CURS

F1.C3.
Coninut:
Fiziologia membranei celulare: organizarea
morfo-funcional a membranei. Funciile
membranei celulare.
Mecanisme de transport transmembranar
Transportul pasiv

Obiectivele nvrii.
Dup parcurgerea acestui curs, studentul trebuie:
S explice organizarea i rolul matricei fosfolipidice n permeabilitatea
selectiv a membranei.
S identifice i s reproduc criteriile de clasificare i funciile principale ale
proteinelor membranare
S enumere categoriile de transport transmembranar i s disting
diferenele dintre ele.
S defineasc principalele caracteristici ale transportului pasiv
S enumere subcategoriile transportului pasiv si s indice deosebirile dintre
transportul activ si cel pasiv.
S cunoasc factorii care condiioneaz rata mecanismelor de transport
pasiv
S descrie transportul pasiv prin difuziune i osmoz.
S tie s defineasc presiunea osmotic i s indice valoarea normala.
S defineasc mediul izoton, hipoton, hiperton i s dea exemple.
S defineasc i s descrie caracteristicile generale ale transportul pasiv prin
canale ionice.
2

Fiziologia membranei celulare

Celula este unitatea
funcional de baz a
oricrui organism.
Funciile fundamentale ale
celulei:

cretere i metabolism;
reproducere;
sintez proteic;
micare.

Este format din

Membran
Citoplasm
Nucleu

Diagram of a typical animal (eukaryotic) cell, showing subcellular

components. Organelles:
(1) nucleolus; (2) nucleus; (3) ribosome; (4) vesicle; (5) rough
endoplasmic reticulum (ER); (6) Golgi apparatus; (7) Cytoskeleton;
(8) smooth endoplasmic reticulum; (9) mitochondria; (10) vacuole;
(11) cytoplasm; (12) lysosome; (13) centrioles within centrosome

Structura membranei celulare

Modelul mozaicului fluid
Glycoprotein

Extracellular fluid

In 1972, S. Singer and G. Nicolson proposed the Fluid Mosaic

Glycolipid
Carbohydrate
Model of
membrane structure

Cholesterol
Peripheral
protein

Cytoplasm

Transmembrane
proteins
Filaments of
cytoskeleton

Modelul mozaicului fluid, propus de Jonathan S. Singer i Garth

Nicholson, prezint membrana celular ca un model fluid mozaicat,
unde numeroasele componente structurale se pot deplasa liber.

Funciile membranei celulare

Protejeaz interiorul celulei si
permite pstrarea formei i a
mobilitii.
Controleaz schimburile de
substane (ap, ioni, substane
plastice) din mediul extracelular n
celul i din celul la exterior.

Prin proteinele receptori

detecteaz semnalele chimice i
transmite n celul informaia
purtat de aceste semnale.
Permite aderarea la alte celule sau
la componente ale matrixului
celular.

Structura membranei celulare

Membrana celular este format dintr-un dublu strat lipidic i proteine
asociate, ambele componente avnd un grad mare de asimetrie.
Dublul strat lipidic reprezint elementul structural fundamental al
membranelor celulare, care se comport ca o barier impenetrabil pentru
majoritatea moleculelor solubile n ap.
Dublul stat lipidic este elementul determinant al permeabilitii selective a membranei
Este format din fosfolipide, glicolipide i steroli. Capetele hidrofile sunt orientate ctre
mediul apos intracelular (citoplasma) i extracelular (lichidul interstiial). Capetele
hidrofobe sunt orientate spre interior, ntre ele gasindu-se colesterol, care nu le permite s
se contracte. Colesterolul contribuie i la fluiditatea i stabilitatea membranei.

Proteinele membranare asigura funcionalitatea membranei.

Proteinele pot fi:
fie nglobate n membrana lipidic, proteine integrate ,
fie traverseaz membrana, proteine transmembranare,
fie asociate suprafeei acesteia, proteine membranare periferice

Proteinele membranare pot avea rol de enzime, de canale ionice, de

transportori, de pompe ionice, de receptori sau de ancorare a membranei
de matrixul extracelular sau de citoschelet.

Funciile majore ale proteinelor membranare

1. Funcia de tansport.
Proteinele tubulare pot avea rol de canale ionice hidrofile ,
specifice pentru anumii ioni, de ex. de Na+, de K+.
Alte proteine pot funciona ca pompe ionice. n acest caz au
capacitatea de a hidroliza ATP ca surs de energie pentru
pomparea activ a substanelor dintr-o parte n alta a membranei,
de ex. Na+/K+ ATPaza.
Exist i proteine cu rol de transportor (carrier), de ex. proteina
transportoare de glucoz (GLUT)

ATP
Enzymes

2. Activitate enzimatic. Proteinele membranare pot funciona ca

enzime: metaloproteinaze pentru componente de matrice
extracelular, fosfolipaze, kinaze, fosfataze care intervin n
metabolismul celular. n unele cazuri, mai multe celule sunt
organizate ca o echip care efectueaz etape succesive dintr-o cale
metabolic.

3. Funcie de receptor, fiind astfel implicate n transducia

(transmiterea) semnalului prin membran. n domeniile
extracelulare ale acestor proteine exist locuri site specifice
pentru mediatori, hormoni, neuromediatori, sau alte molecule care
funcioneaz ca mesageri chimici sau liganzi. Acestia produc
modificri conformaionale ale proteinei receptor, care permit
Receptor
transmiterea informaiei n interiorul celulei.

Signal

Funciile majore ale proteinelor membranare - continuare

4.

Recunoaterea celul-celul, rol ndeplinit de

glicoproteinele de la suprafaa celulei, care sunt
markeri celulari sau antigene. Acetia reprezint un
fel de buletin de identitate.

5.

Rol n adeziunea celul-celul. Proteinele

membranare ale celulelor nvecinate se altur
i formeaz jonciuni (legturi) de tip gap
junctions (mai laxe) sau tight junctions (strnse)

6.

Ataarea la structurile din citoschelet sau ale

matrixului extracelular. Proteinele membranare se
leag de microfilamentele citoscheletului, aceste
legturi permind meninerea formei celulei i
stabilizarea membranei celulare
8

Glycoprotein

Funciile proteinelor plasmatice

Exterior
Membrana
plasmatic
Interior
Protein transportor

Marker de identitate
(antigen)

Enzim

Receptor de suprafa

Adeziunea celulcelul 9

Ancorarea la citoschelet

Glucidele membranare
n afar de lipide i proteine, n structura membranelor se
gsesc i glucide.
Glucidele nu se gsesc ca entiti individuale, ci legate de un
lipid i formeaz glicolipide sau de o protein i formeaz
glicoproteinele (GP). Multe dintre acestea funcioneaz ca
receptori sau ca markeri de identitate ai celulei (buletin de
identitate).
Ele sunt dispuse ntotdeauna pe versantul extern al
membranelor celulare, formnd glicocalixul.
Glicocalixul protejaz structura membranei celulare mpotriva
agresiunilor fizice, chimice i biologice i confer
electronegativitatea suprafeei externe a celulei, datorit
componentelor acide (acid sialic) din compoziia sa.

Caracteristici funcionale ale membranelor celulare

Membranele celulare au dou caracteristici cu implicaii majore n
funcionalitatea celulei:
1. Permeabilitate selectiv
2. ncrctur electric (polaritate) de o parte i de alta a
membranei.

1. Permeabilitatea selectiv a membranei:

Este determinat de:
Prezena bistratului lipidic, care se opune trecerii moleculelor solubile n
ap. Membrana este:
permeabila pentru molecule liposolubile (acizi grasi, etanol, uree) si
molecule de gaz (O2 si CO2), care strabat cu usurinta matricea
fosfolipidica;
partial permeabil pentru ap i molecule hidrofobe mici;
impermeabil pentru molecule hidrosolubile.

Interaciunea ionilor cu apa

Prezena canalelor ionice

Bistratul lipidic este semipermeabil

permeabil pentru molecule
liposolubile (acizi grasi,
etanol) si molecule de gaz (O2
si CO2), care strabat cu
usurinta bistratul fosfolipidic;
partial permeabil pentru apa
i molecule hidrofobe mici;
impermeabil pentru molecule
hidrosolubile: ioni, glucoz,
amino-acizi, proteine, acizi
nucleici.

Tipuri de mecanisme de transport transmembranar

Mecanismele de transport ale ionilor si moleculelor prin membrana plasmatica pot
fi impartite n mai multe categorii:
A. n functie de consumul de energie, transportul transmembranar poate fi:
1. Transport pasiv, care cuprinde:
difuziunea simp;
osmoza (difuziunea apei);
difuziunea facilitat

2.

Transport activ, care necesita consum de energie ( ATP), aceasta fiind

necesar in functionarea anumitor proteine carrier denumite pompe.

B. n funcie de utilizarea n transport a unor proteine carrier (crui),

mecanismele de transport transmembranar pot fi:

Mecanisme care utilizeaza proteine carrier

Difuziunea facilitata
Transportul activ

Mecanisme care nu utilizeaza proteine carrier:

Difuziunea simpla a moleculelor liposolubile prin stratul fosfolipidic al membranei
Difuziunea simpla a ionilor prin canalele membranare

Difuziunea simpla a moleculelor de apa (osmoza) prin canalele de apa (aquaporine)

Mecanisme de transport transmembranar

Transportul pasiv
Reprezinta transportul moleculelor si al ionilor n sensul gradientului de concentratie
Nu necesita consum de energie
Include toate mecanismele de transport care NU utilizeaza proteine carrier sau
transportoare: difuziunea, osmoza i difuziunea facilitata

DIFUZIUNEA SIMPL

Difuziunea este un proces fizic prin care diferenele de concentraie dintre 2 soluii
desprite de o membran semipermeabil dispar prin migrarea moleculelor din
compartimentul cu o concentraie mare spre cel cu o concentraie mai mic.
O solutie este formata dintr-un solvent (apa) si un solvit (molecule care sunt
dizolvate in apa). Atat solventul, cat si substana dizolvat se gasesc intr-o miscare
continua, dezordonat, datorita energiei calorice (caldura).

Difuziunea se produce de fiecare data cand exist o diferen de concentraie de-a

lungul unei membrane, iar membrana este permeabil pentru substana care
difuzeaz.
Dac intre 2 regiuni ale soluiei exist o
diferent de concentraie (gradient de
concentratie), micarea dezordonat
tinde sa elimine diferena i s egalizeze
concentraia, proces cunoscut ca
difuziune.

Transportul pasiv difuziunea simpl - continuare

Prin difuziune se transport:
moleculele nepolare (fr ncrctur electric) si cele liposolubile, ca O2, CO2,
hormoni steroizi, uree, etanol, care pot trece cu usurinta prin dublul strat
fosfolipidic al membranei, condiia fiind s existe un gradient de concentraie;
diferii ioni, cum sunt cei de Na+ si K+ pentru care membrana este doar parial
permeabil; din acest motiv, ionii respectivi necesit, pe lng gradientul de
concentraie si prezena unor canale ionice.
Unele canale ionice sunt intotdeauna deschise, nsa cele mai multe sunt
cu poart- gated, care se deschid sau se nchid la anumite semnale
fiziologice, cum ar fi legarea la canal a unui mediator specific sau atingerea
unui voltaj .
apa, care dei este insolubil n lipide poate difuza prin membrana plasmatica
doar n cantitate foarte mic, datorit dimensiunilor mici si lipsei polaritatii;
n multe membrane, pentru trecerea apei este nevoie de canale specifice,
numite aquaporine;
Difuziunea apei prin membrana plasmatica este cunoscuta sub numele de
osmoza.

Transportul pasiv difuziunea simpl

Rata difuziunii
Viteza difuziunii, definit ca numrul de molecule care difuzeaz printr-o
membran n unitatea de timp depinde de:
Diferenta de concentratie de-a lungul membranei. Valorea diferentei de
concentratie de-a lungul membranei reprezinta fora care initiaza difuziunea.
Permeabilitatea membranei fa de substantele care difuzeaz.
Indiferent de diferena de concentraie, dac membrana este impermeabil
pentru substana respectiv, difuziunea acesteia nu va avea loc.

la o anumita diferen de concentratie, viteza difuziunii va depinde de

permeabilitatea membranei plasmatice pentru respectiva substan

Temperatura soluiei
Suprafaa membranei prin care trec substanele
n zone ale organismului care sunt specializate n difuziunea rapid ,
suprafaa membranei plasmatice se mareste prin numeroase pliuri.
Spre exemplu n intestin, absorbia este facilitata de catre niste
prelungiri digitiforme denumite microvili
Microvili asemntori se gasesc i n rinichi.

Aplicatii clinice lectur argumentativ

Aceste informaii v exemplific importana fenomenului de
difuziune, att n condiii de funcionare normal sau defectuas a
acestui fenomen n organismul uman, ct i n condiiile n care
acest fenomen este suplinit de o mainrie cum este aparatul de
dializ.

La nivelul rinichilor sangele este filtrat prin porii existeni n

peretii capilarelor pentru a produce un filtrat care va deveni
urina. Ultrafiltratul conine produsii de excretie si alte molecule
dizolvate, dar nu i celule sanguine sau proteine care sunt
reinute la nivelul capilarelor.

Apoi, moleculele necesare organismului sunt reabsorbite din

filtrat inapoi in circulatie, la nivelul sistemului tubular. Produsii
de excretie raman n filtrat i sunt astfel excretai prin urina

Cand rinichii nu mai reusesc sa indeplineasca aceasta funcie,

produii de excretie trebuie sa fie indepartati din sange n mod
artificial prin intermediul dializei.

n procesul de dializ, produsii de excretie sunt indepartati din

sange prin difuziunea acestora printr-o membrana artificial
care prezinta pori.

Aceti produi trec intr-o solutie denumit dializat care

inconjoara membrana artificiala. Molecululele necesare
organismului sunt pastrate in sange prin includerea lor in
dializat . Astfel este mpiedicat difuziunea lor prin abolirea
gradientului de concentratie.

Sursa: Stuart Fox, Human Physiology,

Twelfth Edition

Aplicatii clinice lectur argumentativ- continuare

Fibroza chistica apare la 1 din 2.500 de nou nascuti in populatia caucaziana.
Ca rezultat al unui defect genetic, apare miscarea anormala a moleculelor de NaCl si a
apei de-a lungul celulelor epiteliale de la nivelul mucoaselor. Astfel , la nivelul
mucoasei ductelor pancreatice sau a cailor respiratorii se produce o secretie intensa
de mucus care nu poate fi nlaturata si poate astfel conduce la probleme respiratorii si
afectiuni ale pancreasului.
Defectul genetic afecteaza o anumita
glicoprotein care formeaza canalele de Cl- in
membrana apicala a celulelor epiteliale. Aceasta
proteina ( CFTR ) se formeaza in reticulul
endoplasmic (asa cum este si normal) apoi nsa
nu mai este transportata la nivelul aparatului
Golgi pentru a fi procesata si astfel , nefiind
corect procesata este inserata in vezicule care o
vor introduce in membrana plasmatica
Gena pentru CFTR a fost identificata si clonat. Sunt necesare ns mai multe cercetari
pana cand terapia genica pentru fibroza chistica sa devina o metoda terapeutica eficace.

Difuziunea simpl transportul ionilor prin canalele ionice

Permeabilitatea membranelor naturale pentru ioni se datoreaza unor
proteine membranare specifice numite canale ionice
Proteinele din structura canalelor ionice sunt de obicei proteine tubulare,
care prin dispunerea lor formeaz un por, care ofer ionului respectiv o
rut, prin care acesta circul n ambele sensuri prin membrana celular
Multe canale ionice posed o mare capacitate de transport, de ex. anumite
canale de K+ permit unui numr mare de ioni (108) s traverseze membrana
n fiecare secunda.
Canalele ionice sunt capabile sa deosebeasca un tip de ion de altul, ceea ce
nseamn c prezint selectivitate, n ceea ce privete ionii crora le permit sa
treaca.

Unele canale ionice sunt intotdeauna deschise, nsa cele mai multe sunt cu
poart- gated, care se deschid sau se nchid la anumite semnale fiziologice,
cum ar fi legarea la canal a unui mediator specific sau atingerea unui voltaj
De ex. canalele de K+, Na+, Ca++ din nervi, muchi sau miocard se deschid i se
nchid ca rspuns la modificarea voltajului membranei

Difuziunea simpl transportul ionilor prin canalele ionice

Canale sunt denumite dup principalul ion pentru care sunt permeabile, de ex.
canalele de sodiu permit ionilor de Na+ sa traverseze membrana, dar nu i altor
cationi cum ar fi K+ -ul sau Ca++ -ul
Permeabilitatea unei membrane celulare pentru un anumit ion depinde de numarul
de canale de acelasi timp care sunt deschise i de numarul ionilor care pot trece prin
fiecare canal ntr-o anumita perioada de timp.

Alte canale permit trecerea mai multor ioni ncarcati pozitiv, dar nu permit
trecerea ionilor ncarcati negativ i invers
Aceste canale se numesc canale cationice non-selective. Un astfel de canal este receptorul
pentru acetilcolina din jonctiunea neuromusculara.

Exemplificarea difuziunii
gazelor prin membrana
plasmatic a celulelor
(stnga) i trecerea ionilor,
facilitat de canalele ionice
(dreapta)

Sursa: Stuart Fox, Human Physiology,

Twelfth Edition

Transportul pasiv osmoza

Osmoza reprezinta difuziunea apei prin membrana. Pentru ca aceasta sa aiba loc
trebuie ca membrana sa fie semipermeabila, adica sa fie mai permeabil pentru
apa, comparativ cu alti solvai.

Aa cum am vzut n slide-urile anterioare, membrana celular este nalt

permeabil pentru ap i relativ impermeabil pentru ioni, chiar i pentru cei
foarte mici, cum sunt ionii de sodiu i clor.

Repartiia lichidelor ntre spaiul intracelular i extracelular este determinat

predominant de efectul osmotic al substanelor dizolvate - n special Na+ i Cl-,
care se manifest de-a lungul membranei celulare .

Osmoza reprezint deplasarea moleculelor de ap (solvent), printr-o membran

semipermeabil (membrana celular) din compartimentul unde exist o
concentraie mai mare de ap (i mai mic de sruri ), n compartimentul cu o
concentraie mai mic de ap (i mai mare de sruri). n fapt se formeaz un
gradient de ap, iar apa urmeaz acest gradient.

Apa traverseaz rapid membrana prin - canale de ap - strict specializate pentru

transportul apei

OSMOZA - continuare
Aquaporinele transport volume mari de apa n cursul unei zile;
Exemple de tesuturi care conin astfel de canale sunt: tubii uriniferi si glandele
secretoare de la nivelul tractului gastro-intestinal.
Aquaporinele 2 si 3 joaca rolul central in reglarea reabsorbtiei de apa de catre
ductele colectoare ale rinichiului, iar aquaporina 5 joaca un rol semnificativ in
producerea secretiilor salivare.
-

membran
semipermeabil

concentraie
mare de ap;
concentraie
mic de sruri

H2O
Na+
Na+

concentraie mic de
ap; concentraie
mare de sruri

H2O

sensul de deplasare al apei

OSMOZA presiunea osmotic

deplasarii apei printr-o membran cu permeabilitate selectiv i se opune o

presiune aplicat n sens opus trecerii apei;

presiunea osmotic a unei soluii este acea presiune care aplicat unei soluii
mpiedic orice deplasare a moleculelor de ap (solvent).

sensul i viteza de deplasare a solventului ntre cele dou soluii sunt date de diferena de
presiune osmotic.

presiunea osmotic este o msur indirect a concentraiei de ap i electrolii dintr-o

soluie;

depinde deci, de substanele dizolvate n ap, ea fiind direct proporional cu numrul

particulelor dizolvate intr-un volum de lichid, indiferent de masa, valena, volumul sau
ncrctura electric a acestora;
Membran
semipermeabila

concentraie mare de
sruri, minus de ap

Concentratie mica
de sruri, surplus
de ap

Presiunea osmotic - exemplificare

Imaginea conine 2 cilindri cu ap pur, fiecare prezentand un sac cu o membrana

semipermeabila.
Un sac conine o solutie de glucoza 180 g/L si celalalt o solutie de glucoza 360 g/L.

n ambii saci, concentraia de ap este mai mic dect n cilindri; prin urmare, apa va intra n saci pentru
a dilua mediul concentrat de acolo;
fiecare sac este inconjurat de o cutie rigida.

Pe masura ce apa patrunde in fiecare sac prin osmoza, volumul acestuia se mreste
pn cnd se va lovi de cutia rigida din jur care va impiedica expansiunea acestuia si
implicit si osmoza.
Celulele animale, inclusiv cele umane nu prezinta astfel de cutii rigide astfel nct,
dac ar fi introduse n apa pur i-ar mri volumul pn s-ar rupe (ar exploda).

Sursa: Stuart Fox, Human Physiology, Twelfth Edition

OSMOZA presiunea osmotic - continuare

Valoarea normal a presiunii osmotice este de aprox. 6000 mmHg, i ntr-un

procent de 89% este dat de NaCl din plasm
Osmolaritatea exprim numrul de mOsm prezeni ntr-un litru de plasm, n
care apa reprezint 93%, restul fiind reprezentat de proteine, lipide, glucide i
electrolii
valoarea normal este de 300 310 mOsm/l
osmolaritatea (i presiunea osmotic) a plasmei, ca i a lichidului
interstiial este dat mai ales de Na+ i Cl- (confer 250 mOsm/l din
totalul de 282 mOsm/l, adic, aproximativ 89%);
osmolaritatea lichidului intracelular este dat mai ales de ionul de K+
(50% din totalul de 281 mOsm/l); diferena de 1 mOsm/l dintre plasm
i lichidele din interstiiu i intracelulare se datoreaz efectului osmotic
al proteinelor din plasm
Osmolalitatea exprim numrul de mOsm prezeni ntr-un Kilogram de ap
(care este egal cu 1L de ap la 4 grade C)
Valoarea normal este de 285300 mOsm/Kg

Tonicitatea
Termenul de tonicitate este folosit pentru a descrie
efectul unei solutii asupra miscarii osmotice a apei.
Solutiile care prezinta aceeasi osmolaritate cu plasma
se numesc izoosmotice.

Lichide izotonice
dac o celul, de exemplu hematia este introdus ntro soluie n care concentraia electroliilor este de ~
izoton
300 mOsm/l (osmolaritate normal) NU vor avea loc
modificri
ale
volumului
celular,
deoarece
concentraia este egal de-o parte i de alta a
membranei, iar electroliii nu pot intra sau iei din
celul
o astfel de soluie este izoosmotic sau izotonic i ea, nici nu mrete, nici nu
micoreaz volumul celulei
exemple de soluii izoosmotice: NaCl 0,9%, glucoz 5%, soluie Rienger

Lichide izotonice ~ izoosmotice - continuare

De retinut!
O soluie poate fi izoosmotica, dar nu si izotonic, aa cum
se ntampl n cazul n care substana dizolvat din solutia
izoosmotica poate traversa liber membrana.
Spre exemplu: o solutie de 300 mOsm de uree este
izoosmotica, dar nu si izotonica pentru c, membrana
celulelor este permeabila pentru uree.
Daca hematiile sunt introduse ntr-o solutie de uree 300
mOsm, ureea difuzeaza n celule pana cand concentratia ei
pe ambele fee ale membranei devine egal.
ntre timp, solviii din celul nu pot fi eliberai si sunt
aadar osmotic activi, determinand osmoza si ptrunderea
apei n celul.

Lichide hipotonice ~ hipoosmotice

Solutiile care au o concentratie mai scazuta de
solvit decat plasma si deci si o presiune
osmotica mai scazuta se numesc hipoosmotice.
Daca solvitul este osmotic activ, aceste solutii se
numesc hipotonice.
dac o celul este pus intr-o soluie cu o
concentraie mai mic, osmolaritate < 280
mOsm/l (de exemplu NaCl 0,6%), de o parte i
de alta a membranei ia natere un gradient de
ap: exces la exterior, deficit n celul; apa va
intra n celul i va dilua mediul intracelular;
primind ap, celula se umfl, eventual pn
cnd membrana se rupe i coninutul celular
este eliminat n soluie.

pentru hematii, acest fenomen este cunoscut ca

eritroliz sau hemoliz n mediu hipoton
hipoosmotic, soluia respectiv fiind hipoton

oton

Lichide hipertonice ~ hiperosmotice

O celul pus intr-un mediu cu
osmolaritate > 310 mOsm/l (de ex. NaCl
1,5 g %) va pierde ap, care va migra,
prin osmoz, din compartimentul cu
concentraie mai mic (interiorul
celulei) n compartimentul mai
concentrat (soluia NaCl 1,5 g %)

Celula se deshidrateaz, volumul scade,

membrana se zbrcete - se
ratatineaz
o astfel de soluie este hiperton ~
hiperosmotic

hiperton

Aplicatii clinice lectur argumentativ

Apa se reabsoarbe din lichidul interstitial n

capilare datorit concentratiei de proteine
plasmatice care este mai mare decat cea a
proteinelor din lichidul interstitial.
Proteinele plasmatice, fata de alti solvii
din plasma nu pot trece liber prin
capilare n lichidul interstitial. Asadar,
proteinele plasmatice devin osmotic
active.

Daca o persoana are o concentraie

scazut de proteine plasmatice, apa nu se
va mai ntoarce n capilar i va rmne n
spaiul interstiial; se va produce astfel, o
acumulare excesiva de ap n tesuturi,
numit edem.
O astfel de situatie apare spre exemplu n
cazul unei afectiuni hepatice (ciroza) n
care ficatul nu este capabil sa produc
cantitati suficiente de albumine,
principalele proteine plasmatice.

Ascit acumulare de
lichid n
cavitatea
peritoneal

Edeme ale
membrelor
inferioare.
Se observ
urma lsat de
compresiunea
exercitat de
degetul
examinatorului
(godeu).

Aplicatie clinica lectur argumentativ

Fluidele intravenoase introduse prin perfuzii trebuie sa fie izotonice cu sangele
pentru a mentine presiunea osmotica corecta si pentru a preveni expansiunea
sau micsorarea celulelor prin pierderea sau castigul de apa.

Solutiile uzuale folosite in acest scop sunt serul fiziologic ( NaCl 0,9% ) si solutia
de glucoz 5% care prezinta aproximativ aceeasi osmolaritate cu plasma ( 300
mOsm).

O alta solutie uzual folosit este solutia Ringer care conine glucoza si acid lactic,
pe langa alte sruri.

n contrast cu solutiile izotonice , solutiile hipertonice cum ar fi cea de manitol se

administreaza intravenos pentru a stimula osmoza, adic eliminarea apei si a
reduce inflamatia n edemul cerebral, o cauza frecventa de mortalitate la
persoanele cu traumatism cranian sau accident vascular cerebral.

Reglarea osmolaritii sngelui Osmolaritatea este o contant fizic

fundamental a sectoarelor hidroosmolare
ale organismului, ea variind n limite relativ
strnse, 280310 mOsm/l plasm (1% - 3%),
dei numrul substanelor electrolitice i
neelectrolitice care o induc este foarte mare
Pentru a menine osmolaritatea lichidelor
extracelulare la valori relativ constante,
organismul uman posed mai multe
mecanisme de reglare
cel mai important mecanism este feedback-ul negativ care se stabilete ntre
osmoreceptorii centrali i periferici care
sesizeaz modificarea concentraiei
mediului intern i hipotalamus.

Reglarea osmolalitii sngelui - continuare

Cnd osmolaritatea plasmei i implicit
presiunea osmotic se abate de la normal, n
sensul creterii sau scderii ei intervine
necesitatea readucerii acestor parametri la
valorile normale, prin intervenia mecanismelor
de reglaj.
Cand o persoana este deshidratat, sangele
devine mai concentrat n sruri, iar volemia
(volumul de plasm) scade. n schimb, ingestia
de ap determin scderea osmolaritatii
plasmei i cretera volumului plasmatic.
Deshidratarea poate fi determinat de pierderea de ap
prin vrsturi intense, boal diareic, transpiraiile din
efortul fizic intens, expunerea la temperaturi crescute,
febr etc.
Deoarece sngele este mai concentrat, osmolaritatea si
presiunea osmotic a acestuia cresc, ceea ce va
determina stimularea osmoreceptorilor din
hipotalamus i din periferie

Reglarea osmolalitii sngelui - continuare

Deshidratarea determin i reducerea
volumului osmoreceptorilor care reprezint un
stimul pentru declanarea de impulsuri
nervoase; aceste impulsuri ajung la
hipotalamus, unde vor stimula centrul setei i
neuronii secretori de ADH.
Rezultatele acestei stimulri sunt:
Setea care este menit sa refac deficitul de
apa prin ingestie de ap

la aceasta se adaug i scderea eliminrii de

ap prin urin sau transpiraii, n scopul reinerii
i economisirii apei

setea apare cnd volumul de ap scade

(osmolaritatea crete prin cresterea
concentratiei de sare);
oblig la un aport exogen de ap, care
echilibreaz balana;
reduceri minime ale coninutului hidric
declaneaz setea i ingestia consecutiv de ap

Eliberarea de ADH din hipotalamus (locul de secreie) i hipofiza posterioar

(locul de depozitare)

Reglarea osmolalitii sngelui - continuare

ADH acioneaz la nivelul tubilor renali distali i colectori, unde crete
permeabilitatea pentru ap, permind reabsorbia acesteia i refacerea
volumului i osmolalitaii;

creterea volumului plasmatic, dar i a hipoosmolaritii reduc secreia de ADH,

determinnd diurez crescut, pentru a reechilibra volumul i osmolaritatea;
n cantitate mare, ADH numit i vasopresin induce vasoconstricie i creterea
presiunii arteriale
suprimarea secreiei de ADH duce la instalarea diabetului insipid

Aplicatie clinica lectur argumentativ

O persoan care este deshidratat bea mai multa ap si urineaza mai putin; acest
mecanism reprezint o bucl de feedback negativ care actioneaz pentru a menine
homeostazia osmolarittii plasmatice i n acelai timp asigur mentinerea constant a
volemiei
O persoana cu o volemie normala care mananca foarte sarat va avea de asemenea sete
i va fi secretat o cantitate crescuta de ADH.
Datorita ingestiei de ap si excretiei unui volum mai redus de urina, sarea din mancare va fi
diluat, asigurndu-se astfel mentinerea unei concentratii normale n sruri a sangelui,
crescand ns volemia.
Consumul crescut de sare, prin ncrcarea de volum duce la creterea presiunii arteriale!

n cazul lipsei de sare scade osmolaritatea iar osmoreceptorii nu mai sunt stimulati atat de
mult; se secret mai putin ADH i se excret mai multa apa n urina pentru a reface
concentratia normala a plasmei, scazand nsa volemia.
Deficitul sever de sare poate conduce astfel la hipovolemie si hipotensiune.

DIFUZIUNEA FACILITATA
Pentru a sustine metabolismul, celulele trebuie sa capteze glucoz, aminoacizi si
alte molecule organice din mediul extracelular.
Aceste molecule sunt ncrcate electric i sunt prea mari ca s treac prin
membrana lipidic prin difiziune simpla.
Transportul acestor molecule este mediat de proteinele carrier din structura
membranei i se numete difuziune facilitat.
Difuziunea facilitata, ca si difuziunea simpla, este alimentata de energia termica a
moleculelor difuzate i implica un transport net din zona cu o concentratie mai
mare in zona cu o concentratie mai mica.
Nu este nevoie de consum de ATP atat pentru difuziunea simpla, cat si pentru ceea
facilitat.

Asemenea izoenzimelor, proteinele carrier care fac aceeasi munc pot exista n
diferite tesuturi n forme usor diferite. Transportorul pentru glucoz este notat cu
GLUT, urmat de un numar de izoforme. De exemplu proteina carrier pentru
glucoza din muschiul scheletic este notat GLUT4.

DIFUZIUNEA FACILITATA - continuare

Proteinele carrier au caracteristici comune cu enzimele, acestea fiind:

specificitatea - la fel ca enzimele, proteinele carrier interactioneaz numai cu
molecule specifice. Carusul glucozei de exemplu, interactioneaz numai cu
glucoza si nu i cu alte monozaharide inrudite; de asemenea unele proteine
carrier au specificitate pentru anumiti aminoacizi.
competitivitatea - din cauza asemanrii structurale, substanele care trebuie
transportate pot intra n competiie pentru transportor (inhibiie competitiv).
Doi aminoacizi care sunt transportati de aceeasi proteina carrier, intra in
competitie unul cu celalalt, prin urmare rata de transport pentru fiecare este mai
mica cand sunt pezenti ambii aminoacizi, decat daca ar fi prezent doar unul
singur.
Saturaia - daca concentraia moleculelor de transportat este crescuta, rata de
transport o sa fie si ea crescut, dar numai pana la un transport maxim (Tm).
Capacitatea unei proteine de a transporta o molecula este limitat atat de numarul proteinelor
carrier cat si de numarul de molecule pe care fiecare protein carrier este capabila sa o
transporte ntr-o perioad de timp data (rata turn-overului).
De exemplu, la nivel renal, n condiii normale glucoza este reabsorbita complet, asa ca urina nu
va contine glucoza. Daca concentratia glucozei din sange si din filtratul glomerular este prea
crescuta (hiperglicemie), transportul maxim al glucozei va fi depasit i glucoza nu va mai fi
reabsorbit. n acest caz glucoza va fi prezent in urin (glicozurie).
Proteinele carrier tind sa transporte mai putini ioni sau molecule decat canalele ionice.

Difuziunea facilitat - continuare

Proteinele carrier (denumite si transportoare) sunt divizate n 3 grupe
principale, conform felului n care transfer diferitele molecule de o parte i de
alta a membranei.
Proteinele uniport (sinonim cu transportul uniport) leag o molecul de o
fa a membranei si o transfer pe cealalt parte, deci este transportat o
singur substan, ntr-o singur direcie;
Proteinele carrier care transport molecula de baz n asociatie cu o
molecula secundar sau cu un ion se numesc cotransportoare, iar forma
de transport se numete cotransport sau transport cuplat. Cotransportul
este de 2 tipuri:
Simport, cnd sunt transportate 2 substane n aceeai direcie;
Antiport, cnd sunt transportate 2 substane n direcii opuse.

Difuziunea facilitat - continuare

Transportul glucozei de ctre proteinele GLUT este o
forma de transport pasiv, n care glucoza este
intotdeauna transportata conform gradientului de
concentratie.
n acest fel se transport glucoza la nivelul
celulelor musculare, hepatice, grase (adipocite)
ns, la nivelul celulelor epiteliale ale tubilor
uriniferi din rinichi si celulelor din intestinul
subtire, glucoza este transportat impotriva
gradientului de concentratie de ctre un tip
diferit de proteina, care este dependenta de
transportul simultan de Na+.
De ex., SGLT 2 este un transportor comun
pentru glucoz i Na din membrana
enterocitului, care permite ca glucoza s
ptrund n enterocit datorit gradientului
favorabil al Na+.

APLICAII CLINICE- lectur argumentativ

Deoarece proteinele transportoare se satureaz, rata de transport prin
difuziunea facilitata a glucozei n celule depinde direct de concentraia sa
plasmatica.
Daca concentratia glucozei din sange si din filtratul glomerular este
prea crescuta (hiperglicemie), transportul maxim al glucozei va fi
depait i glucoza nu va mai fi reabsorbit. n acest caz glucoza va fi
prezent in urin - glicozurie. Apariia glucozei n urin nseamn c a
fost depit transportul maxim al glucozei care are o valoare practic
de 200 mg/dl plasm arterial, care corespunde unui nivel venos de
180mg/dl.
Cand concentratia plasmatica a glucozei este scazuta (hipoglicemie),
rata transportului glucozei in celulele creierului poate fi prea mica
pentru necesitatiile metabolice ale creierului. Hipoglicemia severa
produs la o persoana diabetica de o supradoza de insulina poate
duce la pierderea cunotinei, la convulsii i chiar la deces.

43