FIZIOLOGIA RESPIRATIEI

Cutia toracică este formată în primul rând din

scheletul osos, pe care se insera muşchi şi pleura
pentru a forma cuşca toracică.

Scheletul osos este format din:

• coloana vertebrală toracală,
• stern
• coaste.
Coastele se articulează:
- posterior cu coloana vertebrală, ele fiind mobile pe vertebre.
- anterior se inseră pe stern şi astfel, în cursul inspirului
determină mărirea diametrului anteroposterior al toracelui.

Coastele prezintă convexitatea spre exterior; de aceea, în timpul

ridicării lor tot în cursul inspirului vor determina şi creşterea
diametrului transversal al cutiei toracice.
 CĂILE RESPIRATORII

Căile aeriene respiratorii sunt formate din:

• cavitatea nazală,
• faringe,
• laringe
• trahee.

Traheea se divide în două bronhii principale, iar acestea se divid succesiv,

de 20-25 de ori, până formează căile cu diamtrul de 1 - 1,5 mm denumite
bronhiole.

Traheea şi bronhiile au un schelet cartilagihos care le conferă o anumită

rigiditate necesară menţinerii deschise a căilor. Acest cartilaj este tot mai
slab dezvoltat pe măsură ce ne apropiem de bronhiolele terminale,
acestea fiind menţinute deschise, ca şi alveolele, prin distensia toracică.
 CĂILE RESPIRATORII

Bronhiile mai mici nu mai prezintă cartilaj ftbros şi glande

bronşice. Ele au un lumen mic (2 mm) şi la nivelul lor eficienţa
contracţiei musculaturii netede maximă; musculatura netedă
având rolul de a:

• distribui egal aerul ventilat în plămân;

• proteja bronhiile în timpul tusei

 CĂILE RESPIRATORII

Căile respiratorii au următoarele roluri:

1. Conducerea aerului până la nivelul plămânilor şi de aici în

exterior.

Căile respiratorii mari sunt menţiute deschise prin prezenţa unor

cartilaje care sunt complexe la nivelul traheei şi au forma de plăci
(un inel incomplet) la nivelul bronhiilor. La nivelul bronhiolelor
dispar inelele fibroase (cartilaginoase) şi mobilitatea căilor este
asigurată de prezenţa fibrelor musculare netede dispuse circular
în peretele bronhiolelor. Aceste fibre musculare netede au rolul
de a adapta cantitatea de aer ce pătrunde în plămâni, adaptare
aflată sub influenţa factorilor umorali şi nervoşi.
 CĂILE RESPIRATORII

2. încălzirea aerului: are loc deoarece în submucoasa cavităţii

nazale există o bogată reţea de vase sangvine şi plexuri
venoase.

La nivelul acestei zone, aerul inspirat preia sau cedează

căldură sângelui şi ulterior, pe măsură ce înaintează spre
zonele profunde ale aparatului respirator îşi modifică treptat
temperatura până ajunge la aceeaşi valoare cu cea a
organismului.
 CĂILE RESPIRATORII

3.Umectarea aerului sau saturarea aerului inspirat cu vapori de

apă este necesară pentru a preveni uscarea alveolelor
pulmonare.

Umectarea aerului se realizează sub acţiunea stratului de

lichid care acoperă întreaga suprafaţă, a căilor respiratorii.
Acesta este secretat în mod permanent de către glandele
seroase ale mucoasei căilor. Pe această cale se pierd zilnic 0,5
1 de lichid, cantitate ce poate creşte la 2,5 l/zi în stări de
hiperventilaţii sau febră.
 CĂILE RESPIRATORII

• 4.Purificarea aerului reprezintă procesul de reţinere la nivelul

căilor respiratorii superioare a particulelor de praf şi a
microbilor inhalaţi împreună cu aerul.

• La realizarea acestui proces participă mai multe componente

ale căilor, care intervin în funcţie de mărimea particulelor
implicat septul nazal şi cornetele nazale, mucusul, cilii vibratili
se află inseraţi pe celulele ciliare ale epiteliului traheobronşic
şi macrofagelor alveolare care reţin particulele mai mici de 2
um şi le elimină pe calea limfaticelor.
 ŢESUTUL PULMONAR

Este format din aproximativ 3 milioane de alveole pulmonare care asigură

o suprafaţă de 70-80 m2 în repaus şi aproximativ 120 m2 în inspir; deci
este o suprafaţă supradimensionată.

Denumirea de alveole se referă la o unitate morfofuncţională alcătuită din

pereţii alveolari şi spaţiul aerian delimitat de aceşti pereţi.

Pe pereţii alveolelor există un strat foarte fin de lichid alveolar care

creează o anumită tensiune superficiala. Pereţii alveolari (membrana
respiratorie) reprezintă structuri diferenţiate ce sunt acoperite pe toate
părţile de epitelii alveolare.
 ŢESUTUL PULMONAR

• Alveolele sunt dispuse pe o membrană bazală; între această membrană şi

capilar poate să existe un interstiţiu alveolar sau alveolele pot să fie
alipite. Dacă există, în interstiţiul alveolar găsim fîbrocite şi histiocite ce
sunt sursa locală de macrofage alveolare.

• Macrofagele alveolare sunt celule mezenchimale care provin fíe din

celulele interstiţiale, fie din celulele sangvine ce traversează peretele
capilar, dotate cu un bogat echipament enzimatic implicate în procesele
de apărare locală
 ŢESUTUL PULMONAR

Surfactantul:
• este un compus cu structură complexă, secretat de celulele alveolare.

• are rolul de a reduce tensiunea superficială a lichidului de la suprafaţa

alveolelor.

• se dispune într-un strat subţire la suprafaţa lichidului alveolelor,

aranjându-se cu porţiunea hidrofilă spre apa din lichidul alveolar şi cu
partea hidrofobă spre aerul alveolar.

• se opune tendinţei alveolelor mici de a se colaba, pastrându-le deschise;

efectul său este invers proporţional cu concentraţia în care se găseşte:
 ŢESUTUL PULMONAR

Surfactantul:
- se opune tendinţei de a atrage lichid din capilarele pulmonare în
alveole, şi mentine alveolele uscate;
• are efectul de a scădea efortul muscular necesar efectuarii
ventilaţiei prin scăderea forţei elastice de tensiune superficială.

• Absenţa surfactantului este incompatibilă cu viaţa. O scădere a cantităţii

sale se observă la prematuri, după inhalarea îndelungată de O2 pur, la
fumători şi după ocluzionarea unei artere pulmonare sau bronhii
pulmonare.
 PLEURA

 
• Dacă nu există nici o forţă care să-l menţină plin cu aer, plămânul, care are
o structură elastică asemănătoare unui balon - se dezumflă şi se contractă
pe hil.

• Intre plămân şi pereţii cutiei toracice nu există nici un punct de ataşare, ei

fiind fixaţi doar prin hil la pereţii mediastinului

• Când plămânul se destinde şi se retracta în cursul respiraţiei, el alunecă în

cavitatea pleurală, şi prin intermediul acesteia, urmează mişcările cutiei
toracice. Frecarea acestor structuri în cursul mişcărilor este mică datorită
particularităţilor structurale ale pleurei.
 PLEURA

Pleura este formată din două membrane seroase mezenchimale numite foiţe:
• a. o foiţă parietală care aderă de cutia toracică;

• b. o foiţă viscerală care căptuşeşte intim plămânii, pătrunzând şi în scizuri;

• c. un strat foarte subţire de lichid interstiţial ce transudează continuu între

cele două foiţe.
 PLEURA

• Cantitatea totală de lichid din flecare cavitate pleurală este foarte mică,
formând un strat cu o grosime de cca 0,02 mm.

• Lichidul intrapleural este secretat de foita parietala. Aceasta este irigată

din marea circulaţie, deci are o presiune hidrostatică de 30,35 mmHg ce o
depăşeşte pe cea coloid osmotică şi ia naştere un transudat. In schimb,
foita viscerală are ramuri din artera pulmonară, care are o presiune
hidrostatică mică, mai mică decât presiunea coloid osmotică, ceea ce
favorizează reabsorbţia continuă a lichidului secretat. Astfel se menţine
permanent o cantitate mică de lichid între foiţele pleurale.
 MECANICA VENTILAŢIEI

Ventilaţia pulmonară reprezintă procesul de realizare a schimburilor între

aerul atmosferic şi cel alveolar.

• Frecvenţa respiraţiilor la un adult sănătos, în stare de repaus este de 12 -

16 ventilaţii pe minut

• în cursul unei respiraţii obişnuite de repaus se introduc în plămâni

aproximativ 500 ml aer şi se elimina 500 ml aer.

• Aceasta reprezintă volumul curent VC 500 ml.

 MECANICA VENTILAŢIEI

• Cunoscând valoarea volumului curent şi a frecvenţei respiratorii putem

calcula debitul ventilator de repaus

• DRP =VC x 9=500 ml x (12-16) / min = 6,8 1 / min

( 9=ventilatii/min)
• la nou născuţi, frecvenţa este de 40 / min.
• între 8-10 ani: 30/min-
• Ia 20 ani: 20/min
• la vârstnici: 127/min.
 MECANICA VENTILAŢIEI

• Insă nu tot aerul inspirat ajunge până la nivelul alveolelor deoarece o

parte rămâne la nivelul căilor respiratorii.

• Acest aer nu va participa la schimburile gazoase motiv pentru care acest

spaţiu e denumit spaţiu mort anatomic.

• Volumul aerului rămas la acest nivel este de 150 ml si creşte cu vârsta.

 MECANICA VENTILAŢIEI

INSPIRAŢIA
• Definiţie: Inspiraţia reprezintă procesul activ prin care se asigură
pătrunderea aerului din mediul înconjurător în alveolele pulmonare.
MUŞCHII INSPIRATORI
Inspiratia este un proces activ la realizarea căruia participă muşchii inspiratori:
1. Diafragmul
• prin contracţii se turteşte şi determină o creştere a diametrului
longitudinal al cutiei toracice cu 1 - 1,5 cm în repaus şi 7 cm în inspir;
• este inervat de nervii frenici cu originea în măduva C1 – C5.
2 Intercostalii externi
• prin contracţia lor asigura ridicarea şi rotarea coastelor în jurul axului
antero­posterior până ajung să se privească faţă în faţă. Astfel sunt crescute
diametrul anteroposterior şi cel transversal al cutiei toracice;
• sunt inervaţi de nervii intercostali ce au origine în măduva toracală.
 MECANICA VENTILAŢIEI

3.Muşchii laringelui participă la respiraţie astfel:

• prin contracţia abductorilor corzilor vocale se deschide glota şi permite
intrarea aerului în trahee;
• prin contracţia adductorilor corzilor vocale se închide orificiul glotic şi
astfel se împiedică pătrunderea alimentelor sau sucurilor digestive în
plămân în timpul deglutiţiei sau vomei
4. Muşchii inspiratori accesori
• - participă la realizarea inspiraţiei forţate;
• - sunt reprezentaţi de: marele pectoral, marele dinţat,
sternocleidomastoidian şi scaleni;
• - prin contracţia lor se măresc şi mai mult diametrele cutiei toracice
permiţând ajungerea în plămân a unei cantităţi şi mai mari de aer.
 MECANICA VENTILAŢIEI
VENTILAŢIA ALVEOLARĂ

• In urma procesului de inspiraţie, aerul alveolar pătrunde până la nivelul

alveolelor unde vine în contact cu sângele capilarelor prin intermediul
membranei alveolare şi a endoteliului capilar. Numărul alveolelor active,
deschise, care participă la schimb depinde de necesităţile de moment şi
de localizarea lor.

• Debitul de aer ajuns până la nivelul alveolelor se numeşte ventilaţie

alveolara
 MECANICA VENTILAŢIEI
VENTILAŢIA ALVEOLARĂ

• Moleculele de gaz din aerul proaspăt se împrăştie, prin difuzie, în tot

aerul alveolar.

• Pătrunderea aerului în plămân se face cu o anumită viteză care scade pe

măsură ce căile respiratorii se ramifică şi îşi cresc diametrul total Această
mişcare de deplasare a aerului prin căi şi în alveole, produce un zgomot
care se poate asculta la nivelul alveolelor sub forma murmurului
vezicular
 MECANICA VENTILAŢIEI

EXPIRAŢIA

Definiţie: Expiraţia este un proces în urma căruia aerul alveolar este

eliminat din plămâni în mediul înconjurător
FACTORII CARE PARTICIPĂ LA REALIZAREA EXPIRAŢIEI SUNT:
a. Forţa de retracţie a plămanului dată de:

1.elasticitatea ţesutului pulmonar

• In structura plămânului există fibre elastice care sunt întinse, deformate,
şi reorientate spaţial în cursul inspiraţiei. Când încetează contracţia
musculară şi cutia toracică nu mai este menţinută deschisă aceste
structuri elastice pulmonare revin la starea de repaus tinzând să
colabeze plămânul. Ea participă cu 1/3 din forţa de retracţie a
plămânului.
 MECANICA VENTILAŢIEI

2. tensiunea superficiala a lichidului de la suprafaţa alveolelor

• Tensiunea superficială a lichidului de la suprafaţa alveolelor participă cu

restul de 2/3 din forţa de retracţie a plămânului,foiţa fină de lichid ce
căptuşeşte alveolele dezvoltă o tensiune superficială care are ca efect
tendinţa de a colaba alveolele

• Forţei de retracţie a plămânului i se opune şi presiunea negativă

intrapleurală care favorizează menţinerea destinsă a plămânilor.
 MECANICA VENTILAŢIEI

• b. Elasticitatea cutiei toracice este reprezentată de structurile elastice

din compoziţia diferitelor componentc ale cutiei toracice (articulaţii,
muşchi) care sunt întinse sau deformate în cursul inspirului;

• In momentul în care acesta încetează, ele nu mai sunt ţinute în tensiune

şi revin la starea de repaos în mod pasiv;

• participă mai puţin la realizarea expiraţiei, comparativ cu forţa de

retracţie a plămânului.
 MECANICA VENTILAŢIEI

• c. Muschii- participă doar în cazul unui expir forţat care este un proces
activ;

muşchii implicaţi în realizarea expirului forţat sunt:

• intercostalii interni care coboară sternul şi coastele micşorând

diametrele transversal şi anteroposterior ale cutiei toracice;
• abdominali care împing diafragmul spre torace micşorând astfel
diametrul longitudinal al cutiei toracice;
 MECANICA VENTILAŢIEI
MECANISMUL EXPIRAŢIEI

• nu mai există impuls nervos

• ↓
• muşchii nu se mai contractă
• ↓

• nu mai este menţinută deschisă cutia toracică

• ↓
• structurile elastice pulmonare şi ale cutiei toracice revin lent la starea de
repaus initial
• ↓
• presiunea intrpulmonară creşte peste cea atmosferică
• ↓
• aerul alveolar este împins către exterior
 MECANICA VENTILAŢIEI

• Inregistrarea mişcărilor respiratorii se face cu ajutorul pneumografelor.

• Folosind această metodă s-a constatat că există mai multe tipuri de

respiraţii:

• 1 respiraţia de tip costal prezentă mai ales la femei

• 2. respiraţia de tip abdominal, existentă la bărbaţi şi copii. Aceasta este

mai avantajoasă, deoarece permite o ventilaţie pulmonară mai bună şi
favorizează întoarcerea venoasa
 DIFUZIUNEA GAZELOR

• Toate gazele implicate în fiziologia respiraţiei sunt molecule simple, libere

sa se mişte unele printre altele, proces denumiţ/difuziune. Pentru ca
difuziunea să poată avea loc este necesară o sursă de energie care rezultă
din însăşi energia cinetică a moleculelor.
 DIFUZIUNEA GAZELOR

MEMBRANA ALVEOLO-CAPILARĂ

• Schimbul de gaze are loc prin membranele tuturor porţiunilor terminale

ale plămânilor. Aceste membrane mai sunt numite şi membrane
respiratorii (membrane pulmonare) şi au următoarea structură:

• 1.surfactant
• 2.epiteliul alveolar
• 3 interstitiu alveolar ce conţine şi fibre conjunctive
• 4 endoteliul vascular
• 5 plasma
• 6 membrana eritrocitară
 DIFUZIUNEA GAZELOR

MECANISMUL DE REGLARE A SCHIMBURILOR GAZOASE

• Procesul prin care au loc schimburile de gaze între aerul alveolar şi sânge
este difuzia simplă.

• Rata netă a difuziunii (D) depinde de:

– gradientul presional (AP)
– membrana de schimb: suprafaţa (A), grosime (d)
– solubitatea gazului în componentele membranei alvelolo -
capilare (S)
– greutatea moleculară a gazului (GM)
– temperatura membranei alveolo-capilare Se observă că doi
factori aparţin gazului: S, GM.
 DIFUZIUNEA GAZELOR

1. gradientul presional (AP) reprezinta diferenta dintre presiunea gazului

in alveola si presiunea gazului in sange.

2. Membrana de schimb
• Grosimea membranei: deoarece rata difuziunii este invers proporţională
cu grosimea membranei orice factor care determină creşterea grosimii
membranei cu mai mult de 2-3 ori faţă de normal poate altera
semnificativ schimbul normal de gaze respirator
• Mărimea (aria) suprafeţei membranei respiratorii poate fi redusă mult în
numeroase condiţii patologice.
 DIFUZIUNEA GAZELOR

3. Coeficientul de solubilitate depinde de natura gazului şi natura lichidului.

Viteza de difuziune a gazelor prin membrana respiratorie depinde de :

• gradientul presional

• suprafaţa de schimb, care în repaus este de 70 m2 iar în inspirul profund

ajunge la 100 m2

• grosimea stratului care trebuie străbătut

• coeficientul de solubilitate - cu cât este mai mare cu atât numărul de

molecule disponibile pentru difuzie va fi mai mare.
 DIFUZIUNEA GAZELOR

DIFUZIUNEA OXIGENULUI DIN CAPILARE ÎN LICHIDUL INTERSTIŢIAL ŞI ÎN

CELULE
• Sângele arterial soseşte la celule cu o presiune parţială de cel puţin 95
mmHg
p02 sânge = 95 mmHg
p02 interstitială - 40 mmHg.

• Această diferenţă iniţială foarte mare determină o difuzie extrem de

rapidă a O2 spre ţesuturi astfel încât presiunea 02 în sângele venos
ajunge la valoarea de 40 mmHg
 DIFUZIUNEA GAZELOR

Presiunea 02 în lichidul interstiţial poate creşte când sunt transportate mari

cantităţi de 02 spre ţesuturi, situaţie în care ajunge la o valoare maxim posibilă
de 95 mmHg; sau poate să scadă dacă în ţesuturi se consumă 0 2 cu o viteză
mare.
Deci pO2 în interstiţiu este dependentă de :
– rata transportului 02 prin sânge la ţesuturi
– rata utilizării 02 de către ţesuturi
Altfel spus de echilibrul aport 02/ consum tisular de 02.

Oxigenul adus de sânge este utilizat de către celule.

P02 în celule variază între 5 - 40 mmHg, având o medie de 23 mmHg. Această
valoare scăzută a p02 favorizează difuziunea acestuia din sângele arterial, prin
interstiţiu, spre celule, dar este suficientă desfăşurării reacţiilor metabolice
celulare pentru care sunt necesari doar 1 ~3 mmHg.
 DIFUZIUNEA GAZELOR

DIFUZIUNEA C02 DIN CELULE ÎN CAPILARELE TISULARE

• In fiecare etapă a transportului şi difuziunii, C02 se deplasează exact şi în
sens invers deplasării 02. C02 se formează în urma metabolismului celular
şi este eliminat, prin interstiţiu în sânge. De la nivelul capilarelor tisulare
este transportat spre capilarele pulmonare de unde se trece, tot prin
difuziune în aerul alveolar şi de aici este expirat.
• Deci gradientele presiónale pentru CO2 sunt mici ele sunt suficiente
pentru difuzia gazului deoarece CO2 difuzează de 20 de ori mai rapid
decat oxigenul.

Cantitatea CO2 formată intracelular depinde de :

• intensitatea metabolismului, care creşte CO2 format;
• debitul sangvin local, care, atunci când este crescut îndepărtează mai
rapid şi mai eficient CO2 .
 Reglarea respiratiei

REGLAREA NERVOASĂ
• Respiraţia este funcţia vegetativă cea mai corticalizată. In mod normal,
ea se desfăşoară automat, în afara influenţei corticale, dar ritmul
respirator poate fi modificat sau oprit voluntar în funcţie de necesităţi
sau dorinţe.

Centrii respiratori sunt:

centrii esenţiali bulbari
centrul inspirator
centrul expirator
centrii auxiliari pontini care moduleaza activitatea centrilor bulbari si
asigura obtinerea unor respiratii line si alternative.
 Reglarea respiratiei

REGLAREA UMORALĂ
Chemoreceptorii centrali şi periferici sesizează următoarele modificări
umorale:
• 1. CO2 denumit şi”hormonul respirator” este cel mai important stimul,
nu direct, ci prin intermediul H+.
Efectul CO2 pe chemoreceptorii periferici este limitat de acţiunea lui
rapidă pe cei centrali.
• 2. H+ acţionează local pe chemoreceptori centrali, ei fiind de fapt
stimulul ce iniţiază adaptarea respiraţiei.
• 3. Scăderea O2 in sângele arterial este sesizată doar în periferie
• 4. ionii Ca2 a căror concentraţie, dacă scade, creşte excitabilitatea
neuromotorie apare oprirea respiraţiei în inspir datorită contracţiei
prelungite a muşchilor inspiratori.