ORGANIZAREA MOLECULARĂ A MEMBRANEI CELULARE

Membrana celulară delimitează celula de mediul exterior, îi conferă individualitate,

reglează schimburile celulei cu exteriorul și asigură interacţiunile cu alte celule.

Are structură lipo-proteică (modelul mozaicului fluid):

A - strat dublu-lipidic fluid format din fosfolipide, orientate cu capetele hidrofobe față în

față.

B - proteine membranare hidrofobe, care plutesc în stratul dublu lipidic.

A. Fosfolipidele au un cap polar, hidrofil (solubil în apă) şi 2 cozi nepolare, hidrofobe

(insolubile în apă). În mediu apos, cozile nepolare se împachetează strâns una în cealaltă

pentru a micșora suprafața de contact cu apa, spre care se orientează capătul polar, hidrofil.

Cele două straturi fosfolipidice se vor orienta cu cozile una în cealaltă, formând o structură

specifică, numită strat dublu-lipidic. Stratul dublu-lipidic, reprezintă structura de bază a

membranei şi este (prin zona nepolară) barieră impermeabilă, pentru substanțele

hidrosolubile, permițând acumularea şi concentrarea moleculelor în interiorul celulei.

În stratul dublu-lipidic moleculele fosfolipidice nu îşi pot schimba orientarea, datorită

interacțiunilor cu apa, dar se pot mișca liber, conferind fluiditate membranei. Cu cât

interacţiunile dintre cozile hidrofobe sunt mai puternice, acestea se împachetează mai strâns

una în cealaltă şi membrana este mai puţin fluidă. Fluiditatea crește prin introducerea în

membrană a unor cozi nesaturate sau molecule de colesterol, care destabilizază împachetarea.

În stratul dublu-lipidic lipidele reprezintă aproximativ 50%. Cele 3 tipuri de lipide

majore sunt: fosfolipidele, colesterolul și glicolipidele.

- Fosfolipide: fosfoglioceride (fosfatidilcolina, fosfatidilserina, fosfatidiletanolamina),

sfingolipide, sfingozina, sfingomielina.

- Glicolipidele care au la bază structura sfingomielinei. Galactocerebrozida, este componenta

majoră a mielinei, apare în proporţie de 40% în monostratul extern al plasmalemei celulei

Schwann.

- Colesterolul se orientează în dublul strat lipidic cu gruparea -OH aproape de gruparea polară

a fosfolipidelor; inelele steroidice rigide interactionează şi parţial imobilizează lanțurile

hidrocarbonate aproape de gruparea polară lăsând restul lanţului mai flexibil.

TRANSPORTUL TRANSMEMBRANAR

Între mediul intracelular și extracelular se realizează permanent și controlat

schimburi de energie și materie, care asigură menținerea concentraţiilor specifice a

compuşilor intracelulari. Membrana celulară (plasmalema) are o proprietate esențială:

permeabilitate selectivă, în lipsa căreia, substanțele ar difuza în sensul gradientului de

cencentraţie, de la concentraţia mare spre concentrația mică, până la egalizare.

Transportul transmembranar (în și din celulă) asigură menținerea constantă a

concentraţiilor la nivel celular și poate fi:

1. după consumul energetic (sub formă de ATP):

A. Transport pasiv - se realizează fără consum de energie:

- în sensul gradientului de concentrație pentru moleculele fără sarcină electrică,

- în sensul gradientului electrochimic pentru ioni.

B. Transport activ - se realizează cu consum de energie, împotriva

gradientului (electro) chimic.

2. după proprietățile de permeabilitate ale membranei

- ionii și moleculele mici trec prin stratul dublu lipidic sau prin proteinele membranei,

- macromoleculele și particulele trec cu membrana, fiind transportate prin vezicule

desprinse din membrană: endocitoza și exocitoza.

Proteinele de transport (proteine transmembranare): fiecare proteină este

capabilă să transporte o anumită categorie de molecule. Transportul substanțelor poate fi

realizat în mai multe feluri:

- sisteme uniport: o singură substanță este trecută dintr-o parte în alta a membranei,

- sisteme de cotransport: transferul cuplat al unor substanțe, în aceeași direcție (simport)

sau în direcții opuse (antiport).

Există două clase majore de proteine transmembranare:

- proteine carrier

- leagă specific o moleculă pe o față a membranei, suferă modificări conformaționale și o

eliberează pe fața opusă a membranei,

- poate fi pasiv sau activ.

- proteine canal - formează pori hidrofili care străbat stratul dublu lipidic și permit

trecerea unor molecule specifice, în special a ionilor anorganici (canale ionice).

Canalele ionice au următoarele proprietăți:

- transportă ionii cu o viteză de 100 de ori mai mare decît proteinele carrier,

- transportul este pasiv, Na+, K+, Ca2+, Cl- difuzează în sensul gradientului electrochimic,

- transportul este selectiv, permițând trecerea doar a anumitor ioni.

A. Transportul pasiv

1. Difuziunea simplă: o moleculă în soluție apoasă se dizolvă în bistratul

fosfolipidic, îl traversează, apoi se dizolvă în soluția apoasă de pe fața opusă a membranei,

în sensul gradientului de concentrație. Sunt transportate:

- rapid: molecule mici, hidrofobe,

- molecule mici polare, neutre electric: CO2, ureea, glicerolul, apa.

Difuziunea simplă poate avea loc:

- prin stratul dublu lipidic - substanțele liposolubile (ex. medicamente lipofile), sau

- prin proteine - realizează transportul ionilor prin ionofori care sunt polipeptide produse de

microorganisme (antibiotice).

Ionii și moleculele încărcate electric nu traversează membrana prin difuziune simplă.

2. Difuziunea facilitată

- este transportul cu viteză mare a unor substanțe, de la concentrația mare la concentrația

mică până la egalarea lor (de ex. anioni, glucoză, aminoacizi),

- este realizată prin proteine carrier (enzime specializate membranare), care prezintă situsuri

specifice de legare pentru substanță,

- poate fi blocată de inhibitori competitivi pentru situsurile de legare.

3. Difuziunea simplă mediată de proteine canal (canale ionice)

- are loc cu viteză mai mare decât difuziunea facilitată și nu se saturează.

a. Canalele ionice cu poartă sunt proteine de transport, deschise tranzitoriu de către

perturbări specifice ale membranei. După factorul care determină deschiderea sunt:

- Canale cu poartă a căror deschidere este comandată de fixarea pe un receptor specific a

unui ligand (moleculă semnal). Mediatorii chimici pot fi:

- extracelulari (neurotransmițători) - prezenți la nivelul sinapselor și în membrana

postsinaptică (ex. receptorul pentru acetilcolină).

- intracelulari:

- ioni (canalele pentru K+ dependente de Ca2+ din zone specializate ale

membranei axonilor neuronali, care permit adapatarea neuronilor la acțiunea unui stimul

repetat constant),

- nucleotide (canalele pentru Na+, comandate de GMPc din membrana celulelor

cu bastonaș),

- proteine reglatoare, (canalele de K+ comandate de proteina G din membrana

celulelor musculare cardiace).

- Canale ionice comandate de voltaj - excitabilitatea electrică a celulelor nervoase şi
musculare.
- Canale ionice comandate de un stimul mecanic - la nivelul stereocililor din urechea
internă.
b. Canale proteice deschise ca răspuns la creșterea concentrației intracelulare a unor
compuși, de exemplu: canalele pentru K+, care se deshid când crește concentrația Ca2+ în
citosol.

B . Transportul activ
este realizat de proteine transportatoare cu înaltă specificitate, cu consum de energie.

1. Transportul ionilor se realizează de către proteine care folosesc energia direct din
ATP: proteine carrier cu activitate ATP-azică (pompele ionice).
O mare parte din energia celulară este folosită pentru menținerea gradientelor de
concentrație a unor ioni (Na+, K+, H+, Ca2+). Până în prezent se cunosc trei clase principale
de enzime (ATP-aze), care cuplează hidroliza ATP cu transportul ionilor împotriva
gradientului electrochimic:
- ATP-aze din clasa P sunt polipeptide transmembranare care se fosforilează în

timpul transportului: Na+, K+, Ca2+ -ATP-aza.

- ATP-aze din clasa V - monomeri polipeptidici care hidrolizează ATP, dar nu se

fosforilează, sunt transportatori de protoni (în membrana lizozomilor, cu menținerea unui Ph

scăzut în aceștia).

- este împachetat în veziculeATP-aze din clasa F (în memrbrana mitocondrială) sunt

ATP-sintetaze care realizează deplasarea protonilor în sensul gradientului electrochimic,

cuplată cu sinteza ATP din ADP.

Citoscheletul celulelor eucariote este o reţea complexă tridimensională de structuri

macromoleculare fibrilare, formate prin autoasamblarea unor proteine existente în citosol.

Celulele procariote nu conțin astfel de structuri.

Citoscheletul este compus din:

- tipuri diferite de fibre: filamente de actină, filamente intermediare și microtubuli.

- proteine accesorii, care leagă filamentele unele de altele, sau se leagă de alte componente

celulare (plasmalema).

Citoscheletul are urmatoarele funcţii:

1. menţinerea formei celulare și adaptarea la necesităţile funcţionale.

2.organizarea internă spațială a citoplasmei și interacţiunea cu plasmalema (prin

intermediul proteinei vinculină), cu organitele celulare (mitocondrii, lizozomi), sau cu

macromoleculele din citosol (complexe de ribozomi, enzime glicolitice).

3. mobilitatea internă și globală a celulelor, prin demontarea și reasamblarea

componentelor. Caracterul dinamic este asigurat de procesele de polimerizare (alungire) și

depolimerizare (scurtare) ale filamentelor de actină și ale microtubulilor. Filamentele

intermediare sunt structuri stabile.

Polimerizarea și depolimerizarea citoscheletului sunt reglate de: proteinele din

citosol, de cationii bivalenți (Ca2+ are rol esențial, calmodulina este receptorul intracelular

pentru Ca2+) și nucleotidele (AMPc).

Tipurile de mișcare intracelulară susținută de citoschelet: transportul veziculelor în

și din celulă, deplasarea cromozomilor în timpul mitozei și meiozei, migrarea organitelor.

Migrarea celulelor: motilitatea celulară - necesară construirii sau reparării

țesuturilor și în răspunsul imun celular; citokineza (diviziunea citoplasmei) - în formarea

celulelor fiice. 2. ACTINA

reprezintă 5-15% din totalul proteinelor din celula eucariotă și poate avea:

- formă monomerică – actina G (globulară) este stabilizată prin Ca2+și leagă

necovalent o moleculă de ATP;

- forma polimerizată – actina F (filamentoasă) este formată prin polimerizarea

actinei G (2 lanțuri de actine răsucite unul în jurul celuilalt, în dublu helix) și formează

FILAMENTELE DE ACTINĂ. Acestea sunt:

- microfilamente în celulele nemusculare

Acestea au două roluri: structural (de susţinere) și dinamic (mişcările care au

la bază mecanismul actină-miozină) și se găsesc:

- sub formă de mănunchiuri dispuse la periferia citoplasmei, imediat sub plasmalemă,

- în structura unor inelele contractile (inelul tranzitoriu din faza finală a diviziunii celulare –
citodiereza, sau inelul permanent din zona apicală a celulelor epiteliale - desmozom în

centură),

- în prelungirile celulare permanente (microvilii din mucoasa intestinală sau stereocilii din

urechea internă),

- prelungiri celulare cu caracter temporar.

- filamentele subțiri se află numai în mușchiul scheletic și miocard, și sunt

formate din filamente de actină şi alte proteine asociate:

- tropomiozina, are rol structural, de întărire a filamentului subțire,

- troponina (un complex de trei polipeptide, troponinele T, I și C) prin interacţiunea cu Ca2+

mediază reglarea contracției musculare indusă de Ca2+.

3. FILAMENTELE INTERMEDIARE

Denumirea lor se datorează diametrului, intermediar între cel al filamentelor de actină

şi cel al microtubulilor.

Se află în endoplasmă, dar pot să apară şi la periferia celulei, în structuri speciale

cum sunt dezmozomii sau axonii neuronilor.

Sunt formate din subunități proteice, molecule filiforme, liniare, lungi, care

polimerizează prin alăturare și împletire, ca într-o frânghie, foarte stabil; după asamblare nu

se mai depolimerizează.

Există patru tipuri de filamente intermediare:

- Tipul 1 - filamentele de keratină (acide și neutre)

MICROTUBULII

Sunt prezenți în citoplasma tuturor celulelor eucariote, cu excepția eritrocitelor.

Tubulina este un dimer format din două polipeptide: alfa-tubulina şi beta-tubulina.

Tubulina polimerizează spontan la 37oC, în prezența Ca2+ și Mg2+; nuclotidul implicat este

GTP.

Prin polimerizare se formează protofilamentele sau protofibrilele. Microtubul este format

prin aranjarea a 13 protofibrile sub forma unui cilindru. Microtubulii sunt rectilinii, cu

lungimea de câţiva microni, se afla liberi în citoplasmă sau formează ansambluri de

microtubuli în unele organite: cilii, flagelii şi corpii bazali ai acestora, centriolii, aparatul

mitotic - fusul de diviziune.

Microtubulii au două roluri principale:

- structural

- determină forma celulei şi a prelungirilor sale permanente: axon, dendrite, cilii, flagelii.

- determină forma celulelor în cursul morfogenezei şi geometria spaţială a celulei -

microtubulii sunt aliniati paralel cu axa lungă a celulei.

- dinamic - asigură mișcarile celulare care au la bază sistemul microtubul-dineină.

Prelungiri permanente ale celulelor 1.Microvilozitătile

Enterocitele au doua funcții majore:

- absorbția în citoplasmă a substanțelor nutritive,

- transferul substanțelor absorbite în sânge.

Suprafața apicală a enterocitelor specializată pentru absorbție, este formată dintr-un

număr mare de microvili (prelungiri digitiforme), care formează marginea în perie sau

bordura striată. Microvilii măresc foarte mult suprafața membranei, ducând la creșterea

vitezei de absorbție. Membrana microvililor conține proteine transportatoare pentru

glucoză, aminoacizi și alți compuși alimentari, iar la suprafața ei se află enzime hidrolitice,

care formează o structură numită glicocalix.

La microscopul optic, bordura striată apare ca o dungă eozinofilă, cu striaţii

transversale, la suprafaţa epiteliilor mucoasei tubului digestiv, la polul celular apical.

Ultrastructura bordurii striate este evidențiată prin microscopia electronică.

Microvilii sau microvilozitățile, prelungiri permanente, în deget de mănuşă, (a nu se confunda

cu vilozităţile intestinale), formează bordura striată. Sunt formate din citoplasmă şi

ectoplasmă (stratul superior al citoplasmei), conţin citoschelet cu filamente de actină şi sunt

acoperite de plasmalemă şi glicocalix (invelişul dulce sau paltonaşul celular). Secţiunea prin

microvilozităţi poate fi transversală sau longitudinală.

Prelungiri permanente ale celulelor 2. Cilii

Cilii prelungiri permanente ale celulelor, pot fi de două feluri:

- mobili (vibratili) localizaţi de-a lungul mucoaselor arborelui traheo-bronşic (cavitate

nazală, laringe, trahee, bronhii şi bronhiole) şi în mucoasa trompelor uterine.

Cilii sunt acoperiţi cu un strat de mucus, pe care prin mişcările lor permanente, îl

rulează spre exterior, epurând tubul respirator. Pe stratul de mucus vehiculat, sunt cantonate

impurităţi din aer, bacterii, virusuri sau celule necrozate, care trebuie eliminate.

La nivelul trompelor uterine, mişcările permanente ale cililor favorizează migrarea

ovulului dinspre ovar spre uter.

- imobili (stereocili) localizaţi în urechea internă şi în canalul ependimar. Recent, potrivit

funcţiei lor, aceştia sunt consideraţi microvilozităţi.

Cilii imobili sau stereocilii sunt spaţiali şi întrucât apar lipiţi, aglutinaţi, se mai numesc

şi cili aglutinaţi.
NUCLEUL

Nucleul, prezent în toate celulele eucariote, are 2 roluri principale:

-stocarea informaţiei genetice în ADN nuclear;

-reglarea şi controlul activitaţii celulei.

Structura nucleului variază mult în funcţie de perioadele ciclului celular. În interfază

există nucleul metabolic, cu înveliș nuclear şi nucleol la interior, cromatina şi carioplasma.

În timpul diviziunii celulare dispar invelişul nuclear şi nucleolul, iar creatina se condensează

formând cromozomii, având un număr şi morfologie caracteristice speciei.

STRUCTURA NUCLEULUI ÎN INTERFAZĂ

Nucleul ocupă de obicei o poziţie centrală însa poate fi şi excentric, când celulele

acumulează substanţe de rezervă sau de secreţie (celule secretoare).

Majoritatea celulelor au un singur nucleu, însa există şi celule cu doi sau mai mulţi

nuclei (până la 100 în osteoblaste). În cazul sinciției (fibra musculară striată) unde nu există

o divizare netă în teritorii celulare, se constată prezenţa a sute de nuclei.

Forma nucleului corespunde în general formei celulei: sferică în celulele rotunde,

ovoid în celulele cilindrice sau prismatice, fusiforme în celulele alungite, sau turtit în celulele

endoteliale adipoase sau secretoare.

Dimensiunile nucleului variază în funcţie de ţesut, vârsta celulei, activitatea

metabolica. Între volumul nucleului şi al citoplasmei, există un raport numit raport nucleo-

citoplasmatic (de la 1/3 la 1/2). În celulele tinere nucleul este mai mare şi citoplasma mai

redusă. În celulele bătrâne sau degenerate raportul este inversat. Celulele tumorale au raportul

nucleo-citoplasmatic foarte mare, acesta fiind unul din criteriile de malignitate. Dimensiunile

nucleului sunt cuprinse între 5-12 microni şi 20-25 microni.

Studiul nucleului în celula vie

La microscopul în contrast de faza, nucleul se vede ca o masa sferică delimitată de o

membrană, cu nucleolul la interior. Nucleolul este refringent datorită conținutului ridicat de

ARN şi proteine. Dacă se perforează membrana nucleară, aceasta nu se poate reface precum

membrana plasmatică şi celula moare prin vărsarea continutului nuclear în citoplasmă.

Nucleul se mişcă în celulă în 3 feluri:

- mişcări de deplasare împreuna cu membrana plasmatică;

- mişcări de rotaţie dependente de mişcările citoplasmatice;

- mişcări prin care nucleul este expulzat.

Nucleul este mai dens decât citoplasma, are o vâscozitate mai mica decât a acesteia

şi pH alcalin.

Studiul nucleului la M.O. și M.E.

Pe secţiuni se disting 4 componente ale nucleului:

- membrana nucleară;

- cromatina nucleară;- nucleolul;- carioplasma (matricea nucleară).

1. Membrana nucleară

Este o membrană dublă prevazută cu pori. Cele 2 membrane concentrice sau foiţe

sunt în continuitate una cu alta şi cu reticulul endoplasmatic. Membrana externă a învelișului

nuclear se continuă cu RE şi este prevazută cu ribozomi, ea este considerată ca o expansiune

a RE. Membrana internă este aderentă la nucleoplasmă şi este considerată ca membrană

proprie a nucleului. Cele 2 membrane sunt specializate în interacţiunea cu citoplasma,

respectiv nucleoplasma.

Spaţiul perinuclear are o laţime de 20-40 nm şi comunică direct cu lumenul RE.

Continuitatea cu RE explică modificarile rapide ale învelișului nuclear în timpul mitozei,

dispariția lui la începutul mitozei şi refacerea la sfârşitul acesteia. În general porii reprezintă

cca 10% din suprafaţa învelișului nuclear la mamifere.

Lamina nucleară (o reţea fibroasă formată din proteine) are funcţii importante:

-determinarea formei nucleului;

-medierea interacţiunii învelişului nuclear cu cromatina;

-dispariţia şi refacerea învelişului nuclear în timpul mitozei.

Lamina este formată prin asamblarea spontană a 3 proteine care interacţionează cu

proteine specifice din stratul dublu lipidic al membranei nucleare interne. Dezasamblarea se

face datorită fosforilarii tranzitorii a proteinelor laminare, ceea ce atrage şi dezasamblarea

învelisului nuclear.

Permeabilitatea membranei nucleare joacă un rol important în schimburile dintre

nucleu şi citoplasmă. În general, ionii şi moleculele cu o masa sub 5000 Daltoni trec prin

membrana nucleară. Există însa celule, la care membrana nucleară este o barieră şi pentru

K+, Na+, Cl-. Acest lucru demonstrează existenţa unui potenţial de membrană la nivelul

învelisului nuclear ca şi la nivelul plasmalemei.

Porii nucleari sunt formaţi din opt proteine dispuse octogonal, care

delimitează un spaţiu liber, sau obturat de un diafragm fin. Porii nucleari străbat învelişul

nuclear şi au rol în transportul transmambranar înspre citoplasmă și în sens invers.

Proteinele care formeaza porul reglează transportul, dependent de dimensiunea şi

natura chimică a macromoleculei. Limita superioară a masei proteinelor care trec din nucleu

în citoplasmă este de aproximativ 60000 Daltoni. Cu toate acestea, se pare că porii (9 nm

diametru, 15 nm lungime) permit trecerea unor macromolecule sau complexe

multimoleculare mai mari de 60000 Daltoni.

2. Cromatina nucleară

Cromatina este materialul care formează cromozomii, adică filamente de ADN

complexate cu proteine numite histone.

În interfază cromatina nucleară este forma relaxată, extinsă a cromozomilor. În

mitoză cromatina se reorganizează formând structurile condensate, ale cromozomilor. Numai

acestea sunt vizibile la M.O. Cromatina se colorează intens numai cu coloranți bazici

(hematoxilina, albastru de tripan) datorită conținutului mare de ADN. În interfază se prezintă

sub 2 aspecte tinctoriale:

- eucromatină, metabolic activă (sinteza de ARN), slab colorată, poate fi trascrisă și

formează o reţea foarte fină în interiorul nucleului,

- heterocromatină, metabolic inactivă, condensată, mai închisă la culoare. Poate fi:

- constitutivă - condensată în permanenţă în interfază, nu se transcrie ARN.

Există în toate tipurile de celule din organism;

- facultativă (condensată numai în unele tipuri de celule şi în anumite perioade

ale dezvoltarii. Se poate sintetiza ARN are loc dacă heterocromatina facultativă trece în

eucromatină).

3.Nucleolul

Apare în toate celulele eucariote, exceptând celulele embrionare.

La sfarşitul sec. XIX s-a postulat că activitatea de sinteză a celulei este asociată de

prezența nucleolului. S-a observat, atunci ca nucleolul este mare în celulele secretorii şi în

ovocite şi este mic sau absent în celulele musculare sau spermatozoizi.

Dupa 1960 s-a văzut ca nucleolul joacă un rol esenţial în sinteza ribozomilor. În

nucleol are loc sinteza ARN ribosomal, care se completează cu proteinele ribozomale venite

din citoplasmă. Se formează astfel precursorii ribozomilor, care trec prin porii nucleari în

citoplasmă, unde se maturează şi rezultă ribozomii capabili sa funcţioneze în sinteza proteică.

Sinteza de ARN se face în anumite zone ale cromozomilor, numite organizatori nucleolari.

La om exista 5 perechi de cromozomi cu organizatori nucleolari, care controlează formarea

nucleolilor, la sfârşitul mitozei. Se formează 5 nucleoli, dar aceştia fuzionează, astfel că în

majoritatea celulelor apare un singur nucleol.

Nucleolul, rotund sau oval, nu este delimitat prin membrane, de restul nucleului şi

apare la M.O. ca un corpuscul bazofil.

La M.E. se observa 3 zone componente ale nucleolului:

- Zona granulară, formată din precursorii ribozomali, care au aspect de granulaţii şi

dimensiuni de 15-20 nm.

- Zona fibrilară, mai întunecată şi formată din filamentele de cromatină ale celor cinci

perechi de cromozomi (organizatori nucleolari), reprezentate prin fragmentele de ADN

cromozomial, după modelul cărora se sintetizează ARNr.

- Zona lacunară (interstiţială), suc nuclear care umple spaţiul dintre zone, este

deschisă la culoare şi are aspect lacunar.

Nucleolul conţine trei componente principale: AND (3%), ARN (7%) şi proteine

(90%). ADN este reprezentat de organizatorii nucleari ce pătrund ca niște bucle de ADN în

nucleol.
Funcţiile nucleolului:

1.Controlează sinteza ARN, prin ADN-ul care pătrunde în nucleol.

2.Stochează precursorii ribozomali.

3.Staţie de tranzit spre citoplasma a ARN-ului şi ADN-ului.

4.Pregătirea mitozei.

Exista un raport între volumul nucleolului şi al nucleului, numit raport nucleo-

nucleolar. Nucleolul reprezintă 30% din volumul nuclear. Raportul dă informaţii asupra

vârstei sau malignitaţii unei celule.

Mitoza este tipul de diviziune caracteristic celulelor somatice și se întâlneşte doar la

celulele sexuale, spre deosebire de meioză (diviziunea reducţională).

Celule vegetale de ceapă - coloraţie Hematoxilină ferică

Celulele de ceapă au formă dreptunghiulară, o structură foarte simplă şi la nivelul

meristemului de creştere, au o rată de diviziune foarte accelerată, permițînd evidenţierea

diferitelor etape ale mitozei: profaza, metafaza, anafaza şi telofaza. Acestea apar colorate în

negru.

Ciclul celular este perioada cuprinsă între sfârşitul unei diviziuni, care a dat naştere

unei celule noi şi sfârțitul diviziunii acestei noi celule. Ciclul celular durează, în mod normal,

25 de ore din care, mitoza ocupă numai o oră.

1. Profaza se caracterizează prin apariţia celui de-al doilea centru celular sau

centrozom, organit specific diviziunii celulare, format din doi centrioli. Pe secţiune

transversală centriolul este format din nouă triplete de microtubuli (structura este

aseamănătoare cu cea a corpusculului bazal). Între centozomi apar microtubulii, care se

alungesc şi formează fusul de divizune. Cromatina se condensează, formând un ghem numit

spirem, apoi prin condensare apar, ca nişte bastonaşe de cromatină, cromozomii. Nucleolul

dispare. Pe preparat cromozomii apar ca nişte grunji, fără a putea distinge dispariţia învelişului

nuclear.

Fenomenul de bandare

Ansele de cromatină sunt alcătuite din molecule de ADN şi proteine cromozomiale,

predominant histone.

Nucleozomul este unitatea de împachetare a genomului, fiind alcătuit din filamente de

cromatină înfăşurate ca pe un mosor, format din 8 histone. Nucleozomul constă din 200 de perechi

de baze, din care 140 sunt dispuse în jurul unui octamer de histone, numit şi miez, iar 60 de perechi

formează partea liberă sau linker (ADN de legătură). Repetarea ordonată a acestor unităţi de

împachetare a cromozomului a fost comparată cu înşiruirea mărgelelor pe aţă.

Organite celulare

1. Reticulul endoplasmatic

este un sistem complex de membrane intracelulare organizate în tuburi şi saci turtiţi (cisterne) care

strabat întreaga citoplasmă a celulei eucariote. Membranele delimitează lumenul RE.

Reticulul endoplasmatic poate fi:

- rugos RER - are ribozomi ataşaţi membrane și predomină cisternele;

- neted REN - nu are ribozomi ataşaţi membrane și e dispus ca o reţea de tuburi sau canale

interconectate.

RER se continuă cu foiţa externă a învelişului nuclear, iar lumenul RE cu spaţiul

perinuclear. REN se întinde spre periferia celulei, fără a atinge plasmalema. Cele două tipuri de

RE prezintă interconexiuni morfologice şi functionale.

RER este specializat în sinteza proteinelor.

REN este implicat în sinteza lipidelor.

Funcții comune RER și REN:

1. aparat circulator intracitoplasmatic - asigură vehicularea intracelulară a multor substanțe;

2. suport mecanic al citoplasmei și compartimentarea acesteia (străbate întreaga

citoplasmă);

3. mediază schimburile dintre matricea citoplasmatică și lumenul reticulului prin difuziune

și transport activ;

4. sinteza fosfolipidelor prin enzime localizare în membrane RE;

5. biogeneza membranelor și a organitelor celulare.

Necesitățile crescute de metabolizare a unor substanțe străine (medicamente) determină

proliferarea REN, cu creșterea capacității de metabolizare. Proriferarea RE sub acţiunea unui

medicament creşte capacitatea RE de a metaboliza şi alte medicamente care se metabolizează în

RE, fiind necesara ajustarea dozelor administrate, pentru a evita ineficacitatea tratamentului.

În cazul administrării concomitente a două medicamente care se metabolizează în REN,

fiecare inhibă metabolizarea celuilalt.

Ingestia cronică de alcool accelerează metabolizarea medicamentelor, în schimb ingestia

acută o inhibă.

2. Ribozomii (corpusculii lui Palade)

ARN (acidul ribonucleic) este o macromoleculă formată din zeci-mii de ribonucleotide,

legate prin legaturi 3’-5’fosfodiesterice. Structura este de lanț polinucleotidic, care prezintă zone

de dublu helix, prin plierea lanțului sub formă de bucle (datorită complementarității A-U, G-C).

ARN este sintetizat pe o matriță de ADN, prin procesul numit ADN-transcripție. Procesul

este catalizat de enzime numite transcriptaze, care sunt ARN-polimeraze ADN-dependente. Există

diferite ARN-polimeraze pentru cele trei tipuri de ARN transcrise. Transcripția generează moecule

de ARN care conțin copia informației înscrisă în ADN-ul matriță. Se cunosc trei tipuri de ARN:

ARNm (mesager): este un ARN cu viată scurtă, sintetizat pe matrița de ADN. El preia

informația de pe genă și o transferă în citoplasmă la ribozom, pentru sinteza unui lanț polipeptidic.

ARNm va servi ca matriță pentru sinteza proteinei codificată de gena respectivă.

ARNr (ribozomal): intră în structura ribozomilor.

ARNt (de transfer / transport): transportă aminoacizii într-o formă activată la ribozomi.
Ribozomii sunt complexe formate din proteine și ARNr, cu rol esențial în coordonarea

traducerii codului genetic, pentru biosinteza proteinelor. Sunt organitele în care se realizează

sinteza proteică propriuzisă și sunt prezenți în toate celulele. Proteinele sunt sintetizate pe baza

informației înscrise într-o genă prezentă într-un singur exemplar pe genom.

Ei sunt alcătuiţi din doi corpusculi (subunităţi), notaţi după rata de sedimentare (Svedberg)

la care se izolează prin tehnicile de ultracentrifugare.

Ribozomii celulelor procariote (bacterii), numiți ribozomi 70 S (Svedberg), au cele două

subunități astfel: subunitatea mare 50S şi subunitatea mica 30S.

Ribozomii celulelor eucariote sunt mai mari (80 S) și au subunitățile: mare 60 S și mică 40

S.Ribozomii au ca proprietate esențială autoasamblarea, prin care componentele izolate

dintr-un complex specific, se asociază spontan în anumite condiții, pentru a reconstitui complexul

cu structura initială și aceeași funcție. Esențial este ARNr (reprezintă mai mult de jumătate din

masa ribozomilor).Ribozomii sunt uniţi prin intermediul filamentului de ARNm (aspect de mărgele înşirate

pe o aţă) alcătuind unităţi morfofuncţionale, numite ergozomi sau poliribozomi. Se observă

poliribozomii existenţi în citoplasmă în două forme: ataşaţi memebranelor RER sau liberi.

Complexul Golgi

Aparatul Golgi (AG) sau complexul Golgi reprezintă este o structură polarizată formată

dintr-o colecţie de saci turtiţi (cisterne aplatizate), înconjurate de mai multe vezicule mici. Este

format din 3 elemente esenţiale:

1. Partea principală - un număr variabil de saci turtiţi, uşor curbaţi, asezaţi lângă nucleu şi

centrioli. Cisternele sunt organizate într-un sistem secvential de compartimente de prelucrare

numite cis, median şi trans. În majoritatea celulelor există 5-11 cisterne curbate; partea convexă

„cis” priveşte spre nucleu şi RER, cea concavă „trans” spre suprafaţa celulei. Proteinele îndreptate

spre membrana plasmatică, lizozomi sau vezicule secretoare, trec de la o cisternă la alta în sensul

cis-trans, până ajung la trans Golgi de unde se indreaptă spre ţinta finală într-un anumit tip de

veziculă.

2. Între faţa cis şi nucleu se observă vezicule mici care se desprind de RE şi apoi fuzionează

cu sacii proximali ai AG. Din sacii distali cât şi din extremitaţile lor se desprind vezicule (0.3-3

microni) de secreţie ce işi vor vărsa conţinutul în exterior prin exocitoză. De la periferia sacilor se

pot forma lizozomii primari.

3. Regiunea celulară în care se află AG este aglomerată, cu multe vezicule şi are aspect

fibrilar-granular. Există deosebiri morfologice între cis şi trans a AG. Sacii din zona cis au

membrana mai subţire (6 nm), iar cei din zona trans au membrana mai groasă (10 nm).

Sacii Golgi conțin diferite enzime.

Funcţiile AG :

- concentrarea produşilor sintetizaţi în RE,

- prelucrarea prin procese biochimice şi sinteza de noi componente,

- sortarea produşilor de secreţie, ambalarea lor sub forma de vezicule şi transportul acestora spre
plasmalemă, lizozomi, vezicule secretoare.

Prin toate aceste funcţii AG joacă rolul central în secreţia celulară. El nu este o simplă staţie

de îmbuteliere, ci intervine activ în modificarea produşilor sintetizaţi în RE.

Complexul Golgi (dichtiozomul) este situat frecvent în preajma nucleului şi întotdeauna în

apropierea unui RER. Partea centrală a complexului, aparatul Golgi propriuzis, este formată din

saci sau cisterne turtite. La aparatul Golgi vine materialul sintetizat de RER sub formă unor

vezicule mici (de ordinul Angstromilor) Acestea vor pătrunde prin faţa cis- (partea convexă care

priveşte spre RE şi deseori şi spre nucleu), vor fi îmbogăţite, prelucrate, modificate biochimic şi

condensate în partea centrală, apoi sortate şi învelite în membrane. Veziculele vor ieşi prin partea

trans, sub formă de vezicule de secreţie (de exemplu granule de zimogen), mult mai mari (de

ordinul nanometrilor). Prin capetele laterale mult dilatate, se desprind vezicule, care sunt lizozomi

primari, ce rămân în citoplasmă.

Peroxizomii sunt organite celulare, cu formă specifică sau ovală, care au capacitatea de a

produce şi descompune apa oxigenată. Au dimensiuni de 0.5-1 microni și o membrană trilaminară

care înconjoară o matrice cu aspect granular. La unele celule, în matrice se observă o zonă centrală

densă, numită miez cristaloid (uratoxidază). Proteinele din membrana peroxizomilor sunt produse

în RE, iar enzimele (catalaza şi uroxidaza) sunt sintetizate în citosol.

Mulţi peroxizomi pot rămâne ataşaţi de REN.

Exista enzime în peroxizomi care utilizează oxigenul molecular pentru a extrage hidrogen

de pe anumite substrate organice (amonoacizi, mediatori chimici), într-o reacţie care produce apă

oxigenată.

Apa oxigenată este utilizată de alte enzime (peroxidaze), pentru a oxida o serie de substrate:

fenoli, amine aromatice, foraldehidă, alcooli.

Acest tip de reacţii oxidative sunt foarte importante în ficat şi rinichi, unde are loc

detoxifierea diferitelor molecule toxice, care pătrund în sânge. Aproape 50% din alcoolul

consumat este oxidat pe aceasta cale. Apa oxigenată în exces este descompusă de catalază.

Microscopie electronică

Peroxizomii sunt organite celulare, delimitate de membrană proprie, cu o structură

trilaminară. Ei prezintă o matrice fin granulară, uşor opacă la fluxul electronic care poate să

conţină, în funcţie de specie, un miez (nucleoid) în centru, sau o placă marginală.