TRANSPORTUL TRANSMEMBRANAR

Între mediul intracelular și extracelular se realizează permanent și controlat schimburi de

energie și materie, care asigură menținerea concentraţiilor specifice a compuşilor intracelulari.
Membrana celulară (plasmalema) are o proprietate esențială: permeabilitate selectivă, în lipsa
căreia, substanțele ar difuza în sensul gradientului de cencentraţie, de la concentraţia mare spre
concentrația mică, până la egalizare.
Transportul transmembranar (în și din celulă) asigură menținerea constantă a
concentraţiilor la nivel celular și poate fi:
1. după consumul energetic (sub formă de ATP):
A. Transport pasiv - se realizează fără consum de energie:
- în sensul gradientului de concentrație pentru moleculele fără sarcină electrică,
- în sensul gradientului electrochimic pentru ioni.
B. Transport activ - se realizează cu consum de energie, împotriva gradientului
(electro) chimic.
2. după proprietățile de permeabilitate ale membranei
- ionii și moleculele mici trec prin stratul dublu lipidic sau prin proteinele membranei,
- macromoleculele și particulele trec cu membrana, fiind transportate prin vezicule desprinse
din membrană: endocitoza și exocitoza.
Proteinele de transport (proteine transmembranare): fiecare proteină este capabilă să
transporte o anumită categorie de molecule. Transportul substanțelor poate fi realizat în mai
multe feluri:
- sisteme uniport: o singură substanță este trecută dintr-o parte în alta a membranei,
- sisteme de cotransport: transferul cuplat al unor substanțe, în aceeași direcție (simport) sau în
direcții opuse (antiport).

Există două clase majore de proteine transmembranare:

- proteine carrier
- leagă specific o moleculă pe o față a membranei, suferă modificări conformaționale și o
eliberează pe fața opusă a membranei,
- poate fi pasiv sau activ.
- proteine canal - formează pori hidrofili care străbat stratul dublu lipidic și permit
trecerea unor molecule specifice, în special a ionilor anorganici (canale ionice).
Canalele ionice au următoarele proprietăți:
- transportă ionii cu o viteză de 100 de ori mai mare decît proteinele carrier,
- transportul este pasiv, Na+, K+, Ca2+, Cl- difuzează în sensul gradientului electrochimic,
- transportul este selectiv, permițând trecerea doar a anumitor ioni.
 A. Transportul pasiv

1. Difuziunea simplă: o moleculă în soluție apoasă se dizolvă în bistratul fosfolipidic, îl

traversează, apoi se dizolvă în soluția apoasă de pe fața opusă a membranei, în sensul
gradientului de concentrație. Sunt transportate:
- rapid: molecule mici, hidrofobe,
- molecule mici polare, neutre electric: CO2, ureea, glicerolul, apa.
Difuziunea simplă poate avea loc:
- prin stratul dublu lipidic - substanțele liposolubile (ex. medicamente lipofile), sau
- prin proteine - realizează transportul ionilor prin ionofori care sunt polipeptide produse de
microorganisme (antibiotice).
Ionii și moleculele încărcate electric nu traversează membrana prin difuziune simplă.

2. Difuziunea facilitată
- este transportul cu viteză mare a unor substanțe, de la concentrația mare la concentrația mică
până la egalarea lor (de ex. anioni, glucoză, aminoacizi),
- este realizată prin proteine carrier (enzime specializate membranare), care prezintă situsuri
specifice de legare pentru substanță,
- poate fi blocată de inhibitori competitivi pentru situsurile de legare.

3. Difuziunea simplă mediată de proteine canal (canale ionice)

- are loc cu viteză mai mare decât difuziunea facilitată și nu se saturează.

a. Canalele ionice cu poartă sunt proteine de transport, deschise tranzitoriu de către

perturbări specifice ale membranei. După factorul care determină deschiderea sunt:
- Canale cu poartă a căror deschidere este comandată de fixarea pe un receptor specific a unui
ligand (moleculă semnal). Mediatorii chimici pot fi:
- extracelulari (neurotransmițători) - prezenți la nivelul sinapselor și în membrana
postsinaptică (ex. receptorul pentru acetilcolină).
- intracelulari:
- ioni (canalele pentru K+ dependente de Ca2+ din zone specializate ale membranei
axonilor neuronali, care permit adapatarea neuronilor la acțiunea unui stimul repetat constant),
 - nucleotide (canalele pentru Na+, comandate de GMPc din membrana celulelor cu
bastonaș),
- proteine reglatoare, (canalele de K+ comandate de proteina G din membrana
celulelor musculare cardiace).
- Canale ionice comandate de voltaj - excitabilitatea electrică a celulelor nervoase şi
musculare.
- Canale ionice comandate de un stimul mecanic - la nivelul stereocililor din urechea internă.
b. Canale proteice deschise ca răspuns la creșterea concentrației intracelulare a unor
compuși, de exemplu: canalele pentru K+, care se deshid când crește concentrația Ca2+ în citosol.

B . Transportul activ
este realizat de proteine transportatoare cu înaltă specificitate, cu consum de energie.

1. Transportul ionilor se realizează de către proteine care folosesc energia direct din
ATP: proteine carrier cu activitate ATP-azică (pompele ionice).
O mare parte din energia celulară este folosită pentru menținerea gradientelor de
concentrație a unor ioni (Na+, K+, H+, Ca2+). Până în prezent se cunosc trei clase principale de
enzime (ATP-aze), care cuplează hidroliza ATP cu transportul ionilor împotriva gradientului
electrochimic:
- ATP-aze din clasa P sunt polipeptide transmembranare care se fosforilează în timpul
transportului: Na+, K+, Ca2+ -ATP-aza.
- ATP-aze din clasa V - monomeri polipeptidici care hidrolizează ATP, dar nu se
fosforilează, sunt transportatori de protoni (în membrana lizozomilor, cu menținerea unui Ph
scăzut în aceștia).
- este împachetat în veziculeATP-aze din clasa F (în memrbrana mitocondrială) sunt
ATP-sintetaze care realizează deplasarea protonilor în sensul gradientului electrochimic, cuplată
cu sinteza ATP din ADP.

2. Transportul aminoacizilor și glucidelor prin plasmalemă, împotriva gradientului de

concentrație, este realizat de proteine carrier puse în mișcare de gradientele ionice. Energia
nu se obține prin hidroliza ATP ci este energia înmagazinată într-un gradient transmembrabar de
Na+ sau K+.
 Transportul macromoleculelor
se realizează prin formarea de vezicule membranare, care au capacitatea de a fuziona
sau a se desprinde de plasmalemă. În funcție de sensul desfășurarii și tipul substanțelor implicate,
avem următoarea clasificare:
1. Exocitoza are loc din citoplasmă la exteriorul celulei. Materialul care urmeză a fi
secretat este împachetat în vezicule, care fuzionează cu plasmalema și îl eliberează în mediul
extracelular. Prin exocitoză se varsă la exterior produse secretate de celulă – secreția celulară.
Exemplu: la nivelul sinapselor, veziculele care conțin mediatori chimici (acetilcolină,
noradrenalină, etc.) fuzionează cu membrana plasmatică a terminației neuronale (membrana
presinaptică) și eliberează mediatorii în spațiul sinaptic. Aceștia se fixează pe receptorii specifici
de pe membrana postsinaptică și o depolarizează, asigurând transmiterea influxului nervos în
sinapse.

Exocitoza
 2. Endocitoza are loc din exterior spre interiorul celulei, prin formarea de invaginații ale
membranei, care se vor desprinde de aceasta, cu formarea de vezicule intracelulare. După natura
particulelor care pătrund în celulă, endocitoza poate fi:
A. Fagocitoza
constă în captarea și ingerarea unor particule solide (bacterii, paraziți, substanțe
straine, fragmente celulare sau celule deteriorate, îmbătrânite sau maligne). Joacă un rol
important în procesele de apărare ale organismului împotriva infecțiilor bacteriene și virale.
Fagocitele, celulele capabile de fagocitoză, sunt: macrofagele (histiocitele) și
leucocitele neutrofile. Au origine medulară într-o celulă precursoare, ajung în circulație, unde
rămân câteva zile, apoi prin diapedeză trec în țesuturi, unde își îndeplinesc funcția. Forma
circulantă a macrofagelor sunt monocitele. Sistemul fagocitar se află sub control nervos și
umoral. Fazele fagocitozei sunt:
- Chemotactismul - reprezintă mişcarea dirijată a fagocitelor spre locul infecţiei, ca răspuns la
semnale chemotactice (componente bacteriene, proteine serice, proteine ale sistemului
complement, produși ai limfocitelor sau factori eliberați din fagocite).
- Recunoașterea și atașarea fagocitelor de particulele de fagocitat - se realizează prin
intermediul receptorilor de pe suprafața plasmalemei fagocitelor, care recunosc liganzii de pe
suprafața particulei. Fagocitarea bacteriilor necesită de cele mai multe ori, acoperirea
suprafetelor acestora cu anticorpi şi/sau complement, proces numit opsonizare.
- Înglobarea - fagocitele emit pseudopode care înconjoară particula şi o închid într-o veziculă
internalizată, numită fagozom.
- Omorârea celulelor fagocitate și digerare lor - are loc în fagolizozomi (lizozomi secundari)
formați prin fuziunea dintre fagozomi și lizozomi. Un rol foarte important îl are oxidaza din
plasmalemă, care catalizează reacțiile de formare a radicalilor liberi de oxigen, cu rol microbicid.
Boala cronica granulomatoasă este o afecțiune genetică, datorată absenței oxidazei și constă în
apariția a numeroase focare de infecție cu puroi.
B. Pinocitoza
este o formă nespecifică de endocitoză, prin care materialul extracelular este introdus în celulă
într-o cantitate proporțională cu concentrația sa din mediul extracelular. Procesul poate avea loc
în doua feluri: independent de receptori sau mediată de receptori.
Pinocitoza independentă de receptori (endocitoza în fază fluidă) este întâlnită la multe
celule. În celulă sunt introduse cantități mari de macromolecule în soluție; de exemplu
macrofagul ingerează în 30 de minute echivalentul întregii plasmaleme. Volumul celulei rămâne
constant, deoarece simultan componentele plasmalemei sunt recirculate și reciclate. Reciclarea
are loc prin fuzionarea cu plasmalema a unor vezicule de endocitoză, a căror membrană nu a fost
digerată în lizozomi.
Pinocitoza mediată de receptori (endocitoza absorbtivă) are loc prin intermediul
receptorilor din plasmalemă, care recunosc macromolecule specifice (liganzi) din lichidul
extracelular. Complexele ligand - receptor formate pe suprafața celulei difuzează în zone
speciale ale plasmalemei pentru a fi internalizate. Aceste zone speciale sunt depresiuni la
suprafața celulei, tapetate pe fața citoplasmatică de un strat de proteine; sunt numite şi caveole
(coated pit). Prin adâncire devin vezicule de endocitoză, care îşi menţin o vreme tapetul de
proteine. Proteina majoră care formează învelișul este clatrina, o moleculă cu o structură
caracteristică numită triskelion, formată din 3 molecule de clatrină şi 3 polipeptide mai mici.
Triskelionii se combină în jurul veziculelor formând un înveliș care are aspectul unei mingi de
baschet. Dupa formarea veziculei, clatrina şi proteinele asociate ei se disociază din membrana
veziculei, și se reintoarc la membrana plasmatică, pentru a forma o nouă caveolă.

Înveliș de clatrină

Formarea clatrinei

Fluidul extracelular este prins în caveole concomitent invaginării membranei, dar

substanţele dizolvate în fluidul extracelular sunt internalizate cu o viteză mult mai mică, ceea ce
asigură un mecanism de concentrare selectivă, care face ca să crească eficienţa internalizării unui
anumit ligand de 1000 de ori. Astfel, componente minore din lichidul extracelular pot fi
introduse în celulă în cantităţi mari, fără introducerea unui volum mare de lichid extracelular. Un
exemplu este preluarea de către celulele animale a colesterolului circulant, necesar în cantităţi
mari, pentru sinteza membranei plasmatice.

Endocitoza
 3. Transcitoza
este o formă particulară a transportului prin vezicule la nivelul endoteliului capilar, și
realizează schimburile între plasmă şi lichidul interstiţial.
În transportul macromoleculelor prezintă importanţă dimensiunea, sarcina electrică şi
proprietăţile chimice ale moleculei de transportat. Endoteliul capilar prezintă o distribuţie inegală
a sarcinilor electrice, cu microdomenii încarcate negativ. Datorită faptului că multe proteine au
încărcătură electrică negativă, calea preferată de patrundere în celulă va fi prin vezicule de
transcitoză.
Primul cercetator care a menţionat acest gen de transport a fost G. Palade în 1953.

PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA IMPLICAŢIILOR MEMBRANELOR ÎN PATOLOGIE

Există un domeniu distinct de cercetare numit „Biomembrane şi boli”, care studiază

mecanismelor moleculare normale ale proceselor de membrană, corelat cu succedarea
modificarilor patologice.
Menţionam câteva direcţii importante de cercetare din domeniul „Biomembrane şi boli”:
1. Boli de membrană cu defect molecular bine precizat care afectează un anumit tip de
celulă (anemiile hemolitice datorate unor defecte în sinteza unor componente ale scheletului
membranei eritrocitului);
2. Boli de membrană cu caracter generalizat, afectând toate membranele celulare, însa
boala se manifestă cu precădere într-un anumit organ (unele distrofii musculare);
3. Modificări de structură şi funcţie a membranelor în boli cronice generale cu etiologie
necunoscută (ateroscleroza, cancer, boli neuropsihice);
4. Modificări ale membranelor în infecţii virale şi microbiene;
5. Modificari de membrană în boli autoimune;
6. Fenomene de membrană în cazul grefelor sau transplantelor;
7. Stări patologice în care sunt implicate membranele organitelor celulare;
8. Interacţiunile medicamentelor cu membranele sau efectele unor proteine asupra
membranelor;
9. Folosirea modelelor de membrană pentru studiul medicamentului;
10. Administrarea de medicamente sau enzime încorporate în membrane artificiale
(lipozomi) sau naturale (fantome de eritrocite).