TRANSPORTUL PRIN MEMBRANELE CELULARE

Membrana este ansamblu de structuri supramoleculare aflat la periferia

celulei (sau a organitelor celulare) care separă mediul intern de cel extern
(celular de interstitial) si care îndeplineste diferite functii legate în special de
procese metabolice fundamentale. Membranele vii au proprietatile de
semipermeabilitate si selectivitate. Datorita acestor proprietati ele nu
reprezinta simple bariere care separa 2 medii cu proprietati diferite, ci
structuri active care asigura:

- transportul unor molecule, ioni, macromolecule, complexe

supramoleculare, dintr-o parte în alta a ei;

- traducere si transfer de informatie adusa de diferiti stimuli (mecanici,

electrici, electromagnetici, chimici, termici etc.) prin receptorii specifici pe
care îi contine;

- interconversia diferitelor forme de energie, prin enzimele sau complexele

enzimatice pe care le contine.

Actualmente se accepta ca, în general, structura membranei celulare este

cea descrisa de modelul mozaicului fluid proteolipidic al lui Nicholson si
Singer (1972). Conform acesui model, membrana este formata dintr-un
bistrat lipidic, în care sunt înserate proteine si glicoproteine.

Membrana plamatica(plasmalema)
 Este situata la exterior.
 Este organizata dupa “modelul mozaicului fluid”: este formata din doua
straturi de lipide asezate fata in fata, printre care se gasesc proteine.
- Lipidele si proteinele se pot deplasa(ceea ce conferă aspectul de
”mozaic fluid”), permiţându-i membranei să sufere deformări ample;
- Proteinele pot forma canale pentru trecerea unor substanţe si pot fi
receptori pentru diverşi stimuli.
 Rolurile membranei sunt:
 -de protectie;
-de mediere a schimburilor de substanta intre celula si mediu;
- rol informational.
 Fiecare celulă are o membrane plasmatică.
 Membrana prezintă permeabilitate selective
 Fosfolipidele : (au un cap hidrofil si unul hidrofob)
Formeaza dublu strat fosfolipidic.
Proteinele transmembranare:
- se găsesc în număr mare în membrane;
-controlează tot ce intra şi iese din celulă şi setează gradienţii.
Functia de barieră a membramei:
 Mediul extern şi intern al celulei este reprezentat de o soluţie
apoasă deci totul este dizolvat în apă. Puţine lucruri sunt
solubile în soluţii nepolare.
 Stratul fosfolipidic este hidrofob şi reprezintă o barieră pentru
schimbul de substanţe dintre celulă şi mediul exterior; Unele
lucruri pot trece prin membrane,deci membrana are
permeabilitate selectivă astfel încât CO2 , O2, etanolul şi urea
pot trece ,dar ionii şi moleculele mari nu pot trece liber ci cu
ajutorul câtorva procese.
Homeostazia celulei este asigurată cu ajutorul permeabilităţii membranare şi
acţiunea proteinelor şi permite adaptarea la schimbarilor din mediu.
Transportul prin membrană
Ionii importanţi sunt Na⁺ (sodium) , K⁺(potasiu), Ca⁺⁺(calciu) si H⁻ (hidrogen)
şi au rolul de a modifica gradientul de concentraţie şi sunt esenţiali în funcţiile
celulei. Pe lângă ioni , prin membrana, sunt transportate si alte substanţe precum
aminoacizi şi apa.
Gradientul este o diferenţă de concentraţie a unei substanţe dintr-o zonă
comparată cu alta.
Gradientul chimic este o diferenţă de concentraţie chimica.
Gradientul electric reprezintă diferenţa de concentraţie în incărcătură electrică.
Clasificarea modalitatilor de transport membranar:
1. Macrotransport (endocitoza, transcitoza, exocitoza)
2. Microtransport
- pasiv
- activ
Fagocitoza - proces în care celula înglobeaza particule de substanta solida, învelite
în pseudopode (prelungiri citoplasmatice) care fuzioneaza în spatele lor.
Pinocitoza - învelirea picaturilor de lichid si macromoleculelor într-un bistrat
lipidic si formarea de vezicule care fuzioneaza cu membrana celulara si prin
aceasta pot fi transportate dintr-o parte în cealalta a membranei.
Exemple:
- în terminatiile nervoase si celulele secretorii (exocitoza)(acetilcolina)
- trecerea proteinelor plasmatice din sânge în spatiul extravascular - transcitoza
prin endoteliul capilar.
2. Transportul pasiv - deplasarea moleculelor si ionilor în sensul gradientului
electrochimic sau de presiune - aparent fara consum de energie
metabolica. Aparent, deoarece gradientul electrochimic respectiv este rezultatul
unor procese anterioare realizate cu consum de energie.
Prin transport pasiv sistemul are tendinta de a ajunge la echilibru termodinamic.
Daca în expresia diferentei de potential electrochimic notam:
c1 = cin   c2 = cex V1 = Vin V2 = Vex obtinem:
DW = Win - Wex = RT ln cin/cex + zF (Vin - Vex)
DW > 0 - ionii au tendinta de a parasi celula;
DW < 0 - ionii au tendinta de a patrunde în celula, daca membrana este permeabila
pentru acestia. Transportul unei specii ionice înceteaza la echilibru DW = 0:
E = Vin - Vex = (RT/zF) ln cex/cin   - ecuatia Nernst
Modalităţi de transport pasiv ;
Difuzia simpla
Difuzia facilitata
Difuzia prin canale si pori
Difuzia pasivă simplă:
Difuzia simplă se datorează agitaţiei termic a moleculeor, în sensul gradienţilor de
concentraţie, descrisă de legile lui Fick şi adaptate transportului prin membrană.
Rata difuziei poate fi modelata de prima lege a difuziei a lui Fick.
J = rata neta a difuziei unei molecule intr-un anumit timp
D = coeficientul de difuzie a solutiei in membrane
A = aria membranei
∆C = diferenta de concentratie prin membrana
∆x = grosimea membrane
D – este determinat de Ecuaţia Navier-Stokes ce descrie mişcarea fluidelor reale
Daca molecula este mare sau saca substanta este mai vascoasa, rata difuziei
scade.
∆C
J=−DA
∆x

D = kT / 6∏ῃ
K = konstanta lui Boltzmann
T = temperature in grade Kelvin
r = raza molecule
ῃ = vascozitatea mediului

Moleculele pot trece prin membrane celulara fara ajutorul celorlalte molecule sau
proteine ele miscandu-se odata cu gradientul de concentratie. Difuzia simpla
transporta gaze si substante nepolare.
Oxigenul si dioxidul de carbon sunt cele mai intalnite exemple.
Gazele si cateva molecule pot difuza prin bistratul fosfolipid deoarece ele sunt mici
si nepolare.
Ex. oxigen, dioxid de carbon, hormoni, apa
Macroionii nu pot difuza prin membrană datorită sarcinii elctrice şi dimensiunii
mari deci ionii si glucoza nu pot trece prin bistratul fosfolipidic.
Difuzia pasiva este cea mai simplă modalitate de transport pasiv
transmembranar. Prin acest mecanism trec prin membrană substanţele lipofile
(substanţe care se amestecă cu grăsimi). Rolul esenţial în difuzia simplă îl are
coeficientul de permeabilitate – cât de repede pot trece substanţele liposolubile prin
membrană. Permeabilitatea moleculelor (viteza de transport – cm/secundă) depinde
de solubilitatea şi mărimea lor.  In general rata de difuzie printr-o membrană este
proporţională cu temperatura absolută, gradientul de concentraţie şi coeficientul de
permeabilitate, determinat la rândul său
de coeficientul de partiţie între
membrană şi mediu.

Difuzia facilitată:
Difuziunea transmembranară pe căi
preferenţiale specifice se numeşte
facilitată, în opoziţie cu difuziunea
simplă. Membrana este o barieră în calea
difuziei ionilor deci transportul lor prin
membrana celulară nu poate avea loc
prin difuzie simplă ci prin mecanisme
specializate care înlătură bariera
energetică.
Acest tip de transport pasiv foloseşte o serie de molecule mici, hidrofobe (sau
lipofile, se dizolvă în grăsimi) care măresc permeabilitate membranei celulare
pentru anumiţi ioni. Aceste proteine sunt denumite ionofori. 
Ionii trec prin membrana prin pori sau prin canale dependente. Porii sunt mereu
deschisi. Mai multi pori permit mai multori ioni sa circule prin membrana.
Substantele chimice sau schimbarile la nivel celular furnizeaza stimuli ce
determina deschiderea canalelor. Canalele se pot inchide sau deschide.
 - Moleculele trec prin membrana pasiv, dar ele au nevoie de ajutor. Ele
pot fi transportate de proteine, majoritatea fiind proteine transportoare.
Moleculele cele mai cunoscute sunt de glucoza(zaharuri).
- Ionii ca Na⁺ si K⁺ nu pot trece prin membrana singuri, deci au nevoie
de ajutor care este oferit de proteinele transmembranare ce pot fi pori,
canale cu porti sau transportoare.
Ionoforii funcţionează independent de sursele de energie celulară, ionii fiind
transportaţi în funcţie de gradientul electrochimic. Ionoforii pot fi de două tipuri –
ionofori cărăuş (preiau un ion şi îl transportă pe cealaltă parte a membranei) şi
ionofori canal.

Porii sunt ca niste tunele mereu

deschise la ambele capete. Ei pot si pori
pentru apa sau perforatori cum sunt cei
de la membrana bacteriilor.

Canalele proteice pot avea si porti care se deschid sau se inchid in functie de tipul
de molecule prezente, astfel canalele pentru K⁺ sunt mereu deschise pe cand cele
pentru Na⁺ sunt deschise in conditii speciale.
Aceset tipuri de canale sunt cele mai intalnite si sunt importante in raspunsul
hormonilor, contractia musculara, impulsuri nervoase
si transmiterea sinaptica.
Difuzia facilitate este si ea pasiva deoarece nu este
nvoie de energie. Doar fiindca un canal este dechis sau
inchis nu inseamna ca se invsteste energie. Cat timp
ioni plutesc odata cu gradientulde concentratie,
procesul e pasiv.
Gramidicina este un ionor de tip canal pentru sodiu.
Este folosit ca antibiotic pentru distrugerea unor bacterii, alterându-le echilibrul
ionic. Mai există şi alţi ionofori de tip canal folosiţi eficient ca antibiotice sau ca
medicamente antifungice (omoară ciupercile).
Deschiderea sau închidera canalului poate fi realizată:
- chimic prin molecule care se leagă specific la proteina canal
- electric, prin modificarea potenţialului membranar
- prin alte mecanisme ( canale sensibile la presiune)
Proteine transportoare
Ele nu sunt canale, ci proteine ce prind ionul din exterior si ii da drumul
in interiorul celulei (sau invers). Spre deosebire de canale, calea lor nu
este continuua. Ele nu se deschid in exterior si interior in acelas timp.
Difuzia este tot pasiva deoarece ionii se misca odata cu gradientul de
concentratie si poate muta mai mult decat un ion dintr-o data.
Valinomicina este un ionofor cărăuş ce transportă potasiu în funcţie de
concentraţia acestuia. Îl preia de pe o faţă a membranei, se dizolvă în
membrană şi îl eliberează pe cealaltă parte. 

Transportul activ primar

-foloseste ATP si transporta ionii consumand energie.
Miscarea impotriva gradientului de concentratie :
-ne putem gandi la gradiente ca stocand energie. Moleculele din partea unde
concentratia este mai mare vor sa ajunga in partea mai putin concentrata deoarece
ea prezinta mai putina energie.
- mutand lucruri in directia opusa necesita consum de energie reprezentata de ATP.
Transportul activ primar se realizează prin intermediul pompei ionice – proteină
transportoare cu rol enzimatic. Ea leagă ionul respectiv pe o parte a membranei şi
suferind modificări conformaţionale, îl transferă pe cealaltă parte, unde îl
eliberează. Reacţia de transfer, endergonică, e cuplată cu o reacţie exergonică, de
obicei hidroliza ATP în ADP şi Pi (fosfat anorganic).
Pompa de Na+ şi K+
2. Pompa ionică a fost identificată, prin tehnicide biofizică şi biochimie, ca fiind
responsabilă de transportul activ de K+ şi Na+ şi este o proteină-enzimă şi
anume:ATP –aza Na+-K+ specifică.
În acest studiu trebuie să se ţină cont de o serie de fapte experimentale:
- Atp –aza membranară devine activă atunci când concentraţia
citoplasmatică de Na+ depăşeşte un prag critic şi/sau cea de K+
coboară sub o anumită valoare de prag.
- Pentru fiecare moleculă de ATP hidrolizată se transportă spre
exterior 3 ioni de4 Na+ şi spre interior 2 ioni de K+
Procesul are loc astfel:
- pompa ionică transportă Na+ din interiorul celulei unde concentraţia este mică
spre mediul extracelular unde concentraţia lui este mai mare şi ia K+ din mediul
extracelular unde concentraţia este mică si îl aduce în celulă unde concetraţia este
mai mare ( în sens contrar gradientului de concentraţie)
- moleculele de ATP ce hidrolizeaza (descompun in ADP si P) realizeaza
mutarea ionilor
Transportul activ secundar
Transportul activ secundar este întotdeauna cotranport, una din substanţe fiind
transportată activ pe baza gradientului pentru o alta. Consumul de energie este
indirect, realizându-se la nivelul unui transportor activ primar ce menţine
gradientul menţionat, necesar pentru funcţionarea celui secundar.
Se referă la transportul unei substanţe împotriva gradientului de concentraţie,
cuplat cu transportul altei substanţe în sensul gradientului ei,gradient menţinut
prin transportul activ primar.
În funcţie de sensul fluxurilor:
a. antiport – (contratransport)- sensuri contrare pentru
substanţele transportate
b. simport – în aceleaşi sens pentru substanţele
transportate
c. Exemplu: - gradientul Na⁺ si glucoza unde o
molecula de glucoza este transportata odata cu 2 -
 gradientul Na⁺ si aminoacizii(AA) unde un aminoacid este trasportat odata
cu un ion de Na⁺;

Funcţii:
 Potenţial membranar de repaus:
Pentru a menține potențialul membranei celulare, celulele păstreză o concentrație
scăzută de ioni de sodiu și un nivel ridicat de ioni de potasiu din interiorul celulei
(intracelular). Pompa sodiu-potasiu scoate înafara celulei 3 ioni de sodiu și
introduce inauntrul celulei 2 ioni de potasiu, astfel membrana celulei va avea
sarcină pozitivă.
 Transport:
Eportul de sodiu din celulă produce o forţă motrică pentru câteva transporturi
active secundare, care introduc glucoza, aminoacizi şi alţi nutrienţi în celulă
folosind gradientul de sodiu.
 Menţinerea columului celulei:
Defectarea pompei sodiu-potasiu duce la umflarea celulei. Osmolaritatea celulei
reperezintă suma concentraţiilor variaţiilor diferitelor specii de ioni, proteine si alte
componente organice din interiorul celulei. Când aceasta este mai mare decât
osmolaritatea din afara celulei, apa intra în celulă prin osmoză. Acest fapt provoacă
umflarea celulei şi ruperea acesteia. Pompa Na +-K + ajută la menținerea
concentrațiilor potrivite de ioni. Mai mult decât atât, atunci când celula începe să
se umfle, aceasta activează automat pompa Na+K+
 Electrogenicitatea pompelor
Transportul activ al celor doi ioni este cuplat, fiind realizat de o ATP-ază
membranară specială, numită şi pompă de sodiu. Pentru fiecare ciclu
conformaţional ea expulzează 3 ioni de sodiu şi introduce doar doi ioni de potasiu,
fiind deci electrogenă, cu efect hiperpolarizant faţă de valoarea calculată teoretic
pentru potenţialul de repaus. Activitatea pompei fiind dependentă de concentraţia
sodiului intracelular, ea va participa la fenomenul de repolarizare.
Prin faptul că are loc o deplasare de sarcini electrice de pe o parte pe alta a
membranei putem, deci vorbi de un curent electric în cazul pompei de Na+/K+ se
scot din membrană trei ioni de sodiu şi se introduc doi ioni de potasiu). Intensitate
curentului transmembranar depinde de o serie de factori precum:
 numărul de sarcini elementare transportate la fiecare ciclu al pompei;
 numărul pompelor din membrana celulară;
 numărul de cicluri efectuat pe unitate de timp (turnover-ul pompei);
 valoarea sarcinii elementare;
Osmoza reprezintă difuziunea solventului (apei) printr-o membrană
semipermeabilă, ca de exemplu celulele vii datorită permeabilității membranei
celulare și poate fi simplă sau facilitată.
Jean-Antoine Nollet este primul care a documentat observația osmozei, în 1748.[1]
Cuvântul „osmoză” a pătruns în limba română din franceză și germană[2] și derivă
din cuvintele „endosmoză” și „exosmoză”, care au fost inventate de fizicianul
francez René Joachim Henri Dutrochet (1776–1847) . Fenomenul este descris
cantitativ din punct de vedere termodinamic prin conceptul de presiune osmotică.
Presiunea osmotică depinde linear de concentrația componentului difuzabil
conform formulei lui van't Hoff.
Procesul osmozei

Dializa reprezintă procesul de trecere a substanțelor lichide de o parte și de alta a

unei membrane semipermeabile. Astfel componentele celor două amestecuri vor
trece prin membrană în sensul gradientului de concentrație până la egalizarea
concentrației pe ambele fețe ale membranei. Termenul de dializă a fost introdus de
către chimistul scoțian Thomas Graham în anul 1861 care este și fondatorul
chimiei coloidale.
Dializa este o tehnică comună de laborator care funcționează pe același principiu
ca și dializa medicală. În contextul cercetării științei vieții, cea mai frecventă
aplicare a dializei este pentru îndepărtarea moleculelor mici nedorite, ar fi sărurile,
agenții de reducere sau coloranții din macromolecule mai mari, ar fi proteinele,
ADN-ul sau polizaharidele. Dializa este, de asemenea, frecvent utilizată pentru
schimbul de tampon și studii de identificare de droguri.