NEVOIA DE A RESPIRA

Definiție: este capacitatea fiinţei umane de a capta oxigenul din mediul înconjurător,
fiind necesar proceselor oxidative din organism, şi a elimina în exterior dioxidul de carbon
rezultat din arderile celulare.
Respiraţia este funcţia organismului prin care se realizează aportul de oxigen , necesar
proceselor vitale, în paralel cu eliminarea în atmosferă a dioxidului de car bon rezultat din
acesţea. Aparatul respirator asigură schimbul gazos între sânge şi mediul extern (respiraţia
externă) şi este alcătuit din :
căile respiratorii - organe cu rol în vehicularea aerului (fig. 3) :
 superioare
 cavitatea nazală;
 faringe;
 inferioare
 laringe;
 trahee;
 bronhii.
plămânii - organe la nivelul cărora au loc schimburile de gaze (oxigen şi dioxid de
carbon) (fig. 4).

Plămânul are două componente structurale:

 arborele bronşic;
 ţesutul pulmonar propriu-zis

Arborele bronşic este format dintr-un sistem de tuburi prin care circulă aerul - că ile
respiratorii extra- şi intrapulmonare.
Ţesutul pulmonar (parenchimul) este alcătuit din bronhii principale ce se ramifi că în
bronhii lobare, segmentare, interlobulare, bronhiolele terminale, alveolele pul monare.
cutia toracică - adăposteşte plămânii.

Traheea - se bifurcă în cele doua bronhii, câte una pentru fiecare plămân, care se
ramifică în continuare în bronhiole până la faza de bronhiolă terminală . Bronhiola terminală
deserveşte un acin, alcătuit din alveole pulmonare. Plămânii au formă de trunchi de con cu
baza mare în jos şi sunt elastici; cel drept este alcătuit din 3 lobi, cel stâng din 2 lobi. Lobii
sunt delimitaţi prin scizuri în profunzimea cărora pătrund pleurele care învelesc plămânii,
ele fiind o seroasă alcătuită dintr-o foiţă visceral (care se aplică pe suprafața externă a
plămânului) și o foiță parietală (în contact cu faţa internă a peretelui toracic).
 Acestea închid între ele o cavitate virtuală cu presiune negativă şi care poate deveni
reală dacă pătrunde aer (pneumotorax) sau lichid (pleurezie) în cazuri pato logice. Parenchimul
pulmonar este format din partea funcţională a organului, adică bronhiolele terminale cu acinii

Cutia toracică - are şi ea formă de trunchi de con şi este alcătuită din oase
(anterior - sternul, posterior - coloana vertebrală şi lateral - coastele), muşchi, vase,
nervi, ţesut celular subcutanat şi tegumente.

Actul respirator este reflex, centrul său aflându-se în bulb şi punte, şi constă din
dilatarea cutiei toracice prin contracţia muşchilor respiratori (intercostali externi, scaleni,
sternocleidomastoidieni, diafragm). Creşterea volumului cutiei toracice se reali zează prin
creşterea celor 3 diametre ale sale:
o anteroposterior - mişcarea de jos în sus a coastelor 2 şi 4 determinate de contracţia
muşchilor intercostali externi;
o transversal - ridicarea coastelor 7 şi 1O alături de o deplasare în lateral;
o vertical - realizată prin contracţia diafragmului care acţionează ca un piston.

Dilataţia creează în interiorul plămânului o scădere a presiunii sub presiunea at mosferică

datorită căreia aerul atmosferic pătrunde în plămân - această fază fiind inspiraţia şi este
activă. Urmează relaxarea muşchilor respiratori, volumul cutiei to racice revine la forma
normală, plămânul se colabează expulzând aerul în atmosfe ră, datorită presiunii mai mari a
aerului din plămâni faţă de presiunea atmosferică (cu 2-3 mmHg). Aceasta este faza
expiratorie şi este pasivă. Inspiraţia şi expiraţia alcătuiesc respiraţia, care la adult are o
frecvenţă de 16-18 r/min.

Reglarea respiraţiei se realizează prin mecanisme nervoase şi umorale

Mecanismele nervoase: scoarșa cerebrală cu centrul respirator în bulb și punte participă la
modificarea mişcărilor respiratorii.
Într-o anumită limită, mişcările respiratorii pot fi modificate voluntar. Astfel putem
accelera sau rări ritmul mişcărilor respiratorii, putem opri aceste mişcări sau putem mări sau
micşora profunzimea lor. Toate acestea dovedesc că scoarţa cerebrală poate interveni în
respiraţie . O altă dovadă ne-o dă faptul că stările emoţionale ca râsul, plânsul, furia , frica,
surpriza determină schimbarea ritmului respirator.

Reglarea umorala: C02 ca excitator al centrilor respiratori. Variaţiile concentraţiei de

C02 din sânge provoacă variaţii ale mişcărilor respiratorii. Astfel , creşterea peste normal a co2
din sânge produce excitarea centrilor respiratori și apare accelerarea mişcărilor respiratorii ;
scăderea cantităţii de C02 nu mai provoacă excitarea centrilor respiratori, mişcările
respiratorii se răresc sau chiar se pot opri = apneea. C02 a fost numit din această cauză
hormonul centrului respirator. În lumina cercetărilor actuale C02 este factorul principal şi
esenţial în respiraţia liniştită.
Mecanismul umoral stă la baza activităţii automate a centrilor respiratori, iar me
canismul nervos are rolul să adapteze ritmul respiraţiei la condiţiile externe şi interne ale
existenţei organismului.

INDEPENDENŢA în satisfacerea nevoii de a respira

 este realizată prin menţinerea integrităţii aparatului respirator şi a funcţionalităţii acestuia.

Respiraţia se re alizează în 3 etape:

a) etapa pulmonară : la nivelul plămânului are loc permanent schimbul de gaze în tre aerul
din alveole şi gazele dizolvate în sângele venos care ajunge aici prin va sele capilare. Aici
oxigenul trece din aerul alveolar în sângele venos, iar dioxidul de carbon aflat în exces în
sângele venos trece în aerul alveolar.Aceasta repre zintă ventilaţia pulmonară şi este dată de
circulaţia aerului prin căile respiratorii şi plămâni. O ventilaţie normală este influenţată de :
• integritatea căilor respiratorii,
• concentraţia oxigenului din aerul respirat,
• conformaţia toracelui să fie normală,
• musculatura şi inervarea să fie integre morfologic şi funcţional,
• pleurele să-şi îndeplinească funcţiile lor fiziologice (să nu fie lipite, să nu conţină
cantităţi mari de aer sau lichid).

b) difuziunea gazelor reprezintă schimbul de gaze care se face la nivelul membra

nei alveolo-capilare, prin care oxigenul din alveole trece în capilare şi dioxidul de carbon din
capilare trece în alveolele pulmonare (moleculele unui gaz au tendinţa de a se deplasa dintr-o
zonă în care concentraţia lor este mai mare către o zona în care concentraţia lor este mai mică
- până la uniformizare.) Procesul de difu ziune al unui gaz va avea loc doar în condiţiile în
care există o diferenţă de pre siune, adică în sângele capilar presiunea de oxigen va creşte, iar a
dioxidului de carbon va scădea - proces ce poartă numele de arterializare a sângelui venos
din capilare.
Este influențată de:
 starea peretelui alveolar;
 suprafaţa respiratorie (rezultată din suma suprafeţelor alveolare) să fie integră morto-
funcţional;
 presiunea dioxidului de carbon alveolar (care reflectă încărcarea sângelui cu dioxid de
carbon) să fie fiziologică;
 aerul respirator să conţină oxigen suficient (02 = 20,94%, C02 = 0,04%).

c) etapa circulatorie : reprezintă transportul oxigenului prin vasele arteriale la ţesuturi şi a

dioxidului de carbon de la ţesuturi, prin vene, la plămân pentru a se elimina (fig. 5).

Oxigenul este transportat în sânge sub două forme:

 dizolvat în plasmă - în cantitate mică şi reprezintă forma intermediară obliga torie în
transferul de oxigen către aerul alveolar şi hemoglobina din eritrocit. El dă valoarea
presiunii parţiale a oxigenului;
 legat de hemoglobină - forma principală de transport a oxigenului. La fiecare atom
de fier din structura moleculei de hemoglobină se leagă labil câte o mo leculă de
oxigen. Numărul moleculelor de 02 legate este direct proporţional cu valoarea presiunii
parţiale a 02 din plasmă, ceea ce explică capacitatea hemoglobinei de a lega 02 la
nivelul plămânului şi a-l ceda ţesuturilor la nivelul cărora presiunea parţială a 02 este
scăzută.

C02 este transportat de sânge în diferite moduri:

 dizolvat în plasmă - această valoare condiţionează cifra presiunii parţiale a C02 ;
 legat de anumite grupări ale proteinelor plasmatice, hemoglobina (carbhemoglo- bina);
 sub formă de bicarbonat - restul de C02 din sânge (bicarbonaţi care prin reacţii de
sens invers eliberează C02 la nivel pulmonar).

Compoziţia aerului alveolar : 02 + C02 + vapori de apă.

Etapa circulatorie este influenţată de:

 cantitatea de hemoglobină din sânge;
 debitul cardiac;
 -integritatea aparatului cardiovascular.
Aceasta este respiraţia externă.
d) etapa tisulară sau celulară reprezintă schimburile gazoase care au loc între sân
ge şi celulă (ţesuturi); sângele cedează 02 şi primeşte C02 de la celulă. Aceasta este
respiraţia internă.

Factorii care influenţează satisfacerea nevoii :

Factorii biologici:
1. vârsta - ritmul respirator variază cu vârsta; la copii este mai mare decât la adulţi (de
exemplu: nou-născut = 45 r/min, adult = 18 r/min);
2. sexul - femei = 18 r/min, bărbaţi = 16 r/min;
3. statura - la persoanele înalte numărul respiraţiilor/min este mai mic decât la per
soanele scunde ;
4. în timpul somnului ritmul respirator se micşorează ;
5. activitatea musculară intensă creşte ritmul respirator apreciabil - 40-50 r/min; an-
trenamentul influenţează ritmul respirator pe care-l poate reduce la 6-8 r/min în repus
Ritmul respirator creşte în eforturi musculare, când nevoia de 02 creşte.
6. alimentaţia - în perioada de digestie creşte ritmul respirator datorită circulaţiei in
tense a sângelui; hidratarea corespunzătoare a organismului asigură elasticitatea şi
umiditatea tegumentelor şi mucoaselor care participă la actul respirator;
7. postura - prin poziţia corectă a toracelui permite mişcările respiratorii normale în
cele două hemitorace. în poziţia culcat frecvenţa respiraţiei este mai mică decât în
poziţia şezând; în poziţie ortostatică numărul respiraţiilor creşte şi mai mult.

Factorii psihologici :
1. emoţiile - influenţează frecvenţa mişcărilor respiratorii şi stările de excitaţie, im
pulsurile venind la centrul respirator de la scoarţa cerebrală sau din hipotalamus ;
astfel, stările emoţionale, ca râsul, plânsul, frica, furia, interesul, surpriza, determi nă
schimbarea ritmului respirator;

2. durerea - influenţează ritmul respirator; răceala sau căldura aplicată pe piele pot
determina hiperpneea .

Factorii sociologici :
1. mediul ambiant - concentraţia de 02 din aerul atmosferic favorizează respiraţia, de
asemenea şi umiditatea ; fumul de tutun are influenţe negative asupra res piraţiei şi
aparatului respirator, prin reducerea capacităţii vitale a plămânului;
2. climatul - sub influenţa temperaturii ridicate ritmul respirator creşte paralel cu
creşterea temperaturii; frigul produce scăderea frecvenţei respiratorii ; polipne ea
apărută la o temperatură mai înaltă reprezintă un mijloc de pierdere de căl dură a
 organismului ;
3. locul de muncă poluant - este nefavorabil respiraţiei normale.

Astfel, mediul toxic şi poluanţii industriali (mineri, vopsitori, laboranţi, constructori)

determina scăderea capacităţii vitale prin boli profesionale.
Profesiuni ca : aviator, scafandru, necesită adaptare la specificul condiţiilor de muncă.
Astfel, în caz de presiune atmosferică scăzută, la înălţimi mari, unde canti tatea de 02 din
aer este redusă, nu poate să satisfacă nevoile organismului. Avem impresia că ne asfixiem,
mişcările respiratorii se modifică, devin mai frecvente şi su perficiale. Ele se normalizează
dacă se administrează 02 pur.

Manifestări de independenţă:

1. Frecvenţa respiraţiei este dată de numărul de respiraţii pe minut. În stare fizio logică
este în funcţie de:
a) sex (F = 18 r/min, B = 16 r/min)
b) vârstă :
 nou-născut = 30-50 r/min,
 1O ani = 26 r/min,
 15 ani = 20 r/min,
 adult = 16-18 r/min,
 vârstnic = 15-25 r/min.
c) poziţie: în poziţie culcat, frecvenţa este mai mică decât în poziţie şezând, în ortos tatism
numărul respiraţiilor creşte şi mai mult.
d) activitatea musculară: în stare de funcţionare, într-un organ, consumul de 02 şi
producerea de C02 sunt mai mari decât în repaus. Musculatura corpului în timpul
contracţiei este cel mai mare consumator de 02 şi cel mai însemnat producător de C02 •
e) temperatura mediului ambiant influenţează frecvenţa respiraţiei, care creşte para lel cu
creşterea temperaturii. Polipneea - apărută la o temperatură mai înaltă re prezintă un
mijloc de pierdere de căldura a organismului.
f) starea de veghe sau somn :în timpul somnului frecvenţa respiraţiei se micşorează.
Caracteristici ale frecvenţei respiraţiei : suplă, regulată, amplă, pe nas, lentă şi profundă .

2. Amplitudinea respiraţiei reprezintă volumul de aer care pătrunde şi se elimi nă din

plămân la fiecare respiraţie. Respiraţia poate fi profundă sau superficială.
Amplitudinea respiraţiei se modifică paralel cu frecvenţa respiraţiei. Frecvenţa mai
mare a respiraţiei este însoţită de micşorarea amplitudinii respiraţiei.
 3. Ritmul respiraţiei - ritmul în stare normală, un ritm regulat, inspiraţia şi expiraţia
succedându-se la intervale constante. Respiraţia este ritmică.
4. Simetria mişcărilor respiratorii. Mişcările respiratorii ale celor două hemitorace în
stare normală sunt simetrice , ritmice şi abia vizibile.
5. Zgomotele respiratorii: respiraţie silenţioasă , liniştită, fără efort, pe nas. Uneori în
somn devine mai zgomotoasă .

6. Tipul de respiraţie:

 respiraţie de tip costal superior caracteristică la femei. Se realizează prin dilatarea

diametrului anteroposterior şi proiecţia şi ridicarea sternului.
 respiraţie de tip costal inferior caracteristică la bărbaţi. Se realizează prin dilata rea
diametrului lateral.
 respiraţie de tip abdominal sau diafragmatic - rolul .cel mai important îl are dia
fragmul, prin mărirea diametrului vertical al cutiei toracice; caracteristică la copii şi
la bătrâni.
Tipul de respiraţie se poate modifica în funcţie de activitatea desfăşurată , îmbră cămintea
prea strâmtă, centuri sau în legătură cu unele stări patologice.

În mod normal, mucoasa respiratorie este umedă, secreţii reduse, transparen te. Tusea este
o modificare a respiraţiei datorită reflexelor de apărare. Reprezintă o expiraţie forţată care
antrenează secreţii din căile respiratorii.
O respiraţie normală asigură o circulaţie corespunzătoare , mobilizare bună, eli minări
normale.

DEPENDENŢA în satisfacerea nevoii.

Asistentul medical culege date despre modul în care pacientul îşi satisface nevo ia de a
respira şi observă următoarele probleme de dependenţă:
 dispneea ;
 alterarea vocii ;
 obstrucţia căilor respiratorii.
 Dispneea

Definiție: simptom frecvent relatat de bolnav ca o sete imperioasă de aer cu senzaţie de

sufocare , respiraţia fiind dificilă şi însoţită uneori de nelinişte.
Cauze: - boli ale inimii, ale plămânului, şi ale căilor respiratorii superioare .
Manifestări de dependenţă:
1. Ortopneea - bolnavul se va aşeza într-o poziţie forţată - poziţie şezând cu capul şi
trunchiul aplecate înainte şi cu braţele sprijinite, care favorizează respiraţia;
2. Apneea - oprirea respiraţiei; apnee se explică prin faptul că eliminându-se o ma
re cantitate de C02 din sânge, lipseşte stimulul chimic al centrului respirator. Dacă
respiraţia forţată are loc într-o atmosferă încărcată de C02 - apneea nu apare
Dacă aceasta se face într-o atmosferă cu un procent mare de 02 apneea poate să
dureze 6-8 min.
3. bradipnee - reducerea frecvenţei respiraţiei;
4. Tahipnee - creşterea frecvenţei respiraţiei;
5. respiraţie superficială sau profundă;
6. hiperventilaţie - cantităţi mari de aer în plămâni;
7. tuse - expiraţie forţată care antrenează secreţiile acumulate în căile respiratorii
superioare, permiţând degajarea lor;
8. expectoraţie - secreţiile din arborele traheo-bronşic, formate din mucus, puroi,
sânge, celule descuamate ;
9. cianoză - tegumentele de la nivelul extremităţilor de culoare albăstruie-vineţie;
10. hemoptizie - eliminare de sânge prin cavitatea bucală provenind de la nivelul plă-
mânilor;
11. zgomote respiratorii:
a. raluri;
b. sufluri;
c. frecături pleurale;
d. murmur vezicular.
12. cornaj - o inspiraţie zgomotoasă uruitoare cauzată de obstacole în căile respi-
ratorii, determinată de trecerea aerului prin porţiunea strâmtată (laringe, trahee,
bronhii).
13. tiraj - retracţia ţesuturilor moi în regiunea subclaviculară, intercostală, epigastri că,
în timpul inspiraţiei. Cornajul şi tirajul alături de bătaia aripioarelor nazale apar
frecvent în bronhopneumonii la sugari.
14. căscatul - inspiraţie forţată prelungă, cu gura larg deschisă şi care arată o ane mie
cerebrală trecătoare;
15. strănutul şi sughiţul - acte respiratorii modificate.
După frecvenţa, amplitudinea şi ritmicitatea respiraţiei deosebim următoarele tipuri de
dispnee :

1. Dispneea cu accelerarea ritmului respirator (tahipnee sau polipnee)

Frecvenţa respiraţiei este mărită, amplitudinea micşorată, respiraţia este superficială,
dar ritmică.
Se întâlneşte în toate cazurile de reducere a suprafeţei respiratorii, în bolile car diace care
tulbură hematoza, în anemii, stări toxiinfecţioase, procese intraabdomi nale care ridică baza
plămânilor şi reduc suprafaţa respiratorie (meteorism, ascită, sarcină).

2. Dispneea cu rărirea ritmului respirator (bradipnee)

Frecvenţa respiraţiei poate să scadă la 12-10-8 r/min şi mai puţin. Paralel creşte
amplitudinea, iar inspiraţiile devin profunde. Această formă de dispnee se întâlneşte în caz de
obstacol în căile respiratorii. în cadrul ei întâlnim două forme

a) Dispneea inspiratorie sau bradipneea inspiratorie - se caracterizează printr-o inspiraţie

grea, anevoioasă, forţată , conştientă cu participarea activă a tuturor muşchilor accesori. Se
întâlneşte în obstacole ale căilor aeriene superioare . Inspiraţia este însoţită de tiraj şi
cornaj. Acest tip de respiraţie mai poate apărea în caz de paralizie incompletă a muşchilor
respiratorii.

b) Dispneea expiratorie sau bradipneea expiratorie se caracterizează printr-o inspiraţie relativ

normală, urmată de o expiraţie grea, penibilă, forţată , conştientă, zgomotoasă, însoţită
adesea de un geamăt. Apare în obstacole în căile respira torii superioare ca astm bronşic
sau bronşiolită capilară (spasm, obstrucţia bron hiolelor), emfizem pulmonar - datorită
lipsei de elasticitate a plămânilor care îm piedică retracţia lor fiziologică necesitând
intervenţia muşchilor respiratori.

3. Dispneea cu perturbare ritmică şi periodică a respiraţiei. Respiraţia pier de ritmul

normal; modificările de ritm manifestându-se după o periodicitate ritmică. Aceste modificări
sunt cauzate de perturbările funcţionale ale centrilor respiratori. Deosebim formele următoare:

a) dispneea Cheyne-Stokes (fig. 6), formată din succesiunea ciclică a unor perioade
de respiraţie accelerată întrerupte prin scurte perioade de apnee. Mişcările
respiratorii sunt superficiale la început, apoi devin din ce în ce mai ample; para lel
cu creşterea amplitudinii creşte şi frecvenţa lor până la un maxim. Din acest
moment începe să scadă atât frecvenţa, cât şi amplitudinea până se instalează o
perioadă de apnee de 2-5 secunde.
 15" 15" 20" 15" 15"

Apnee 4r 11r 4r"

Fig.6. Dispnee de tip Cheyne-Stokes.

Această respiraţie apare în afecţiuni însoţite de hipertensiune intracraniană ca tu mori şi

hemoragii cerebrale, meningite, aterioscleroză cerebrală, insuficienţă respira torie, uremie.

b) dispneea Kussmaul (fig. 7) - se caracterizează printr-o bradipnee foarte accen

tuată, cu o inspiraţie profundă şi zgomotoasă, urmată de o pauză lungă şi apoi o expiraţie tot
atât de lungă. Frecvenţa mişcărilor respiratorii scade până la 10-8 r/ min şi mai mult. Apare în
hipertensiune intracraniană, infecţii grave, comă diabe tică, agonie.

E I E
Fig 7. Dispneea Kussmaul.

c) dispneea Bauchut - se caracterizează prin inversarea timpilor respiraţiei norma le,

în sensul prelungirii inspiraţiei faţă de o expiraţie mult scurtată. Ciclul respirator este
format dintr-o inspiraţie lungă şi forţată, o pauză şi expiraţie bruscă, scurtă după
care urmează inspiraţia ciclului următor fără pauză. Este însoţită de bătăi le
aripioarelor nazale şi de cianoză. Se întâlneşte în bronhopneumonia copilului.

d) dispneea Biot - se caracterizează prin mişcări respiratorii ritmice, de amplitudi

ne normală, dar despărţite de pauze de 10-30 secunde. Este întâlnită în menin
gite, stări comatoase şi în agonie, reprezentând stadiul preletal, fiind determinată
de scăderea excitabilităţii centrului respirator.

4. Dispneea dezordonată - mişcările respiratorii au amplitudini diferite, des părţite de

intervale, inspiraţia şi expiraţia pot deveni sacadate; modificările nu se re petă la intervale
regulate. Este determinată de o dereglare gravă a centrilor respi ratori prin procese
intracraniene (encefalite, tumori, hemoragii cerebrale, insolaţie), toxiinfecţioase (cu alcool,
infecţii grave), umorale sau neuroreflexe (dureri foarte ac centuate, emoţii mari sau stări de
încordare nervoasă).
5. Dispneea de efort - indică saturaţia insuficientă a organismului cu oxigen în timpul
efortului datorită tulburării sau încetinirii circulaţiei. Este întâlnită în îmbolnăviri ale
aparatului renal sau aparatului respirator.
6. Dispneea de decubit - apare în poziţia culcat şi impune bolnavului poziţia şezând,
trădează o circulaţie insuficientă în plămân datorită reducerii suprafeţei res piratorii prin
procese inflamatoare .
7. Dispneea de repaus - este o dispnee permanentă care apare şi în poziţie de ortopnee.
Se datoreşte unui obstacol în căile respiratorii, unor tulburări de reglare centrală sau unei
insuficienţe circulatorii.
8. Dispneea paroxistică - apare în accese repetate, atât ziua cât şi noaptea. Este întâlnită
în astm bronşic, astm cardiac şi edem pulmonar. Dispneea din ast mul bronşic se observă
mai ales dimineaţa şi este cauzată de contracţia spastică a bronhiolelor care îngreunează
expiraţia aerului din plămân. Cea din astmul cardiac şi edemul pulmonar se întâlneşte mai ales
noaptea, datorită insuficienţei acute ven triculare stângi.
9. Dispneea accidentală - apare neaşteptat, datorită unei tulburări de hematoză în
cursul unor procese patologice ale plămânului şi căilor respiratorii (bronhopneu monie,
pneumonie, infarct pulmonar, pneumotorax sufocant, corpi străini intralaringi eni, erup
difteric, laringită subglotică şi în intoxicaţii cu dioxid de carbon).
Intervenţiile asistentului medical în dispnee:
aşezarea bolnavului la pat în poziţie corectă, repaus fizic şi psihic, obligatoriu;
aerisirea camerei, umezirea aerului ;
liniştirea bolnavului, reducerea anxietăţii ;
se şterge bolnavul de transpiraţie ,
se administrează oxigen pe sondă nazală;
se anunţă medicul ;
se efectuează tratamentul medicamentos indicat de medic.

Alterarea vocii

Definiție: poate fii cauzată de procese inflamatorii la nivelul căilor respiratorii superioare -
nas, faringe, laringe.

Manifestări de dependenţă:
1. Afonie = pierderea vocii, imposibilitatea de a vorbi.
2. Disfonie = tulburări ale emisiunii vocale interesând înălţimea , intensitatea şi tim brul vocii.
Se manifestă sub formă de răguşeală, voce stinsă (în laringita acută sau cronică, în
leziunile nervului recurent stâng, voce bitonală).
3. Afazie = incapacitatea de a se exprima corect verbal.
4. Senzaţie de sufocare - lipsa de aer.

Obstrucţia căilor respiratorii

Definiție: poate fi produsă de procese inflamatorii la acest nivel, cât şi de prezenţa unor corpi
străini pătrunşi accidental în căile respiratorii.

Manifestări de dependenţă :
1. Respiraţie dificilă pe nas; bolnavul respiră pe gură.
2. Dificultate sau incapacitate de a respira ;
3. Secreţii nazale dense sau abundente - secreţii mucoase purulente care împie- dică
respiraţia;
4. Tuse - uscată, persistentă, chintoasă.
5. Deformări ale nasului - traumatisme, deviaţie de sept.
6. Epistaxis - hemoragie nazală.

Surse de dificultate care împiedică satisfacerea nevoii de a respira:

1. Inflamaţia mucoasei nazale, faringiene, bronşice, traheale, pulmonare.
2. Tabagismul favorizează dezvoltarea unor condiţii disfuncţionale majore. Fumatul
acţionează asupra mişcărilor ciliare de la nivelul mucoasei respiratorii pe care le
pa ralizează făcând posibilă apariţia emfizemului şi a bolilor cronice respiratorii.
3. Obstrucţia căilor respiratorii : obezitatea care duce la reducerea volumului
cuti ei toracice ; bandajele toracice ; dezechilibrul hidroelectrolitic , durerea.
Acestea sunt surse de ordin fizic.
4. Surse de ordin psihologic: anxietatea , stresul, situaţia de criză.
5. Surse de ordin sociologic : altitudine 4 000-5000 m cunoscută sub numele de
„rău de munte", poluarea, umezeala.
6. Lipsa de cunoştinţe - în ceea ce priveşte propria persoană sau în ce
priveşte combaterea mediului poluant.

Intervenţiile asistentului medical

 pentru menţinerea independenţei în sati sfacerea nevoii

Observă şi notează respiraţia în foaia de temperatură .Această manevră constituie un

indiciu pentru stabilirea diagnosticului , aprecierea evoluţiei bolii, recunoaşterea bolii,
prognosticul bolii.
Materiale necesare : - tava medicală , ceas cu secundar sau cronometru , foaia de
temperatură a bolnavului, pix de culoare albastră şi verde.

Etapele de execuţie :
1. pregătirea materialelor necesare efectuării tehnicii: se aşază materialele folosite pe tava
medicală şi se aduc la patul bolnavului ;
2. pregătirea bolnavului : acesta trebuie să fie în decubit dorsal, măsurarea respiraţiei se
efectuează fără ştirea bolnavului pentru a nu se modifica ritmul respirator, în mod
voluntar. Se preferă perioada de somn a bolnavului.
3. efectuarea tehnicii : se număra frecvenţa mişcărilor respiratorii prin :
a. inspecţie (când bolnavul doarme). Se observă şi se numără inspiraţiile (miş
cările de ridicare a toracelui) timp de un minut, asistentul medical stând lângă
patul pacientului.
b. prin palpare, asistentul medical aşază uşor faţa palmară pe suprafaţa tora- celui
pacientului şi număra mişcările de ridicare a toracelui timp de un minut.
4. notarea cifrică . Se notează cifric în carnetul propriu al asistentului medical cu
culoare albastră . De exemplu : pacientul Vasilescu A. patul 1, salonul 5 : 20.08 RO
= 24 r/min ; RS = 29 r/min.
5. notarea grafică : pentru fiecare linie orizontală a foii de temperatură se consideră o
respiraţie. Se notează cu un punct de culoare verde valoarea respiraţiei dimineaţa şi
seara, cele doua puncte unindu-se cu o linie de culoare verde .

În stare fiziologică curba respiraţiei merge paralel cu cea a temperaturii şi a pul sului.
Asistentul medical explorează deprinderile de respiraţie ale pacientului şi efec tuează
educaţie sanitară pentru menţinerea independenţei în satisfacerea nevoii.

Învaţă pacientul :
 să nu poarte îmbrăcăminte strâmtă ,
 să menţină o postură care să favorizeze respiraţia,
 să evite fumatul şi mesele copioase,
 să facă exerciţii respiratorii,
 să se relaxeze în medii cu mult oxigen (munte),
 să menţină permeabilitatea şi căile respiratorii libere (îndepărtarea mucozităţilor prin
suflarea nasului),
  să evite stresul,
 asigurarea condiţiilor de igienă,
 asigurarea alimentaţiei şi hidratării - se evită supraalimentaţia .

Intervenţiile asistentei medicale pentru pacientul cu deficienţe respiratorii

Obiective Intervenţii proprii şi delegate

Pacientul să respire - îndepărtează secreţiile nazale
liber, pe nas şi să - umezeşte aerul din încăpere
prezinte mucoase - asigură fluidificarea secreţiilor nazale prin instilaţii nazale efectuate
respiratorii umede la indicaţia medicului cu: bixtonim, mentorin etc.
- administrează tratament medicamentos cu septolete, tantum verde
- asigură hidratare suficientă în funcţie de necesităţile fiecărui
organism cu ceaiuri calde.
Pacientul să prezinte La nivelul plămânilor şi bronhiilor
căi respiratorii - învaţă pacientul să tuşească şi să expectoreze în scuipători speciale şi
permeabile şi o bună să colecteze sputa
respiraţie - notează în foaia de temperatură expectoraţia
- aspiră secreţiile bronşice dacă este cazul
- învaţă bolnavul să se aşeze în poziţie şezând sau semişezând când
tuşeşte, expectorează sau prezintă dispnee
- aşază pacientul în poziţie de drenaj postural pentru drenarea
secreţiilor din căile respiratorii inferioare
- stimulează tusea şi expectoraţia bolnavului prin tapotaj toracic la
baza plămânului
- administrează la indicaţia medicului tratamentul prescris
(antitusive, bronhodilatatoare, expectorante, decongestionante ale
mucoasei traheob ronsice)
- oxigenoterapie la indicaţia medicului
- intubaţie orotraheala sau traheostomie
- respiraţie artificială asistata
Oprirea epitaxisului - aşază pacientul în decubit dorsal, cu capul în hiperxtensie
- comprimă cu policele pe septul nazal nara care sângerează, timp de
5-10 min
- recomandă pacientului să nu sufle nasul
- anunţă medicul
- linişteşte bolnavul până la sosirea medicului şi îl supraveghează
 Pacientul să prezinte - asistentul medical susţine şi încurajează pacientul în timpul aplicării
confort psihic tehnicilor de îngrijire şi îi solicită colaborarea
- îi explică în ce constă tehnica şi necesitatea acesteia pentru vindecare
- reducerea anxietăţii pacientului. Pacientul nu va fi lăsat singur,
asistentul medical îl ajută şi linişteşte până la venirea medicului
Combaterea durerii - aşază bolnavul pe partea opusă durerii toracice în poziţie şezândă sau
torac ice semişezândă
- linişteşte pacientul
- administrează tratamentul prescris de medic în funcţie de originea
durerii
- educă pacientul în efectuarea gimnasticii respiratorii şi a tehnicilor de
relaxare
- combaterea sughiţului
- combaterea tusei
Prevenirea - asistentul medical va atenţiona pacientul să folosească batista
complicaţiilor şi individuală pentru îndepărtarea secreţiilor nazale
asigurarea - educă pacientul să evite aglomeraţiile şi schimbările bruşte de
rezistenţei crescute temperatură
faţă de infecţii - educă pacientul să evite zonele poluate
- educă pacientul să renunţe la tutun
- educă pacientul să se ducă la medic pentru tratament în cazul
apariţiei unei deficienţe respiratorii
- educă pacientul să respecte tratamentul medicamentos indicat de
medic

PROCES DE NURSING PENTRU

PACIENTUL CU AFECŢIUNI RESPIRATORII

1.Culegere de date referitoare la pacient:

- date fixe,
- date variabile.
2.Identificarea problemelor de dependenţă şi stabilirea diagnosticelor de nursing :
 - probleme posibile :
• alterarea vocii,
• obstrucţia căilor respiratorii,
• cianoza,
• tusea,
• durerea,
• expectoraţia .

Diagnostic de nursing = P.E.S.

a. dispneea cauzată de alterarea funcţiei respiratorii manifestată prin bradipnee şi
cianoza buzelor,
b. obstrucţia căilor respiratorii cauzată de proces infecţios faringian, manifes tată prin
dificultatea de a respira datorită secreţiilor dense,

Stabilirea obiectivelor de îngrijire

a) pacientul să prezinte diminuarea dispneei în 24 h,
b) pacientul să prezinte căi respiratorii libere în 24 h.

Intervenţiile asistentului medical, proprii şi delegate.

a) - măsurarea şi notarea respiraţiei în foaia de temperatură a bolnavului,
 aşază bolnavul în poziţie şezândă sau semişezândă pentru favorizarea res-
piraţiei,
 administrează oxigen la indicaţia medicului,
 învaţă tehnici de relaxare care facilitează satisfacerea nevoii,
 linişteşte pacientul şi îl şterge de transpiraţie până la sosirea medicului,
 administrează la indicaţia medicului medicaţie antispastică, bronhodilatatoare etc.

b) - dezobstruează căile prin aspirarea secreţiilor abundente vâscoase ,

o aşază bolnavul în poziţie şezândă şi provoacă tusea pentru a ajuta expectoraţia
bolnavului,
o administrează lichide calde pacientului (ceai cu lămâie),
o asigură condiţii de mediu (umiditate şi temperatură) ,
o administrează la indicaţia medicului mucolitice şi expectorante . Efectuează
educaţia pacientului privitor la :
o evitarea frigului şi a umezelii,
o evitarea alergenilor,
o interzicerea fumatului şi a consumului de cafea,
 o continuarea tratamentului medicamentos ,
o revenirea la control medical,
o informarea pacientului despre factorii de risc şi prevenirea complicaţiilor.

Evaluarea îngrijirilor
Se evaluează :
 prezenţa sau absenţa dificultăţilor respiratorii,
 cianoza, culoarea tegumentelor
 expectoraţia,
 tusea,
 starea de anxietatea a pacientului ,
 nivelul de cunoştinţe.
Dacă bilanţul este favorabil , starea pacientului este ameliorată, staţionară - nivel de
dependenţă minor sau independent.
Dacă bilanţul este negativ, starea pacientului agravată - nivel de dependenţă major,
pacient dependent ; planul de nursing necesită revizuirea etapelor de îngrijire , stabilirea
altor obiective şi alte intervenţii care să ducă la ameliorarea respiraţiei şi câştigarea
independenţei pacientului