Fiziologia aparatului

respirator
2020-2021
Medicină Dentară
Omul poate trăi 5 săptămâni fără hrană
5 zile fără apă, dar nu poate respira nici măcar 5 minute fără aer.
Creierul şi inima nu pot suporta lipsa de oxigen
• Respiraţia este o funcţie vitală a organismului uman, care
se desfaşoară continuu şi ciclic şi are rolul de a asigura
schimbul bidirecţional de gaze dintre organism şi aerul din
atmosferă.
• Prin:
• respiraţie este adus O2 din mediul extern şi acesta este
furnizat celulelor,
• CO2 rezultat din metabolismul celular este eliminat în
atmosferă.
Aparatul respirator cuprinde

1. Caile respiratorii
• Cavitatea nazală
• Faringe
• Laringe
• Trahee
• Bronhii
2. Plămânii
• Se descriu două procese ale respiraţiei:

• respiraţia externă, care reprezintă schimburile de gaze dintre

plămâni şi atmosferă;
• respiraţia internă sau tisulară care se referă la utilizarea
oxigenului în reactiile de oxidoreducere de la nivel celular.
• Respiraţia externă presupune desfăşurarea a trei procese:
• Ventilaţia pulmonară,
• Perfuzia pulmonară
• Difuziunea gazelor repiratorii.
Etapele respirație interne

• 1. Etapa circulatorie

• 2. Etapa tisulară
Scurtă prezentare a anatomiei aparatului
respirator
• Componentele morfologice ale aparatului respirator sunt
reprezentate de căile aeriene (superioare şi inferioare) şi de
parenchimul pulmonar format din acinii pulmonari.
• Căile respiratorii asigură transportul gazelor şi îmbunatăţirea
calităţii aerului inspirat, iar la nivelul acinilor pulmonari are loc
schimbul de gaze
• Căile respiratorii superioare cuprind segmentul nazal, segmentul
cavităţii orale şi faringele până la orificiul glotic

• Căile respiratorii inferioare sunt reprezentate de: laringe, trahee,

bronhii şi ramificaţiile lor
• Acinul pulmonar reprezintă unitatea morfo-funcţională a
plămânului care, din punct de vedere anatomic, este regiunea
deservită de o singură bronhiolă terminală, din care derivă 2-3
generaţii de bronhiole respiratorii.

• Bronhiola terminală, împreună cu bronhiolele respiratorii şi

ramificaţiile lor - ductele alveolare, sacii alveolari şi alveolele
pulmonare - formează acinii pulmonari.
• Totalitatea acinilor pulmonari alcătuiesc parenchimul pulmonar,
la nivelul căruia au loc schimburile de gaze.
Din punct de vedere funcțional respirația
cuprinde
• 1. ventilația pulmonară
• 2. difuziunea gazelor la nivel alveolar
• 3. transportul gazelor respiratorii
• 4. reglarea ventilației pulmonare
1. Ventilația pulmonară

• Este un proces fiziologic ce constă în pătrunderea și

ieșirea aerului din plămâni, prin INSPIRAȚIE și
EXPIRAȚIE în vederea menținerii compoziției
constante a aerului alveolar.
2. difuziunea gazelor la nivel alveolar

• Schimbul de gaze se realizează la nivel pulmonar prin

membrana alveolo-capilară care se interpune între
aerul alveolar şi sângele din capilarele pulmonare.
• Schimbul de gaze la nivel alveolar reprezintă finalitatea
respiraţiei pulmonare.
• Procesul este continuu datorită primenirii permanente a
aerului alveolar, cu cantităţi crescute de oxigen şi a sângelui
venos din capilarele pulmonare din cantităţi crescute de
bioxid de carbon.
Factorii care determină difuzia gazelor respiratorii
sunt:
• 1. diferenţa presiunii parţiale a gazelor respiratorii
de o parte şi alta a membranei alveolo-capilare;
• 2. permeabilitatea membranei;
• 3. mărimea suprafeţei alveolare;
• 4. viteza circulaţiei pulmonare;
• 5. viteza reacţiilor chimice din sânge.
3. transportul gazelor respiratorii

• Pentru asigurarea proceselor de oxido-reducere celulară şi

menţinerea echilibrului acido-bazic, circulaţia sanguină
asigură transportul gazelor respiratorii.
• Transportul gazelor sanguine se face în sensuri diferite şi
anume oxigenul din aer prin alveole şi sânge spre ţesuturi,
iar bioxidul de carbon de la ţesuturi prin sânge spre alveole.
• Transportorul ideal ales de către organism este
hemoglobina, care la nivel pulmonar fixează rapid oxigenul,
iar la nivel tisular îl eliberează rapid şi uşor.
• Acelaşi transportor la nivel tisular captează bioxidul de
carbon, iar la nivel pulmonar îl eliberează
Hemoglobina (Hb)

• Este proteina principală conţinută de hematie, care are rolul

de a fixa şi transporta oxigenul de la plămân la ţesuturi şi
bioxidul de carbon de la ţesuturi spre plămân, funcţionând
ca un adevărat „plămân molecular”.
• O hematie conţine 300.000 molecule de hemoglobină.
• Hemoglobina poate forma următoarele combinaţii
fiziologice: oxihemoglobina (HbO2), carbohemoglobina
(HbCO2) şi hemoglobina redusă (HbR).
• Combinaţiile nefiziologice ale hemoglobinei sunt:
carboxihemoglobina (HbCO) şi methemoglobina (MetHb).
 4. reglarea ventilației pulmonare(respirației)
Schimburile gazoase între organism şi aerul atmosferic asigură
concentraţia normală a oxigenului şi bioxidului de carbon din
sângele arterial.
Aceasta se datoreşte controlului şi adaptării permanente a
ventilaţiei pulmonare la necesităţile variabile ale respiraţiei prin
modificarea frecvenţei respiratorii şi amplitudinii respiratorii,
având la bază participarea a trei compartimente:
1. senzorii care recepţionează şi transmit informaţiile specifice
la centrii reglatori;
2. centrii respiratori de integrare şi elaborare a reacţiilor
adaptative ventilatorii;
3. efectorii musculari, reprezentaţi de mişcări inspiratorii şi
expiratorii.
Mecanica ventilaţiei pulmonare

• Ventilaţia pulmonară reprezintă totalitatea proceselor

mecanice prin care se asigură schimbul de gaze dintre
atmosferă şi plămâni
• Datorită ventilaţiei, aerul bogat în oxigen este introdus în
alveolele pulmonare prin inspir şi aerul bogat în bioxid de
carbon din plămâni este eliminat în atmosferă prin expir.
• Schimburile gazoase dintre atmosferă şi plămân se desfăşoară
datorită diferenţelor de presiune (gradient presional) dintre cele
două medii
• Aceste diferenţe apar ca urmare a variaţiei volumului pulmonar,
plămânul urmând la rândul lui, pasiv, mişcările cutiei toracice.
• Gradientul presional rezultat va determina o circulaţie a aerului din
mediul cu presiune mare către mediul cu presiune mică.
• Cele 2 faze ale ventilaţiei, inspirul şi expirul se succed ritmic, cu o
frecvenţă de 12-18 cicluri/minut (frecvenţa respiratorie).
• Frecvenţa respiratorie reprezintă numărul ciclurilor respiratorii (inspiraţie
şi expiraţie) pe minut şi variază în funcţie de:
• vărstă: nou-născuţi = 30 – 45 cicluri/min;
copii = 20 – 30 c/min;
• adulţi = 12 – 18 c/min;
• sex: femeile au o frecvenţă mai mare decat bărbaţii: 15 – 18 c/min;
• activitatea fizică: 30 - 40 c/min în efortul fizic intens.
• Creşterea valorilor peste limitele normale se
numeşte tahipnee,
• iar scăderea bradipnee
• Ventilaţia pulmonară necesită însă un torace flexibil, care
să poată funcţiona ca un “burduf” în timpul ciclului
respirator.
• Coastele şi cartilajele costale sunt suficient de elastice
pentru a putea fi mobilizate şi întinse ca urmare a forţei
furnizate de contracţia muşchillor inspiratori şi a reveni
pasiv la dimensiunile sale de repaus, atunci cand muşchii
se relaxează şi forţa de tracţiune a încetat.
• Plămânii, deşi sunt structuri uşor distensibile şi elastice nu
pot iniţia singuri modificările de volum caracteristice
fazelor respiraţiei, pentru că ei nu posedă elemente
musculare.
• Prin urmare, ei vor urma pasiv mişcările cutiei toracice de
care sunt legaţi prin sistemul pleural; acest sistem este
alcătuit din pleura parietală (care aderă strâns la peretele
toracic) şi cea viscerală (care înveleşte plămânii).
• În timpul inspirului, aerul atmosferic intră în plămâni,
deoarece presiunea gazelor din atmosferă este mai mare
decât presiunea intrapulmonară sau intraalveolară.
• Cum presiunea atmosferică este, de obicei, constantă
(760 mmHg), pentru a avea loc schimbul de gaze, singura
presiune care poate varia este cea intrapulmonară.
• O presiune mai scăzută decât cea atmosferică este
numită presiune subatmosferică sau infraatmosferică
sau, impropriu spus “presiune negativă”.

• Termenul de presiune negativă nu defineşte o presiune

real negativă, ci scăderea cu 3-4 mmHg a presiunii din
plămâni, comparativ cu cea din atmosferă.
• În timpul inspirului de repaus, liniştit, presiunea
intrapulmonară scade cu cca. 3 mmHg faţă de cea
atmosferică.
• Expirul apare atunci când presiunea intrapulmonară
este mai mare decât presiunea atmosferică.
• În timpul expirului de repaus, liniştit, presiunea
intrapulmonară crește cu cel puţin + 3 mmHg peste cea
atmosferică.
• În inspirul de repaus intervin muschiul diafragm şi
muşchii intercostali externi.
• Muschiul diafragm este principalul muşchi inspirator.
• Mărirea de volum obţinută prin contracţia acestui muşchi
permite introducerea în plămâni a celei mai mari părţi din
volumul curent = „tidal volume” (VT).
• Volumul de aer care intră sau iese din plămâni, în condiţii
de respiraţie relaxată sau de repaus, se numeşte VOLUM
CURENT (500ml)
• În inspirul forţat, pe lângă muşchii diafragm şi intercostali
externi, mai intră în acţiune şi muşchii accesori: scaleni,
pectorali, dinţaţi, sternocleidomastoidieni, trapez.
• Muşchii inspiratori accesori realizează o ridicare
suplimentară a porţiunii superioare a cutiei toracice,
mărind mai mult volumul toraco-pulmonar şi scăzând
suplimentar presiunea. Prin aceste modificări, se
introduce un volum suplimentar de aer = VOLUMUL
INSPIRATOR DE REZERVĂ - VIR (3000 ml).
•Expirul normal, de repaus, reprezintă o fază
pasivă (fără consum de energie), spre
deosebire de inspir, care se produce activ, prin
contracţie musculară şi consum de energie.
•Constă în revenirea la poziţia iniţială a
structurilor toraco-pulmonare, după ce forţa
deformatoare şi-a încetat acţiunea.
•Ca urmare, plămânul se micşorează, iar
presiunea intrapulmonară creşte (763- 764
mmHg), devenind superioară presiunii
atmosferice cu 3-4 mmHg.
•Consecinţa este eliminarea unui volum de
aer încărcat cu CO2 din plămâni în atmosferă
• Expirul forţat este o fază activă, producându-se prin contracţia
muşchilor expiratori, reprezentaţi în special de muşchii abdominali
şi intercostali interni.
• Prin contracţia muşchilor abdominali, creşte presiunea
intraabdominală, se măreşte convexitatea diafragmului şi se
reduce suplimentar volumul toraco-pulmonar.
• Ca urmare, creşte şi mai mult presiunea intrapulmonară şi va fi
expirată o cantitate suplimentară de aer - VOLUMUL EXPIRATOR
DE REZERVA – VER (1100 ml).
• Volumul rezidual (VR) reprezintă volumul de aer rămas în
plămâni (1200 ml) după o expiraţie maximă.
TESTELE VENTILATIEI PULMONARE

• a) determinarea volumelor si capacitatilor pulmonare statice

• b) determinarea debitelor ventilatorii fortate
• c) determinarea proprietatilor mecanice ale plamanilor
• d) evaluarea distributiei intrapulmonare a aerului ventilat
• VOLUMELE PULMONARE STATICE
• se determina prin spirometrie, tehnica dilutiei gazului pentru
CRF(capacitatea reziduala functionala) si pletismografia pt evaluarea
volumului de gaz intratoracic.

• Alte tehnici- tehnica respiratiei unice cu azot sau heliu, determinarea

radiologica a volumelor pulmonare.
Volume pulmonare
• Explorarea ventilaţiei se face pe baza determinării
prin spirometrie a volumelor pulmonare, a
debitelor ventilatorii, iar graficul obţinut se numeşte
spirogramă.
Volumele pulmonare
Volumul curent (VC) sau volumul tidal (VT) este cantitatea
de aer (500ml) care este inspirată sau expirată în
timpul unui act respirator de repaus.
Volumul inspirator de rezervă (VIR) este cantitatea
suplimentară de aer (3000 ml) care poate fi inspirată
forţat după o inspiraţie de repaus.
Volumul expirator de rezervă (VER) este volumul de aer
(1100 ml) ce poate fi expirat forţat după o expiraţie de
repaus.
Volumul rezidual (VR) reprezintă volumul de aer rămas în
plămâni (1200 ml) după o expiraţie maximă.
VOLUMELE SI CAPACITATILE PULMONARE

CAPACITATEA INSPIRATORIE (CI)= VC + VIR = 3500 ml

CAPACITATEA REZIDUALA FUNCTIONALA(CRF) =VER+

VR =2300ml

CAPACITATEA VITALA(CV) = VC+VIR+VER = 4600ml

CAPACITATEA PULMONARA TOTALA(CPT) = CV+VR =

5800ml
Spirometria

• Volumele si capacitatile pulmonare se determina cu ajutorul

spirometrului.
• Cel mai simplu spirometru este alcatuit din doi cilindri
concentrici, unul cu deschiderea in sus si altul cu
deschiderea in jos.
• Spatiul cuprins in cilindru este umplut cu apa. Aerul este
suflat printr-un tub in cilindrul din interior.
• Pe masura ce se elimina apa, cilindrul se ridica. Cantitatea de
aer expulzat se citeste pe o scara gradata.
 SPIROMETRIA

• Diagnostic si screening:
• diagnosticul unor afectiuni obstructive/ restrictive pulomnare
• evaluarea unor simptome – tuse persistenta, dispnee,
wheezing
• preoperator – evaluarea riscului
• screening fumatori
• determinarea afectiunilor neuromusculare cronice
Indicatiile Spirometriei

Monitorizarea:
• bolilor cronice pulmonare – BPOC, astm, fibroza chistica etc
• tratamentului bronhodilatator
• bolilor profesionale pulmonare
• pacientilor cu tratament cronic cu toxicitate pulmonara
Contraindicatii

• Pneumotorax
• Hemoptizia
• Boli cardiovasculare instabile
• Interventii chirurgicale recente: abdominala, toracice
• Anevrisme toracice, abdominale, cerebrale
Spirometria

• Volume si capacitati pulmonare statice: CV, VC, CPT

• Debite ventilatorii fortate: VEMS(Volumul expirator maxim

pe secundă )
Debite respiratorii
Debitul (minut-volumul) respirator de repaus (DVR)
reprezintă cantitatea de aer proaspăt care ventilează
plămânii în decursul unui minut.
El rezultă din produsul volumului curent cu frecvenţa
respiratorie.
În timpul efortului frecvenţa respiratorie creşte la 30-40
resp/minut, concomitent cu creşterea amplitudinii
mişcărilor respiratorii ventilaţia făcându-se cu aproape
întreaga capacitate vitală.
Debitul ventilator maxim (DVM) reprezintă cantitatea
de aer, care poate fi ventilată prin plămâni în mod
voluntar în unitatea de timp .
DVM are o valoare normală de 125-170 l/minut.
Volumul expirator maxim pe secundă (VEMS).
Determinarea se face prin înregistrarea în timp a
unei expiraţii de maximă amplitudine şi rapiditate,
efectuată după o inspiraţie profundă.
Se consideră normal un VEMS a cărui cantitate a
fost eliminată în proporţie de peste 75% în prima
secundă.
Indicele Tiffneau-Pinelli (ITP) este indicele de
permeabilitate bronşică. ITP = VEMS x
100/CV = 70-80%.
Materiale necesare
• aparat – spirometru
• Piese bucale
• piesa pentru pensat nasul
• Scaun
• Recipient cu solutie dezinfectanta pentru piesele bucale folosite
Modalitatea corectă de testare
Determinarea se face dimineata pe nemancate,
pacientul neavand voie sa fumeze cu cel putin o ora
inainte de investigatie.
Subiectului dupa ce i se aplica o clema nazala (prin
care se previne respiratia pe nas) este cuplat la
spirometru si lasat sa respire normal timp de 1
minut.
Apoi este solicitat sa execute un inspir maxim urmat
de un expir cat mai lent si mai complet posibil.
• Inregistrarea grafica a volumelor si a debitelor
ventilatorii se realizeaza cu ajutorul spirografului.
Imaginea obtinuta se numeste spirograma.
 Validarea manevrei

Inspiraţia trebuie să fie completă, maximală

Expiraţia trebuie să înceapă fără ezitări sau start fals
Durata minimă a expiraţia forţată prin tub trebuie să fie de
minim 6 secunde
Accesul de tuse în prima secundă invalidează testul
Fără ezitări în timpul manevrei care cauzează întreruperea fluxului de aer
Fără scurgerea aerului pe lângă piesa bucală
Pacientul nu mai poate continua expiraţi
Validarea testării funcţiei pulmonare

• Obiectivul este obţinerea a minim 3 manevre expiratorii

acceptabile din punct de vedere tehnic

• Se vor efectua minim 3 repetări ale manevrei de

expiraţie forţată, până la maxim 8 manevre
Notarea rezultatelor testului

• Aparatul folosit selectează automat manevra

cea mai bună
• Se notează cele mai mari valori obţinute ale
FVC (CV) şi FEV1 (VEMS) chiar dacă aceste
valori nu provin de la aceeaşi manevră
expiratorie.
• Pe fişa imprimată, aparatul înregistrează
automat aceste valori ca şi Best FVC şi Best
FEV1
Sindrom obstructiv/restrictiv

• Obstructiv Restrictiv
• CV scazut scazut
• VEMS scazut scazut
• VEMS/CV Scazut/normal Normal/crescut
Sindrom obstructiv

• BPOC
• Astm
• Obstructie pulmonara extrinseca: tumori, corp strain
• Disfunctia laringiana
• Displazia bronhopulmonara
• Fibroza chistica (copii)
 Sindrom restrictiv
• Boli pulmonare:
• fibroza pulmonara
• boli colagen vasculare: sclerodermia, polimiozita
• alveolita alergica extrinseca, proteinozele alveolare
• sarcoidoza
•
• Afectiuni ale peretelui toracic
• boli neuromusculare
• deformari ale cutiei toracice: cifo – scolioza, spondilita anchilozanta
• obezitate
• afectiuni pleurale
Explorarea schimburilor gazoase la nivel
pulmonar
• Schimbul de gaze se realizează la nivel pulmonar prin
membrana alveolo-capilară care se interpune
între aerul alveolar şi sângele din capilarele
pulmonare.
• Schimbul de gaze la nivel alveolar reprezintă
finalitatea respiraţiei pulmonare.
• Procesul este continuu datorită primenirii
permanente a aerului alveolar, cu cantităţi crescute de
oxigen şi a sângelui venos din capilarele pulmonare din
cantităţi crescute de bioxid de carbon.
• Factorii care determină difuzia gazelor respiratorii
sunt:
1. diferenţa presiunii parţiale a gazelor respiratorii de o
parte şi alta a membranei alveolo-capilare;
2. permeabilitatea membranei;
3. mărimea suprafeţei alveolare;
4. viteza circulaţiei pulmonare;
5. viteza reacţiilor chimice din sânge.
• In alveolele pulmonare are loc schimbul de gaze intre aer si
sangele venos.
• Aerul atmosferic contine oxigen 20.93%, bioxid de carbon 0.03%
si azot 79.03%.
• Aerul expirat de o persoana contine oxigen in proportie de 16-
17%, bioxidul de carbon 3-4%, iar azotul ramane neschimbat
79.03%
• Aerul alveolar are o compozitie care difera de cea a aerului
expirat: concentratia de oxigen este 14-15%, bioxidul de carbon
5.7+/-0.2%, iar azotul este neschimbat.
• In aerul alveolar, concentratia bioxidului de carbon si a
oxigenului este mentinuta constanta in limite foarte stranse
prin ventilatia pulmonara.
• Prin membrana alveolocapilara are loc schimbul de gaze intre
aerul alveolar si sangele venos.
• Schimbul de gaze prin membrana alveolocapilara se face pe
baza legilor fizice ale difuziunii gazelor si depinde de
presiunea partiala pe care gazele respiratorii (O2 si CO2) o
prezinta de o parte si de alta a membranei alveolocapilare.
• Presiunea partiala a unui gaz intr-un amestec este
proportionala cu procentul gazului in amestec.
• Presiunea partiala a oxigenului alveolar, la o concentratie a sa de
14% si o presiune a vaporilor de apa de 47 mmHg, este pO2 =
100mmHg, iar pentru bioxid de carbon este pCO2 = 40 mmHg
• In interiorul alveolei pCO2 = 40mmHg, iar in sangele venos este
46 mmHg. Datorita diferentei de presiune CO2 trece din sangele
venos in aerul alveolar.
• In ceea ce priveste oxigenul, presiunea partiala a oxigenului in
aerul alveolar pO2= 100mmHg, iar in sangele venos este de
37mmHg. Oxigenul va trece prin difuziune prin membrana
alveolara dinspre aerul alveolar spre sange.
• Viteza schimbului alveolar de gaze este in functie si
de constanta de difuziune a acestora.
• Constanta de difuziune a CO2 este de 30 ori mai
mare decat a O2, ceea ce explica de ce schimbul are
loc la o diferenta de numai 6mmHg intre sangele
venos si aerul alveolar, pe cand in cazul O2 diferenta
de presiune este de 65 mmHg.
Factori de care depinde transferul gazos

• Factori de membrana – suprafata, eficienta, grosime

• Factori circulatori: volumul de singe in capilare,
nivelul hemoglobinei
• In conditiile cand membrana alveolara este
ingrosata (edem pulmonar, emfizem etc.), este
perturbata in primul rand difuzia oxigenului.
 PULXOMETRIA
• Procentul de hemoglobina oxidata (HbO2) din totalul
hemoglobinei din sange reprezinta concentratia oxigenului din
sange si da relatii importante asupra functionarii aparatului
respirator.
• Acest parametru poate fi determinat chimic prin analizarea unei mostre
sangvine obtinuta prin punctie (metoda invaziva) sau aproximat
fotoelectric in lumina infrarosie la nivelul patului unghial (metoda
neinvaziva)

• Pulsoximetria este metoda standard destinata masurarii saturatiei in

oxigen a sangelui arterial
• este una dintre cele mai uşoare si mai fiabile măsurători pentru
depistarea hipoxemiei
• se poate folosi la măsurarea Saturației O2 pentru toţi pacienţii cu boli
acute, cu dispnee severă
• O2 este prezent in sange sub doua forme : dizolvat si
legat de Hb
• Hb poate fi functionala si nefunctionala
• Hb functionala leaga si transporta O2 sub forma de
HbO2 oxihemoglobina
• O molecula de Hb poate lega maximum 4 molecule de
O2 ( 1,39 mL oxigen/1g Hb )
• Hb nefunctionala nu este capabila sa transporte O2, si
se gaseste sub forma a doi compusi stabili: HbCO
carbohemoglobina si Met-Hb methemoglobina
• PaO2 = presiunea partiala a O2 dizolvat in sangele
arterial
• SaO2 = saturatia procentuala a O2 legat de Hb din
sangele arterial
• Saturatia cu oxigen a sangelui arterial SaO2
reprezinta procentul de Hb saturata cu oxigen si are
valori normale SaO2 = 94 -98 -100%
• Sa O2 < 94% = hipoxemie; pacientul necesită
oxigenoterapie
• Sa O2 = 88 – 83% = hipoxemie medie
• Sa O2 <83% = hipoxemie gravă
PRINCIPIUL DE FUNCTIONARE

• Hb si HbO2 absorb in mod diferit spectrul luminii

• Pulsoximetrul utilizeaza doua diode emitatoare de
lumina pentru fiecare lungime de unda ( R - rosu si
IR - infrarosu ) si un fotodetector pentru ambele
lungimi de unda
•Pulsoximetrul ofera date calitative ( sunete a
caror intensitate este direct proportionala cu
nivelul saturatiei in O2 ) si date cantitative
prin afisarea unei unde pulsatile ce
corespunde fluxului sangelui arterial si a
saturatiei in O2 si frecventei pulsului
UTILIZAREA CORESPUNZATOARE

• Zona de electie trebuie sa fie bine perfuzata, relativ imobila

si usor accesibila
• Comun folosite sunt lobul urechii si degetele membrelor
superioare
• In cazul perfuziei periferice scazute, poate fi utilizat si
obrazul, nasul sau limba
• Pentru nou nascuti, aplicarea se face la nivelul
membrului superior drept, deoarece in cazul unei
eventuale persistente de duct arterial, sangele care
ajunge la nivelul membrului superior drept este cel
mai oxigenat, fiind mai putin diluat
LIMITELE METODEI

• Erori depozitionare:
• pozitionarea incorecta a pulsoximetrului astfel incat
lumina de la ambele diode nu reuseste sa ajunga la
fotodetector, sau numai lumina emisa de o singura
dioda traverseaza tesuturile
Miscarile necontrolate ale corpului
pacientului
• Orice tip de miscari care pote cauza
modificari intermitente ale absorbtiei, pot
afecta citirea rezultatelor
• Tremuraturile, spasmele musculare,
miscarile corpului pacientului cauzate de
vibratii in timpul transportului cu ambulanta
sau elicopterul
MULȚUMESC PENTRU
ATENȚIE