BIOFIZICA

C6: Membrane. Fenomene de transport prin

membrane

1
 Membrana celulară
■ Membranele celulare reprezintă un mod de organizare fundamental al materiei, un tip de
structură supramoleculară definitoriu pentru aceasta. Biofizica membranelor celulare
(mai general, a biomembranelor) a pus în evidenţă, prin metode specifice, faptul ca
acestea definesc spaţiul în care au loc procesele metabolice şi asigură compartimentarea
şi anizotropia materiei vii, fără de care nu ar fi posibilă desfăşurarea simultană şi
coerentă a ansamblului extrem de complex de transformări chimice şi conversii
energetice implicate în metabolismul celular. Membranele reprezintă, de asemenea,
sediul iniţial al recepţiei stimulilor din mediu şi cadrul specific pentru realizarea
principalelor transformări (foto - chimice, chemo - chimice, chemo - electrice). Dar,
funcţia lor primară definitorie este reglarea schimburilor de substanţe ale celulelor cu
exteriorul. Cercetările de biofizică arată că structura membranelor biologice constă
dintr-o matrice lipidică bimoleculară, traversată de agregate moleculare proteice care
constituie zone hidrofile.

2
■ Stabilitatea sa este datorată unei stări fizice foarte
particulare, aceea de cristal lichid, în care moleculele
lipidice şi proteice, toate aflate într-o ordine
riguroasă, sunt capabile să se deplaseze unele în
raport cu altele. Acest model de membrană este
denumit mozaic fluid de proteine globulare într-un
dublu strat lipidic. Membranele biologice iau naştere
prin autoasamblare, pe baza efectului hidrofob, la
limita de separaţie între două medii apoase lipidele
formând spontan structuri bimoleculare, pe care
proteinele se absorb de asemenea spontan.

3
4
■ În funcţie de concentraţia fosfolipidelor în apă, se pot realiza trei tipuri
de structuri

5
■ Această dispunere se realizează în virtutea tendinţei termodinamice a oricărui
sistem de a atinge stări cât mai stabile. Prezenţa membranelor biologice este aceea
care face să existe organizarea cu adevărat caracteristică pentru materia vie:
compartimentarea în medii apoase, de compoziţii şi funcţii specifice, care nu se
află în contact unele cu altele şi cu lumea exterioară decât prin intermediul acestor
structuri membranale care asigură integritatea şi permanenţa identităţii lor atunci
când sunt traversate de fluxuri intense de substanţă şi energie.
■ Pe scurt, câteva din funcţiile specifice ale membranelor celulare sunt acelea de
bariere selective pentru solviţii şi apa din cele două compartimente, cale de
comunicare, suport structural, reglor al tonicităţii, pH – ului, etc. Implicare în
funcţiile celulare datorită enzimelor şi complexelor enzimatice pe care le conţine:
replicarea ADN, biosinteza proteinelor, bioenergetică celulară, răspuns hormonal.
■ Studiul mecanismelor de transport prin membranele celulare constituie un aspect
important al cercetării biofizice.

6
 Transportul prin membrana celulară
Există două modalităţi de transfer prin membranele celulare:
■ microtransport (transportul prin membrană a unor particule individuale,
ioni, micromolecule, apă) şi
■ macrotransport (transportul „în bloc” a unor ansambluri moleculare – ca
de exemplu în cazul fenomenelor de fagocitoză sau pinocitoză sau
transportul de macromolecule).
Microtransportul este de urmatoarele tipuri:
1. Pasiv – prin difuzie simplă (prin matricea lipidică sau prin canale ionice)
- prin difuziune mediată (facilitată)
2. Activ – primar (pompe ionice)
- secundar (simport sau antiport)
7
 Transportul pasiv prin membrana celulară
■ Decurge în sensul tendinţei spontane de egalizare a diferenţelor de
concentraţie, de potenţial electric, etc., fără consum de energie
metabolică.
■ Difuzia simplă prin matricea lipidică
Fenomenul a fost deja prezentat la secţiunea referitoare la fenomene
moleculare de transport în gaze şi lichide. El se desfăşoară conform legii lui
Fick. Ceea ce trebuie precizat aici este faptul că procesul este condiţionat de
solubilitatea substanţei de transportat fie în matricea lipidică (alcoolii,
acizii graşi), fie în matricea apoasă a canalelor ionice (ionii Na+ , K+ , Cl- ,
Ca2+ ).

8
■ Canalele ionice
Canalele ionice sunt proteine integrale care au în centrul lor un „por” de
dimensiuni mici, moleculare, (10-10 m) şi care traversează stratul bilipidic. Porul
constituie un mediu hidrofil prin care poate trece ionul sau micromolecula în
sensul gradientului său electrochimic. Canalele ionice sunt în general selective:
cele pentru cationi au la intrare sarcini negative iar cele pentru anioni au la intrare
sarcini pozitive ceea ce face ca anionii, respectiv cationii, să fie respinşi. Aceste
canale, prin intermediul unei comenzi, îşi pot modifica conformaţia ceea ce face
ca ele să fie închise sau deschise.

9
■ Difuzia mediată (facilitată)
Procesul decurge, ca şi în cazul difuziei simple, de la concentraţie mai mare
spre concentraţie mai mică. El este posibil datorită unor molecule numite
ionofori. Aceştia sunt de două tipuri: transportori difuzabili sau molecule
formatoare de pori (canale). Se consideră că mecanismul acestui proces de
transport este următorul: molecula transportatoare, cu rol enzimatic, se poate
afla în două stări conformaţionale, una din stări având un loc de legare a
substratului (molecula ce urmează să fie transportată) pe o faţă a membranei.
Modificarea conformaţională are drept rezultat transferul locului de legare
pe cealaltă faţă a membranei. Un caz particular îl constituie formarea în jurul
ionului a unei structuri hidrofobe care îi permite acestuia difuzia prin stratul
bilipidic.

10
11
12
■ Transportul apei
Mecanismul prin care are loc transportul apei prin membrana celulară nu
este încă explicat în toată complexitatea sa. Se consideră că transportul se
realizează prin difuziune simplă şi prin canale dar cu certitudine un rol
important îl joacă şi osmoza.

13
 Transportul activ prin membrana celulară
■ Se realizează în sens invers gradienţilor de concentraţie, potenţial electric
sau presiune osmotică şi necesită consum de energie metabolică. Transportul
activ poate fi primar (pompe ionice) sau secundar (simport, respectiv
antiport).

■ Transportul activ primar

Se realizează prin intermediul unei proteine transportatoare cu rol enzimatic
cunoscută sub numele de pompă ionică. Ea leagă ionul care urmează să fie
transportat pe o parte a membranei şi, suferind modificări conformaţionale, îl
transferă pe cealaltă parte unde îl eliberează. Reacţia de transfer, endergonică
(reacţie care conduce la scăderea entalpiei libere), este cuplată cu o reacţie
exergonică (ce conduce la creşterea entalpiei libere), de obicei hidroliza ATP
(adenozintrifosfat) în ADP (adenozindifosfat) şi Pi (fosfat anorganic). 14
■ Exemplul cel mai general îl constituie pompa de sodiu şi potasiu. Pompa Na +/ K+
transportă sodiul din interiorul celulei unde se află în concentraţie scăzută spre mediul
extracelular unde concentraţia lui este mult mai mare şi ia potasiul din mediul
extracelular, unde este puţin, şi îl duce în interiorul celulei, unde se află mai mult.
Enzima transportatoare este în acest caz ATP–aza Na+/K+specifică; ea are două stări
conformaţionale distincte: una cu locuri de legare pe faţa internă a membranei, cu
mare afinitate pentru Na+ (notată cu „X”) şi alta cu locuri de legare pe faţa externă a
membranei, cu afinitate pentru K+ (notată cu „Y”).
■ Stoichiometria pompei de Na+/ K+ se poate exprima prin reacţia:
   
3 Na  2 K  ATPi  3 Na  2 K  ATPi  Pi
i e e i

unde indicii „i” şi „e” se referă la mediul intern, respectiv extern, în raport cu membrana
celulară. Atât reacţia cât şi figura pun în evidenţă şi un alt aspect şi anume: la fiecare
ciclu de funcţionare are loc un transfer net de sarcină pozitivă – un ion de Na spre
exterior - ceea ce face ca membrana să se polarizeze electric (pozitiv la exterior şi negativ
la interior). 15
■

16
■ Funcţionarea pompei necesită
alimentarea continuă cu ATP, deci
consum de energie metabolică. De
aceea factorii care inhibă furnizarea de
către metabolism a ATP-ului inhibă şi
funcţia de transport activ. Astfel, lipsa
oxigenului sau inhibitorii metabolici
generali determină şi scăderea
intensităţii transportului activ, până la
blocarea sa.
■ Aceste pompe se găsesc localizate la
nivelul plasmalemei, dar şi în
membrana organitelor intracelulare; de
exemplu: pompa de Ca 2+ la nivelul
reticulului endoplasmic, pompa de H+
la nivelul diverselor vezicule
intracelulare.
17
18
■ Transportul activ secundar (cuplat)
Este transportul unei substanţe împotriva gradientului de concentraţie, cuplat
cu transportul altei substanţe în sensul gradientului ei, menţinut prin
transport activ primar. Cele două fluxuri sunt asigurate de aceeaşi moleculă
transportatoare. Consumul de energie este mult mai redus decât în cazul
transportului activ primar deoarece se foloseşte gradientul electrochimic al
uneia din substanţele transportate.
Din punct de vedere al sensului fluxurilor, transportul activ secundar se
clasifică în: transport antiport (când cele două substanţe sunt transportate în
sensuri contrare) şi simport (cele două substanţe sunt transportate în acelaşi
sens).

19
■ Transportul antiport (A)
In cazul acestui tip de transport o proteină transportatoare „T” leagă pe faţa 1 a
membranei o substanţă „S” pe care o transferă pe faţa 2. În acelaşi timp substanţa
„P” este transferată de pe faţa 2 pe faţa 1 a membranei. Un exemplu îl constituie
antiportul Na+/Ca2+: pentru fiecare ion de calciu scos din celulă împotriva
gradientului de concentraţie sunt introduşi în celulă trei ioni de sodiu, în sensul
gradientului menţinut de transportul activ primar.
■ Transportul simport (B)
In acest caz enzima transportatoare „T” leagă pe aceiaşi parte a membranei două
substanţe „S” şi „P”. Una este transportată împotriva gradientului de concentraţie
iar cealaltă în sensul gradientului menţinut tot prin transport activ primar.
Simportul Na+/glucoză constituie un exemplu de astfel de transport.

20
 ■

A 21
Activitatea electrică a membranei celulare
■ Potenţialul de repaus
Pe plan funcţional, transporturile ionice prin membrane fac să rezulte
proprietăţile de excitabilitate electrică. Studiul proprietăţilor electrice ale
membranelor reprezintă un capitol major al biofizicii. Bioenergetica modernă a
pus în lumină rolul capital jucat de asimetria structurală a membranelor care
permite definirea funcţională a unui "interior" şi a unui "exterior", riguros
separate. Astfel, la nivel celular, în stare de repaus, apare o diferenţă de
potenţial electric (potenţial de repaus) între exteriorul şi interiorul definit de
membrana celulară, datorită unei distribuţii inegale a concentraţiei principalilor
ioni (Na+, K-, Cl-) în mediul intra- şi extracelular. In stare staţionară, între cele
două compartimente se stabileşte o relaţie bine determinată între toţi parametrii
sistemului şi anume potenţial electric, potenţial chimic, presiune, etc. Această
situaţie defineşte echilibrul de membrană.
22
■ La stabilirea echilibrului de membrană intervin o serie de factori din care unii au fost
deja discutaţi şi anume:
- mediul intracelular cuprinde şi anioni nedifuzabili prin membrana celulară ceea ce
creează o diferenţă de potenţial între cele două feţe ale membranei, MR (potenţial
transmembranar), dată de ecuaţia lui Nernst
RT c2
 MR  Vi  V e  log
nF c1
unde:
Vi – potenţialul intracelular
Ve – potenţialul extracelular
R – constanta gazelor perfecte
T – temperatura absolută
F - constanta lui Faraday (96 500 Coulombi)
n – valenţa ionului
c1 şi c2 – concentraţiile unui anumit tip de ioni de o parte şi de alta a
membranei 23
■ Ecuaţia care furnizează date teoretice asupra valorilor potenţialului transmembranar,
ce corespund cu cele determinate experimental, este ecuaţia Goldman – Hodgkin –
Katz (scrisă mai jos pentru un exemplu în care de o parte şi de alta a unei membrane
există o repartiţie asimetrică de ioni de Na+, K+ şi Cl-

 MR  Vi  Ve 
   
RT PK K  e  PNa Na  e  PCl CL e
ln
 
F    
PK K  i  PNa Na  i  PCl Cl  i  
- transportul activ impune un raport bine determinat al concentraţiilor;
- membranele biologice au permeabilitate diferită pentru diferitele specii ionice; ionii care
difuzează mai uşor determină apariţia unui gradient electric ceea ce determină difuzia
ionului de semn opus;
- gradienţii de concentraţie, de potenţial şi de presiune, existenţi la un moment dat
determină un transport pasiv care tinde să conducă sistemul spre echilibru termodinamic;
- transportul activ îndepărtează sistemul de echilibrul termodinamic, conducându-l către o stare
staţionară.
Potenţialul de repaus este legat de metabolismul celular pentru că s-a constatat că toţi factorii care
inhibă metabolismul reduc şi potenţialul de repaus celular, până la anulare. 24
 Potenţialul de acţiune
■ Modificările electrice tranzitorii, localizate spaţial, ale potenţialului transmembranar, poartă
numele de potenţiale locale.
■ Când în urma acţiunii unui excitant (stimul), apare o modificare tranzitorie a polarizării
membranei, care nu mai este localizată spaţial, apare aşa-numitul potenţial de acţiune. Pe
fondul excitabilităţii generale a materiei vii au apărut celulele excitabile, capabile să răspundă
la stimuli externi printr-o degajare bruscă de energie sub forma acestei variaţii a potenţialului
de membrană. Procesul, prezentat pe larg în literatura de specialitate, poate fi descris astfel:
■ Dacă asupra membranei excitabile acţionează un agent depolarizant (de natură termică,
electrică sau chimică de exemplu), va apărea o diferenţă de potenţial tranzitorie care va
dispărea (se va „stinge”) dacă intensitatea agentului este mică.
■ Dacă însă, depolarizarea membranară indusă de stimul depăşeşte un prag (notat în cele ce
urmează cu P2), depolarizarea continuă ireversibil până când polarizarea membranei se
anulează şi apoi îşi schimbă sensul. Intervine apoi un alt proces care face ca depolarizarea
membranei să fie limitată şi să descrească rapid pentru ca, în final, membrana să se
repolarizeze ca în starea de repaus. Potenţialul de acţiune este propagabil pe distanţe mari şi
constituie unitatea de bază a transmisiei informaţiei propagată pe fibra nervoasă.
25
 Evoluţia temporală a
potenţialului de membrană în
apropierea stimulului S:
PRPT- prepotenţial; PRA,
■
PRR – perioade refractare
absolute, respectiv relative;
S – potenţialul de vârf; MR
- potenţial membranar de
repaus; P2 – potenţial de
prag; HPP – hiperpolarizare
membranară; L – timp de
latenţă; ST – secţiuni
transversale prin axon.

26
 Energetica celulară
■ Tot pe principiul de asimetrie structurală al membranelor se bazează şi logica
mecanismelor complexe care reglează procesele esenţiale, cum ar fi fotosinteza, sursa
esenţială a întregii energii utilizată de lumea vie. Prin fotosinteză se realizează
transformarea energiei luminoase în energie potenţială electrochimică, apoi în energie
chimică, cu randamente extrem de ridicate. Aceste mecanisme sunt organizate într-o
serie de bucle succesive, compuse din procese fizice şi chimice, alternând de o parte şi
de alta a membranei.
■ In decursul procesului de fotosinteză plantele verzi „captează” energia radiaţiei
solare pe care o transformă în energie chimică înmagazinată în legăturile interatomice
din substanţele pe care acestea le sintetizează.
■ Sediul fotosintezei este cloroplastul, organit celular ce conţine pigmenţi
fotosensibili. Principalii pigmenţi fotosensibili sunt clorofilele a şi b şi carotenoizii.
Spectrul de absorbţie al celor două tipuri de clorofilă este prezentat în figura 6.7.
Clorofila a prezintă două maxime de absorbţie în albastru (400 nm) şi roşu (650 – 700
nm). Clorofila b absoarbe mai puternic în albastru şi mai slab în roşu.
27
■ Fotosinteza poate fi descrisă cu
ajutorul următoarei reacţii
generale:
CO2  H 2O  h  CH 2O   O2  en.chim.

Se consideră că fotosinteza are două faze: faza la lumină, care are ca rezultat
sinteza de ATP şi NADP (nicitinamid adenin dinucleotid fosfat) şi faza la
întuneric care constă în reducerea CO2 şi glucogeneză şi care utilizează
energia înmagazinată în legăturile macroergice ale ATP.

28
■ Transformarea energiei radiante în energie chimică începe prin excitarea unui
electron din structura clorofilei de către fotonii radiaţiei electromagnetice
luminoase. Electronul excitat părăseşte molecula de clorofilă b şi este captat de
nişte acceptori de electroni înşiruiţi de-a lungul unui lanţ de transportori de
electroni cu potenţial redox din ce în ce mai scăzut. Electronul excitat este captat
pe rând de feredoxină (F), flavinadenindinucleotid (FAD), citocromii b şi f, până
când cedează toată energia absorbită de la foton şi ajunge din nou la molecula de
clorofilă, dar de data aceasta la clorofila a.

Odată cu trecerea de la F la FAD şi de la citocromul b la

citocromul f, ia naştere câte o moleculă de ATP în care se
înmagazinează energia eliberată de electron. De la
feredoxină electronul excitat poate fi preluat şi de NADP
care, împreună cu hidrogenul, provenit din disocierea apei,
devine NAPDH. Acesta nu îl va mai ceda transportorilor de
electroni ci îl va folosi în fosforilarea aciclică pentru
reducerea CO2 în procesul de biosinteză a glucozei,
fructozei, celulozei, etc. 29
 ■ Studierea procesului de fotosinteză este utilă pe de o parte pentru îmbunătăţirea
eficienţei sale şi pe de altă parte pentru realizarea unor sisteme artificiale de conversie a
energiei solare.

Aplicatii - Electrocardiograma (EKG)

Unda P - depolarizare
atrială, intervalul P-Q -
depolarizare atrială şi
conducerea
atrio-ventriculară,
complexul QRS -
depolarizare
ventriculară, segmentul
S-T - activare
ventriculară
Completa, unda T:
repolarizare
ventriculară,
unda U: relaxare
ventriculară completă
30
(nu apare de obicei pe
Bibliografie
■ Dimoftache, C., Sonia Herman, 1993 – Biofizică medicală, Ed. Cerma, Bucureşti;
■ Herman, Sonia, 2000 – Principiile fizice ale aparaturii medicale moderne, Ed. Teora, Bucureşti;
■ Popescu, A., 1994 – Fundamentele biofizicii medicale, Ed. ALL, Bucureşti;
■ Popescu, Aurel, 1997 - Elemente de biofizică moleculară şi supramoleculară, Ed. All, Bucureşti;
■ Vîlcu, Rodica, A. Dobrescu, 1982 – Termodinamica proceselor ireversibile, Ed. Tehnică, Bucureşti;
■ Fătu, D., Cornelia Costin, 1994 – Stări de agregare ale materiei, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti;
■ Flonta, Maria Luiza, D.G. Mărgineanu, L. Movileanu, 1992 - Biofizica, Universitatea Bucureşti,
Facultatea de Biologie (litografiat);
■ Georgescu, L., I. Petrea, D. Borşan, 1976 – Fizica stării lichide, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti;
■ Săndoiu, Ileana, 2003 – Fizică şi elemente de biofizică cu aplicaţii în agricultură, Ed. Alma Mater,
Sibiu;
31