Sumar

1. Noțiuni elementare de anatomie

ale aparatului respirator
2. Noțiuni elementare de fiziologie
ale aparatului respirator
• Din punct de vedere anatomic aparatul respirator
este impărțit în tract respirator superior și tract
respirator inferior

• Din punct de vedere funcțional este format dintr-o

zonă respiratorie și o zonă de conducere
Anatomia aparatului respirator
 1. Tract respirator superior
-este format din cavitatea nazală, faringe, laringe
-alături de trahee și bronhii asigură conducerea
aerului spre plămâni
 2. Tract respirator inferior
-reprezentat de plăman, format din următoarele
componente
• Trahee
• Bronhii
• Bronhiole
• Alveole
• Țesut interstițial ce conține vase sanguine
 Plămânul

Împărțit
anatomic și
funcțional în
lobi, care la
rândul lor se
divid în:
segmente, lobuli
și acini.
 Traheea

• tub elastic fibros și cartilaginos,

care leagă laringele de bronhii
• formată din 16-20 inele
incomplete de cartilaj hialin
• peretele traheei este format
din 4 straturi (Adventitia,
Cartilajul traheal, Submucoasa
și Mucoasa respiratorie)
 Bronhiile

• Din bifurcarea traheei la nivelul

unghiului sternal rezultă cele 2
bronhii principale dreaptă și stângă
• Bronhii principale se ramifică la
rândul lor în bronhii lobare
• Bronhiile lobare se ramifică în
bronhii segmentare care fiecare
deservește un segment
bronhopulmonar

• Peretele bronșic este format din 3

straturi (adventitia, submucoasa și
mucoasă)
 Bronhiole

• Bronhiile segmentare se divid succesiv până

la bronhiole terminale

• Bronhiolele terminale dau naștere la 1-3

generații de bronhiole respiratorii

• Peretele bronhiilor conține (Lumen captusit cu

celule epiteliale ciliate columnare; Celulele caliciforme si
glandele submucoase secretoare de mucus. Acestea se reduc
in numar pe masura ce se reduce diametrul bronchiolar;
Fibre musculare netede care prin contractie ajusteaza
lumenul bronhiilor, contractia acestor fibre duce la plierea
epiteliului ce captuseste lumenul bronchiolar.; Bronhiolele
respiratorii sunt atasate de tesutul elastic alveolar care le
sustine in timpul miscarilor respiratorii pentru a nu se inchide –
bronhiolele nu contin tesut cartilaginos de sustinere.)
 Alveolele pulmonare
• Fiecare bronhiola respiratorie se continua in
interiorul acinului pulmonar cu ductele
alveolare care la randul lor se continua cu o
serie de formatiuni rotunde, cu un diametru
intre 0,2-0,5 mm numite alveole pulmonare.
• Alveolele pulmonare deservite de acelasi duct
alveolar se constituie dintr-o formatiune numita
sac alveolar.
• Alveolele sunt separate intre ele prin septurile
alveolare.
• La nivel pulmonar exista aproximativ 400 mil. de
alveole cu o suprafata totala de 400 m2 intr-un
inspir profund
Alveolele pulmonare
• Alveolele pulmonare sunt spatii de schimb.
• Intre alveolele pulmonare exista septurile
alveolare.
• Epiteliu alveolar formeaza cu epiteliul capilarelor
sanguine alveolare o structura functionala
comuna = membrana alveolocapilara.
• La nivelul acesteia au loc schimburile gazoase prin
difuziune, intre aerul din alveole, a carui
compozitie este mentinuta constanta prin
ventilatia pulmonara si sange.
• Pneumocite de tip I (95%) reprezentate prin
celule epiteliale scuamoase.
• Pneumocite de tip II (5%) reprezentate de celule
septale cu rol in secretia surfactantului.
• Suprafata epiteliului alveolar este acoperita cu o
lama fina de lichid = surfactant.
• Porii alveolari reprezinta mici orificii in peretele
alveolar prin care aerul poate trece dintr-o
alveola intr-alta pentru egalizarea presiunii intre
alveole invecinate.
• Numeroase macrofage protejeaza spatiul
alveolar.
Fiziologia aparatului respirator
 VENTILAȚIA PULMONARĂ

• reprezintă totalitatea proceselor mecanice prin care se asigură schimbul de gaze dintre
atmosferă şi plămâni

• aerul bogat în oxigen este introdus în alveolele pulmonare prin inspir iar aerul bogat în
bioxid de carbon din plămâni este eliminat în atmosferă prin expir

• schimbul de gaze este posibil datorită diferențelor presionale, aerul circulă din mediul
cu presiune mare către mediul cu presiune mică

• Cele 2 faze ale ventilaţiei, inspirul şi expirul se succed rit„mic, cu o frecvenţă de 12-18
cicluri/minut (frecvenţa respiratorie). O frecvență respiratorie sub aceste valori se
numește bradipnee, iar peste acestea tahipnee.
 VENTILAȚIA PULMONARĂ

• în timpul inspirului, aerul atmosferic intră în plămâni, datorită diferențelor presionale

dintre aerul atmosferic si aerul intrapulmonar

• o presiune mai mică decât presiunea atmosferică este numită presiune

subatmosferică/ presiune infraatmosferică sau incorect spus „presiune negativă”

• în timpul unui inspir de repaus, presiunea intrapulmonară scade cu 3 mmHg față de cea
atmosferică; expirul apare în momentul în care presiunea intrapulmonară devine mai
mare cu 3 mmHg decât cea atmosferică
 VENTILAȚIA PULMONARĂ
INSPIRUL este declanşat de stimulii generaţi de centrul inspirator din bulb care ajung la neuronii motori din
coarnele anterioare ale măduvei. Prin intermediul nervilor spinali se comandă contracţia muşchilor inspiratori .
• inspirul de repaus
– diafragmul este principalul mușchi respirator. Prin contracția sa se marește diametrul craniocaudal al cutie
toracice, iar in partea bazală și diametrul transversal. El permite introducerea în plămâni a celei mai mari
parți din volumul curent.
– mușchii intercostali externi, prin contracția lor determină orizontalizarea coastelor și rotarea lor, precum și
deplasarea anterior a sternulei, fapt ce duce la creșterea diametrului anteroposterior și a celui transversal.
– prin mărirea celor 2 diametre ale cutiei toracice se marește volumul acesteia determinând scaderea
presiuni intrapulmonare cu 3-4 mmHg. În consecință va patrunde aer înn plamâni pentru a se egaliza cele 2
presiuni
– Volumul de aer care intră sau iese din plămâni, în condiţii de respiraţie relaxată sau de repaus, se numeşte
VOLUM CURENT
• inspirul forțat
– intră în acţiune şi muşchii accesori: scaleni, pectorali, dinţaţi, sternocleidomastoidieni, trapez. ± muşchii
aripioarelor nazale, ai vălului palatin, ale limbii, uşurând astfel trecerea coloanei de aer prin căile
respiratorii superioare
– aceștia realizează o scădere suplimentară a presiunii intrapulmonare, prin ridicare suplimentară a porţiunii
superioare a cutiei toracice, mărind mai mult volumul toraco-pulmonar şi scăzând suplimentar presiunea
– volumul astfel introdu in plămâni se numește VOLUMUL INSPIRATOR DE REZERVĂ
 VENTILAȚIA PULMONARĂ
EXPIRUL
• expirul de repaus
– este realizat pasiv,
– constă în revenirea la poziţia iniţială a structurilor toraco-pulmonare, după ce forţa deformatoare şi-a
încetat acţiunea.
– Se datorează elasticităţii componentelor toracopulmonare. Ca urmare, plămânul se micşorează, iar
presiunea intrapulmonară creşte (763-764 mmHg), devenind superioară presiunii atmosferice cu 3-4
mmHg. Consecinţa este eliminarea unui volum de aer încărcat cu CO2 din plămâni în atmosferăare

• expirul forțat
– fază ce se realizează activ
– contracţia muşchilor expiratori, reprezentaţi în special de muşchii abdominali şi intercostali interni. Prin
contracţia muşchilor abdominali, creşte presiunea intraabdominală şi se reduce suplimentar volumul
toraco-pulmonar
– creşte şi mai mult presiunea intrapulmonară şi va fi expirată o cantitate suplimentară de aer VOLUMUL
EXPIRATOR DE REZERVĂ
CIRCULAȚIA PULMONARĂ
• Funcțională
– reprezentată de
circulația pulmonară
sau mica circulație

• Rolurile circulatiei
pulmonare:
– asigură oxigenarea
sângelui şi eliminarea
CO2;
– reprezintă un filtru
pentru emboli; - la
nivelul ei se produc o
serie de substanţe
active (prostaglandine,
angiotensina II);
– constituie un rezervor
de sânge pentru
ventricolul stâng.
 CIRCULAȚIA PULMONARĂ
• Nutritivă
– asigurată de arterele bronşice (provin din aorta
toracică) şi de artera toracică internă

– irigă pereţii arborelui bronşic şi ţesutul

pulmonar de suport (stroma)

– arterele bronşice ajung numai până la nivelul

bronhiolelor respiratorii, unde se termină în
reţeaua capilară, din care pornesc venele
bronşice

– sângele din circulaţia nutritivă pulmonară se

drenează, prin venele bronşice, în venele
pulmonare, reducând saturaţia în O2 a
sângelui din mica circulaţie
 DIFUZIUNEA PULMONARĂ
• Procesul de trecere a gazelor pulmonare, în
sensul gradientului de concentraţie (de la
concentraţia mai mare, la cea redusă), care are
loc între mediul gazos alveolar şi sângele din
capilarul pulmonar
• Factorii care influențează difuziunea pulmonară
– calităţile barierei alveolo-hematice;
– gradientul presional;
– constanţa de difuziune a gazelor;
– mărimea suprafeţei de schimb;
– timpul de contact între cele două medii.
• Bariera alveolo-hematică este constituită din:
stratul de surfactant pulmonar care căptuşeşte
alveolele; epiteliul alveolar; membrana bazală
alveolară; lichidul interstiţial; membrana bazală
capilară; celulele endoteliului capilar; stratul de
plasmă; membrana hematiei
 Noțiuni generale despre fiziologia respirației
Volumele pulmonare

 Volumul curent (VT) reprezintă volumul de aer care patrunde și iese din plămâni
în cursul unei respirații liniștite. La persoanele adulte valoarea lui medie este de
500 ml, din care 150 ml ocupă căile aeriene superioare și inferioare și nu ajunge
la alveole (spatiu mort anatomic) în plămâni există și spatiul mort fiziologic care
este reprezentat de o altă cantitate de aer care deși introdusă în plămâni, nu
participă la schimbul de gaze, deoarece se afla în alveole neirigate cu sânge;
acest aer nu-și schimbă compoziția.

 Volumul inspirator de rezervă (VIR) reprezintă volumul maxim de aer ce poate fi

inspirat dupa o inspirație obișnuită și are valoarea de 1.500 ml.

 Volumul expirator de rezervă (VER) se realizează prin efectuarea unei expirații

maxime după o expirație obișnuită și are valoare de 1.500 ml.
 Noțiuni generale despre fiziologia respirației
Volumele pulmonare
 Capacitatea vitala (CV) reprezintă volumul de aer ce poate fi expirat printr-o expirație maximă
efectuată în urma unei inspirații maxime. Ea este egală cu suma a trei volume pulmonare
(VT+VIR+VER) și are valoarea de 3.500-4.000 ml aer. Capacitatea vitală variază cu vârsta, sexul,
sportul practicat, poziția corpului; în clinostatism ea este cu 5-10% mai mică decât în ortostatism.

 Volumul rezidual (VR) reprezintă volumul de aer care rămâne în plămâni la sfârșitul unei expirații
maxime și are valoarea de 1.300-1.500 ml. Volumul rezidual nu parăsește plămânul decât prin
înlocuirea sa cu un gaz inert (He) sau cu apă, sau dacă colabam cei doi plămâni; prin colabare
rămâne totuși o cantitate de 200 ml aer (aerul minimal), care permite plutirea unui fragment de
plămân la suprafața apei (semn important in medicina legală).

 Capacitatea pulmonară totală (CPT) cuprinde capacitatea vitală împreună cu aerul rezidual și are
o valoare de 5.000-6.000 ml.

 Capacitatea reziduală funcțională (CRF) reprezintă volumul de aer care rămâne în plămân la
sfârșitul unei expirații de repaus. Valoarea ei se obține prin însumarea VER și VR și reprezintă
aproximativ 50% din CPT.

 Capacitatea inspiratorie (CI) reprezintă volumul de aer ce poate fi introdus în plămân printr-o
inspirație maximă care începe la sfârșitul unei expirații de repaus. Valoarea ei este echivalentă cu
suma dintre VR și VIR și reprezintă aproximativ 50% din CPT.
 Noțiuni generale despre fiziologia respirației
Volumele pulmonare
 Frecvența respiratorie. Numărul respirațiilor la adult, în repaus, este de 16-18
respirații/min și variază în funcție de mai mulți factori:
 Vârsta
 la nou născut 40 respirații/min;
 la 8-10 ani 30 respirații/min;
 la 20 ani 20 respirații/min;
 la 40 de ani 14-18 respirații/min;
 Sex: la femei se întâlnește un număr mai mare de respirații-18/min decât la bărbați 12-16/min;
 Poziția corpului;
 Altitudine: numărul de respirații se mărește la altitudini mari datorită scăderii presiunii
atmosferice;
 Stări fiziologice: în somn numărul respirațiilor scade;
 În timpul gravidității și al emoțiilor crește frecvența respiratorie;
 În timpul efortului și după terminarea lui crește frecvența respiratorie.

 Cand numărul de respirații este mai mare de 20/min se numește stare de tahipnee
(hiperpnee); când frecvența respiratorie scade sub 14/ min se instalează starea de
bradipnee; când respirațiile nu se succed regulat, se numește starea de dispnee; cand
respirația se oprește voit, se realizează starea de apnee.
 Noțiuni generale despre fiziologia respirației
Volumele pulmonare

 Debitul respirator reprezintă cantitatea de aer ventilată de plămâni

timp de un minut în condiții de repaus și poate fi obținut prin
produsul dintre volumul curent și frecvența ventilației. Astfel, la un
adult la care volumul curent este de 500 ml, iar frecvența
respiratorie este 12 cicluri/min, debitul ventilator va fi de 6 l.

 În timpul efortului fizic debitul ventilator crește la 80-100 l/min;

volumul de aer care poate fi respirat într-o perioadă de timp prin
respirații voluntare cu amplitudine și frecvență maximă reprezintă
debitul respirator maxim și are valoare de 180-200 l/min.
Curs 1: Noţiuni de structură şi fiziologie ale aparatului respirator
Explorarea funcțională respiratorie
Pulsoximetria
 Contraindicații

• Nu există contraindicații!!!!
 Pregătirea pacientului

• Sondele standard de pulsoximetru pot fi plasate la

nivelul degetelor sau la nivelul lobului urechii
pacienților.
• Unele pulsoximetre folosesc sonde de reflexie care
pot fi plasate la nivelul frunții.
• Lacul de unghii trebuie îndepărtat și circulația
periferică trebuie maximizată prin încălzire sau prin
aplicarea unei creme vasodilatatoare, atunci când
este necesar.
 Testare

• Principiul determinării oximetriei prin spectrofotometrie,

deși este îmbunătățit, nu este la fel de fiabil cum cred mulți
practicieni.
• O parte a sondei oximetrului acționează ca o sursă de
lumină, iar cealaltă parte acționează ca un fotodetector.
• Sonda este plasată pe un deget de la nivelul mâinii.
• Absorbția relativă a luminii roșii (absorbită de sângele
oxigenat) și infraroșie (absorbită de sângele deoxigenat) a
componentei pulsatile (sistolice) a formei de undă de
absorbție se corelează cu saturația în oxigen a sângelui
arterial.
 Testare
• Citirile de repaus trebuie făcute pe o durată de cel puțin 5 minute, iar
acest lucru trebuie notat în foaia pacientului.
• Dacă testarea se realizează cu pacientul așezat în decubit ventral, mâna
trebuie să fie așezată pe piept la nivelul inimii pentru a reduce presiunea
venoasă, care poate scădea în mod fals saturația.
• Corelarea frecvenței cardiace afișate pe oximetru cu o frecvență obținută
în urma realizării unui ECG sau prin determinarea palpatorie a pulsului la
nivelul arterei radiale poate ajuta la caracterizarea calității semnalului.
Corelația a cinci sau mai multe bătăi pe minut exclude, în general, un
artefact de mișcare semnificativ.
• În mod ideal, corelarea saturației obținute prin realizarea pulsoximetriei
trebuie făcută cu o saturație de oxigen măsurată prin spectrofotometrie
cu lungime de undă multiplă pe o probă de gaz sanguin arterial obținută
simultan.
 Rezultate

• Documentarea tipului de pulsoximetru utilizat, tipul sondei

și locul plasării sondei ar trebui să fie incluse în fiecare
raport. Frecvența cardiacă și citirile SpO2 în repaus trebuie
raportate.
• În momentul în care determinarea SpO2 se realizează în
timpul exercițiului, trebuie raportat tipul și intensitatea
exercițiului (de exemplu: viteza de mers, durata activității)
împreună cu frecvența cardiacă și SpO2 la sfârșitul
activității. Atunci când este detectată desaturarea,
activitatea trebuie repetată după suplimentarea cu oxigen,
pentru a putea demonstra îmbunătățirea valorilor SpO2.
 Rezultate
• Pulsoximetria este adesea efectuată (deși opțional) pe parcursul
testului de mers de 6 minute (o determinare standardizată a
capacității de exercițiu funcțional).
• Acest test determină distanța maximă pe care pacientul este
capabil să o parcurgă timp de 6 minute.
• Pacientului i se permite să încetinească sau chiar să se oprească,
dacă este necesar. Cu toate acestea, monitorizarea timpului scurs
continuă în perioadele de repaus.
• Acest test ar trebui să fie efectuat dacă nevoile de oxigen în timpul
exercițiului sunt îndeplinite în mod adecvat, prin utilizarea
oxigenului portabil.
• Scala de dispnee Borg este înregistrată imediat după finalizarea
testului.
 Interpretare

• SpO2 mai mare de 95% scade probabilitatea hipoxemiei

semnificative din punct de vedere clinic, suspiciunea clinică de
hipoxemie ar trebui să impună realizarea ABG.
• Obiectivul titrării oxigenului suplimentar trebuie să fie SpO2
egal sau sau mai mare de 93%.
• Desaturarea poate fi considerată când SpO2 scade cu mai
mult de 4% sub valoarea de referință.
 Factorii care influențează exactitatea
citirilor de pulsoximetrie

• Supraestimarea SpO2 este posibilă dacă sonda este

expusă la lumină puternică, lumini fluorescente, luminile
din sălile operați, lămpi cu infraroșu, CoHb crescut, metHb
crescut, anemie și artefacte de mișcare dacă SpO2 actual
este mai mic de 85%.
• Subestimarea SpO2 este posibilă în prezența coloranților
intravasculari, cum ar fi albastru de metilen și verde de
indocianină, aceștia produc reduceri tranzitorii ale SpO2.
Lacurile de unghii, creșterea presiunilor venoase și
artefactul de mișcare pot provoca subestimarea SaO2.
https://www.youtube.com/watch?v=-wsLjj78DX
Y
EXPLORAREA FUNCȚIOANALĂ RESPIRATORIE
Spirometria
 EXPLORAREA FUNCȚIONALĂ RESPIRATORIE

• Constă în cuantificarea volumului de aer din plămâni în

anumite circumstanțe (determinare volumelor respiratorii
statice) și determinarea vitezei de expulzie a aerului din
plămân (determinarea debitelor pulmonare)

• Unul din instrumentele utilizate pentru determinarea

volumelor și debitelor pulmonare este SPIROMETRUL
 EXPLORAREA FUNCȚIONALĂ RESPIRATORIE
• SPIROMETRUL este un
aparat în care subiectul
respiră prin intermediul unei
piese bucale, volumele
inspirate si expirate fiind
înregistrate ca o funcție de
timp.
• Determinarea se realizează
dimineața, pe nemâncate,
pacientul neavând voie să
fumeze cu cel puțin o oră
înainte de investigație
• Subiectul (după aplicarea
clemei nazale) este lăsat să
respire normal timp de 1
minut , apoi i se solicită să
realizeze un inspir maxim
urmat de un expir cât mai
lent și complet posibil.
 EXPLORAREA FUNCȚIONALĂ RESPIRATORIE
• Subiectul (după aplicarea clemei nazale) este lăsat să respire normal timp de 1 minut , apoi i
se solicită să realizeze un inspir maxim urmat de un expir cât mai lent și complet posibil
(pentru determinarea volumelor statice)
• În cazul determinarii volumelor dinamice se realizează expirogramă forțată, subiectul este
instruit să efectueze un inspir maxim după care să expire cu toată forța și posibilitatea .

 Volumul curent este volumul de aer inspirat și expirat în timpul respirației normale; în medie este
de 500 ml.
 Volumul inspirator de rezerva este un volum suplimentar de aer care poate fi inspirat peste
volumul curent — 3 000 ml.
 Volumul expirator de rezerva reprezintă cantitatea suplimentară de aer care poate fi expirată în
urma unei expirații forțate, după expirarea unui volum curent – 1100 ml.
 Volumul rezidual este volumul de aer care ramâne în plămâni și după o expirație forțată totală —
1200 ml.
 Capacitatea vitala, egală cu suma dintre volumul inspirator de rezervă, volumul curent și volumul
expirator de rezervă, reprezintă volumul maxim de aer pe care o persoanaă îl poate scoate din
plămâni după o inspirație maximă (4 600 ml).
 Capacitatea pulmonară totală egalaăcu capacitatea vitalaăplus volumul rezidual, reprezintă
volumul maxim până la care pot fi expansionați plămânii prin efort inspirator maxim (5 800 ml).
EXPLORAREA FUNCȚIONALĂ RESPIRATORIE
 Spirometrie

• Spirometrul este un dispozitiv folosit pentru a

măsura volumul de aer inspirat și expirat de
plămâni.
• Spirometrul măsoară ventilația, mișcarea
aerului în și înafara plămânilor.
• Spirograma va identifica două tipuri diferite de
modele de ventilație anormale, obstructive și
restrictive.
 Indicați
• Spirometria este utilizată pentru
– stabilirea funcției pulmonare de bază
– evaluarea dispneei
– Detecția anumitor boli pulmonare
– monitorizează efectele terapiilor utilizate pentru
tratarea bolilor respiratorii
– evaluarea deficiența respiratorie
– evaluarea riscul operator
– supravegherea bolilor pulmonare ocupaționale
 Contraindicații
• Contraindicațiile relative pentru spirometrie includ
– hemoptiza de origine necunoscută
– pneumotorax
– angina pectorală instabilă
– infarct miocardic recent
– anevrisme toracice, anevrisme abdominale, anevrisme cerebrale
– chirurgie recentă a ochilor (în termen de 2 săptămâni datorită
creșterii presiunii intraoculare în timpul expirării forțate)
– proceduri chirurgicale abdominale sau toracice recente
– pacienții cu antecedente de sincopă asociate cu exhalația forțată.

Pacienții cu tuberculoză activă nu trebuie testați !!!

 Spirometrie

• Determinarea se face dimineața, înainte de a mânca, pacientul nu

are voie să fumeze cu cel puțin o oră înainte de realizarea testului.
• Subiectul (după aplicarea clemei nazale) este lăsat să respire
normal timp de 1 minut, apoi este necesar să realizeze o inspirație
maximă, urmată de o expirație cât mai lentă și complet posibilă.
• În cazul determinării volumelor dinamice, se execută o expirogramă
forțată, subiectul este instruit să efectueze o inspirație maximă
după care să expire cu toată forța și posibilitatea.
https://www.youtube.com/watch?v=-QfhYYpKX-w