentul cu hiperton
concentraţie mai mică (interiorul celulei)
în compartimentul mai concentrat (soluţia
NaCl 1,5 g %)
•Celula se deshidratează, volumul scade,
membrana “se zbârceşte” - se ratatinează
•o astfel de soluţie este hipertonă ~
hiperosmotică
Aplicatii clinice – lectură argumentativă

• Apa se reabsoarbe din lichidul interstiţial în Ascită -

capilare datorită concentratiei de proteine acumulare de
plasmatice care este mai mare decat cea a lichid în
proteinelor din lichidul interstitial. cavitatea
peritoneală
– Proteinele plasmatice, faţă de alti solviţi din
plasma nu pot trece liber prin capilare în
lichidul interstiţial. Asadar, proteinele
plasmatice devin osmotic active.
• Daca o persoană are o concentraţie scazută de
proteine plasmatice, apa nu se va mai întoarce
în capilar şi va rămâne în spaţiul interstiţial; se
Edeme ale
va produce astfel, o acumulare excesiva de apă
membrelor
în tesuturi, numită edem. inferioare.
• O astfel de situatie apare, spre exemplu, în Se observă
cazul unei afectiuni hepatice (ciroza) în care urma lăsată de
ficatul nu este capabil sa producă cantitati compresiunea
suficiente de albumine, principalele proteine exercitată de
degetul
plasmatice.
examinatorului
(godeu).
 Aplicatie clinica – lectură argumentativă
• Fluidele intravenoase introduse prin perfuzii trebuie sa fie izotonice cu sângele
pentru a menţine presiunea osmotică corectă şi pentru a preveni expansiunea
sau micşorarea celulelor prin pierderea sau câștigul de apă.
• Solutiile uzuale folosite in acest scop sunt serul fiziologic ( NaCl 0,9% ) și soluţia
de glucoză 5% care prezinta aproximativ aceeasi osmolaritate cu plasma (300
mOsm).
• O alta solutie uzual folosită este solutia Ringer care poate conţine și glucoza şi
acid lactic (Ringer lactat), pe lânga alte săruri.
• În contrast cu solutiile izotonice , solutiile hipertonice cum ar fi cea de manitol se
administreaza intravenos pentru a stimula osmoza, adică eliminarea apei dintr-
un ţesut si a reduce inflamaţia în edemul cerebral, o cauză frecventă de
mortalitate la persoanele cu traumatism cranian sau accident vascular cerebral.
 Reglarea osmolarităţii sângelui
• Osmolaritatea este o constantă fizică
fundamentală a sectoarelor hidroosmolare
ale organismului, ea variind în limite relativ
strânse, 280–310 mOsm/l plasmă (1% - 3%),
deşi numărul substanţelor electrolitice şi
neelectrolitice care o induc este foarte mare.
• Pentru a menţine osmolaritatea lichidelor
extracelulare la valori relativ constante,
organismul uman posedă mai multe
mecanisme de reglare
– cel mai important mecanism este feed-
back-ul negativ care se stabileşte între:
• osmoreceptorii centrali şi periferici care
sesizează modificarea concentraţiei
mediului intern
şi
• hipotalamus.
 Reglarea osmolalităţii sângelui - continuare

• Cand o persoana este deshidratată, sangele

devine mai concentrat în săruri, iar volemia
(volumul de plasmă) scade. În schimb, ingestia
de apă determină scăderea osmolaritatii
plasmei și creștera volumului plasmatic.
– Deshidratarea poate fi determinată de pierderea de apă
prin vărsături intense, boală diareică, transpirațiile din
efortul fizic intens, expunerea la temperaturi crescute,
febră etc.
– Deoarece sângele este mai concentrat, osmolaritatea si
presiunea osmotică a acestuia cresc, ceea ce va
determina stimularea osmoreceptorilor din
hipotalamus şi din periferie.
 Reglarea osmolalităţii sângelui - continuare
• Deshidratarea determină şi reducerea
volumului osmoreceptorilor care reprezintă un
stimul pentru declanşarea de impulsuri
nervoase; aceste impulsuri ajung la
hipotalamus, unde vor stimula centrul setei și
neuronii secretori de ADH.
Rezultatele acestei stimulări sunt:
• Setea care este menită sa refacă deficitul de
apă prin ingestie de apă
• la aceasta se adaugă şi scăderea eliminării de
apă prin urină sau transpiraţii, în scopul reţinerii
şi economisirii apei
• setea apare când volumul de apă scade
(osmolaritatea creşte prin cresterea
concentratiei de sare);
• reduceri minime ale conţinutului hidric
declanşează setea şi ingestia consecutivă de apă

• Eliberarea de ADH din hipotalamus (locul de secreţie) şi hipofiza posterioară

(locul de depozitare).
 Reglarea osmolalităţii sângelui - continuare
• ADH acţionează la nivelul tubilor renali distali şi colectori, unde creşte
permeabilitatea pentru apă, permiţând reabsorbţia acesteia şi refacerea
volumului şi osmolalitaţii;
• în alte situaţii, cum ar fi creşterea volumului plasmatic şi hipoosmolaritatea reduc
secreţia de ADH, determinând diureză crescută, pentru a reechilibra volumul şi
osmolaritatea;
• în cantitate mare, ADH numit şi vasopresină induce vasoconstricţie şi creşterea
presiunii arteriale.
• suprimarea secreţiei de ADH duce la instalarea diabetului insipid.
 Aplicatie clinica – lectură argumentativă
• O persoană care este deshidratată bea mai multa apă si urineaza mai putin; acest
mecanism reprezintă o buclă de feedback negativ care actionează pentru a menţine
homeostazia osmolaritătii plasmatice şi în acelaşi timp asigură mentinerea constantă a
volemiei.
• O persoana cu o volemie normală care mănâncă foarte sărat va avea de asemenea sete
și va fi secretată o cantitate crescută de ADH.
• Datorita ingestiei de apă si excretiei unui volum mai redus de urina, sarea din mancare va fi
diluată, asigurându-se astfel mentinerea unei concentratii normale în săruri a sangelui,
crescand însă volemia.
• Consumul crescut de sare, prin încărcarea de volum duce la creşterea presiunii arteriale!
• În cazul lipsei de sare scade osmolaritatea iar osmoreceptorii nu mai sunt stimulaţi atât de
mult; se secretă mai putin ADH și se excretă mai multa apă în urina, pentru a reface
concentraţia normala a plasmei, scazand însa volemia.
• Deficitul sever de sare poate conduce astfel la hipovolemie si hipotensiune.
 C). DIFUZIUNEA FACILITATA

• Pentru a susţine metabolismul, celulele trebuie sa capteze glucoză, aminoacizi si

alte molecule organice din mediul extracelular.
– Aceste molecule sunt încărcate electric şi sunt prea mari ca să treacă prin
membrana lipidică prin difuziune simplă.
– Transportul acestor molecule este mediat de proteinele carrier din structura
membranei şi se numeşte difuziune facilitată.
• Difuziunea facilitată, ca si difuziunea simplă, este alimentată de energia
termica a moleculelor difuzate şi implica un transport net din zona cu o
concentratie mai mare in zona cu o concentratie mai mica.
• Asemenea izoenzimelor, proteinele carrier care fac aceeasi muncă pot exista în
diferite tesuturi în forme usor diferite. Transportorul pentru glucoză este notat cu
GLUT, urmat de un numar de izoforme.
ex.: proteina carrier pentru glucoză din muşchiul scheletic este notată GLUT4.
 DIFUZIUNEA FACILITATA - continuare
• Proteinele carrier au caracteristici comune cu enzimele, acestea fiind:
– specificitatea - la fel ca enzimele, proteinele carrier interactionează numai cu
molecule specifice. Carăuşul glucozei de exemplu, interactionează numai cu
glucoza şi nu şi cu alte monozaharide înrudite; de asemenea unele proteine
carrier au specificitate pentru anumiti aminoacizi.
– competitivitatea - din cauza asemănării structurale, substanţele care trebuie
transportate pot intra în competiţie pentru transportor (inhibiţie competitivă).
Doi aminoacizi care sunt transportaţi de aceeaşi proteină carrier, intră în
competiţie unul cu celalalt, prin urmare rata de transport pentru fiecare este mai
mica cand sunt pezenti ambii aminoacizi, decât dacă ar fi prezent doar unul
singur.
– saturaţia - daca concentraţia moleculelor de transportat este crescută, rata de
transport o sa fie si ea crescută, dar numai pana la un transport maxim (Tm).
• Capacitatea unei proteine de a transporta o molecula este limitată atat de numarul proteinelor
carrier cat si de numarul de molecule pe care fiecare proteină carrier este capabila sa o
transporte într-o perioadă de timp data (turn-over).
• De exemplu, la nivel renal, în condiţii normale glucoza este reabsorbita complet, asa ca urina nu
va contine glucoza. Daca glucoza din sange si din filtratul glomerular este prea crescuta
(hiperglicemie), transportul maxim al glucozei va fi depasit şi glucoza nu va mai fi reabsorbită. În
acest caz glucoza va fi prezentă in urină (glicozurie).
• Proteinele carrier tind sa transporte mai putini ioni sau molecule decat canalele ionice.
 Difuziunea facilitată - continuare

• Proteinele carrier (denumite si transportoare) sunt divizate în 3 grupe

principale, conform felului în care transferă diferitele molecule de o parte şi de
alta a membranei.

• Proteinele uniport (sinonim cu transportul uniport) leagă o moleculă de o

faţă a membranei si o transferă pe cealaltă parte, deci este transportată o
singură substanţă, într-o singură direcţie;

• Proteinele carrier care transportă molecula de bază în asociere cu o

molecula secundară sau cu un ion se numesc cotransportoare, iar forma
de transport se numeşte cotransport sau transport cuplat.
Cotransportul este de 2 tipuri:
− Simport, când sunt transportate 2 substanţe în aceeaşi direcţie;
− Antiport, când sunt transportate 2 substanţe în direcţii opuse.
 Difuziunea facilitată - continuare

• Transportul glucozei de către proteinele GLUT este o

forma de transport pasiv, în care glucoza este
intotdeauna transportata conform gradientului de
concentratie.
• În acest fel se transportă glucoza la nivelul
celulelor musculare, hepatice, grase (adipocite).
• Însă, la nivelul celulelor epiteliale ale tubilor
uriniferi din rinichi si a celulelor din intestinul
subtire, glucoza este transportată impotriva
gradientului de concentratie de către un tip
diferit de proteina, care este dependenta de
transportul simultan de Na+.
• ex., SGLT 2 este un transportor comun pentru
glucoză şi Na din membrana enterocitului, care
permite ca glucoza să pătrundă în enterocit
datorită gradientului favorabil al Na+.
 APLICAŢII CLINICE- lectură argumentativă

!!! Deoarece proteinele transportoare se saturează, rata de transport prin

difuziunea facilitata a glucozei în celule depinde direct de concentraţia sa
plasmatica.

•Daca există hiperglicemie, iar in filtratul glomerular este prea multă glucoză,
transportul maxim al glucozei va fi depăşit şi glucoza nu va mai fi reabsorbită. În
acest caz glucoza va fi prezentă in urină - glicozurie. Apariţia glucozei în urină
înseamnă că a fost depăşit transportul maxim al glucozei care are o valoare
practică de 200 mg/dl plasmă arterială, care corespunde unui nivel venos de
180mg/dl.

•Daca exista hipoglicemie, rata transportului glucozei in celulele creierului poate

fi prea mica pentru necesitatiile metabolice ale creierului. Hipoglicemia severa
produsă la o persoana diabetica de o supradoză de insulină poate duce la
pierderea cunoştinţei, la convulsii şi chiar la deces.