ROLUL ASISTENULUI MEDICAL DE RADIOLOGIE ÎN

INVESTIGAREA IMAGISTICĂ A PACIENTULUI CU

PNEUMONIE PNEUMOCOCICĂ

1. Anatomia și fiziologia aparatului respirator

1.1. Anatomia plămânilor

Totalitatea organelor care asigură mecanismul respiriaţei, cu rolul de a asigura aportul de O2

şi de a elimina CO2 alcătuiesc aparatul respirator.

Aparatul respirator este format din:

I. Căile respiratorii aeriene superioare :
- Fosele nazale
- Faringe
- Laringe
- Trahee
II. Căile respiratorii inferioare :
- Plămânii
- Arborele bronşic – bronhii
- Bronhiole
- Sacii alveolari

Figura 1. Plămânii

Plămânii sunt principalele organe ale respirației. Sunt doi plămâni, situați în cavitatea toracică, fiecare
fiind acoperit de pleura viscerală. Plămânii au forma unei jumătăți de con. Culoarea lor variază cu vârsta;
la făt este roșu-brun, la copil gri-rozie, la adult cenușiu mai mult sau mai puțin închis, greutatea
plămânilor este de 700 g pentru plămânul drept si 600 g pentru cel stâng. Cacapitatea totală a plămânilor
este de 5000 cm3 aer. Consistența acestora este elastică, buretoasă. Diametrul vertical este de 22 cm,
antero-posterior la bază de18-20 cm, iar transversal la bază de 9-10 cm.
Fiecare plămân este învelit de o seroasă numită pleură, care prezintă o foiță parietală, ce căptușește
pereții toracelui, și o foiță viscerală, care acoperă plămânul. Între cele două foițe există o cavitate
virtuală, cavitatea pleurală, în care se află o lamă fină de lichid pleural.
Plămânii sunt constituiți din: arborele bronșic, lobuli, ramificațiile vaselor pulmonare și bronșice, nervi
și limfatice, toate cuprinse în țesut conjunctiv.

Arborele bronșic
Bronhia principală se împarte in bronhii, iar acestea, la rândul lor se divid in bronhiole. Ultimele
ramificații ale arborelui bronșic sunt bronhiolele respiratorii, de la care pleacă ductele alveolare,
terminate prin săculeti alveolari. Pereții săculeților alveolari sunt compartimentați în alveole pulmonare.

1
Bronhiolele respiratorii, împreună cu formațiunile derivate din ele – ductele alveolare, săculeți alveolari
și alveole pulmonare -, formează acinii pulmonari. Acinul este unitatea morfo-funcțională a plămânului.
În jurul alveolelor se găsește o bogată rețea de capilare, care, împreună cu pereții alveolelor, formează
membrana alveolo-capilară, la nivelul căreia au loc schimburile de gaze dintre alveole si sânge.

1.2. Fiziologia plămânilor. Vascularizația.

Respirația reprezintă schimbul de oxigen și dioxid de carbon dintre organism și mediu.

Din punct de vedere funcțional, respirația prezinta:
- Ventilația pulmonară – deplasarea aerului în ambele sensuri între alveolele pulmonare și
atmosferă;
- Difuziunea O2 și CO2 între alveolele pulmonare și sânge;
- Transportul O2 si CO2 prin sânge și lichidele organismului către și de la celule;
- Reglarea ventilației

VENTILAȚIA PULMONARĂ
Circulația alternativă a aerului se realizează ca urmare a variațiilor ciclice ale volumului cutiei toracice,
urmate de mișcările în același sens ale plămânilor, solidarizați cu aceasta prin intermediul pleurei.
Variațiile ciclice ale volumului aparatului toraco-pulmonar se realizează în cursul a două mișcări de sens
opus, definite ca mișcarea inspiratorie și mișcarea expiratorie.
Mecanica ventilației pulmonare
Dimensiunile plămânilor pot varia prin distensie și retracţie în două moduri: 1. prin mişcările de ridicare
şi coborâre ale diafragmului care alungesc și scurtează cavitatea toracică și 2. prin ridicarea și coborârea
coastelor, care determină creşterea şi descreşterea diametrului antero-posterior al cavității toracice.
Respirația normală, de repaus, se realizează aproape în întregime prin mişcările din prima categorie. În
timpul inspirației, contracția diafragmei trage în jos fața bazală a plămânilor. Apoi, în timpul expirației
liniștite, diafragma se relaxează, iar retracția elastică a plămânilor, a peretelui toracic și a structurilor
abdominale comprimă plămânii.
A doua cale de expansionare a plămânilor o reprezintă ridicarea grilajului costal. În poziția de repaus,
acesta este coborât, permiţând sternului să se apropie de coloana vertebrală; când grilajul costal se ridică,
acesta proiectează înainte sternul, care se îndepărtează de coloana vertebrală, ceea ce mărește diametrul
antero-posterior cu aproximativ 20% în inspirația maximă faţă de expirație.
Presiunea pleurală este presiunea din spațiul cuprins între pleura viscerală și cea parietală. În mod
normal, există o sucțiune permanentă a lichidului din acest spațiu, ceea ce duce la o presiune negativă
la acest nivel. Presiunea pleurală variază cu fazele respirației.
Presiunea alveolară este presiunea din interiorul alveolelor pulmonare. În repaus, când glota este des-
chisă, aerul nu circulă între plămâni și atmosferă; în acest moment, presiunea în orice parte a arborelui
respirator este egală cu presiunea atmosferică, considerată 0 cm H2O. Pentru a permite pătrunderea
aerului în plămâni în timpul inspirației, presiunea în alveole trebuie să scadă sub presiunea atmosferică;
în timpul unei inspirații normale ea devine -1 cm H₂O. Această presiune negativă ușoară este suficientă
pentru ca, în cele două secunde necesare inspirație, în plămâni să pătrundă aproximativ 500 mL de aer.
Variații opuse apar în timpul expirației: presiunea alveolară crește aproximativ +1 cm H2O, forțează
500 mL de aer să iasă din plămâni în cele 2-3 secunde, cât durează expirația.
Volume și capacități pulmonare. Există patru volume pulmonare diferite care, adunate, reprezintă
volumul maxim pe care îl poate atinge expansiunea pulmonară:
1. Volumul curent este volumul de aer inspirat și expirat în timpul respirației normale; în medie
500 mL.
2. Volumul inspirator de rezervă este un volum suplimentar de aer care poate fi inspirat peste
volumul curent – circa 1500 mL.
3. Volumul expirator de rezervă reprezintă cantitatea suplimentară de aer ce poate fi expirată în
urma unei expirații forțate, după expirarea unui volum curent.
4. Volumul rezidual este volumul de aer care rămâne în plămâni și după o expirație forțată.

Capacitățile pulmonare sunt sume de două sau mai multe volume pulmonare.
1. Capacitatea inspiratorie
2. Capacitatea reziduală funcțională capacitatea vitală
3. Capacitatea pulmonară totală

2
Minut-volumul respirator sau debitul respirator este cantitatea totală de aer deplasată în arbirele
respirator în fiecare minut și este egal cu produsul dintre vilumul curent și frecvența respiratorie.
Ventilația alveolară este volumul de aer care ajunge în zona alveolară a tractului respirator în fiecare
minut și participă la schimburile de gaze respiratorii.

DIFUZIUNEA
După ventilația alveolară, urmează difuziunea oxigenului din alveole în sângele capilar și difuziunea în
sens invers a dioxidului de carbon.
Procesul are loc doarcin condițiile în care există o diferență devoresiune, iar sensul procesului va fi
totdeauna orientat dinspre zona cu presiune mare către zona cu presiune mică.
Difuziunea oxigenului se face din aerul alveolar spre sângele din capilarele pulmonare, deoarece
presiunea parțială a O2 în aerul alveolar este de 100 mm Hg, iar sângele care intră în capilarele
pulmonare este de 40 mm Hg. După ce traversează membrana respiratorie, moleculele de O2 se dizolvă
în plasmă, ceea ce duce la creșterea presiunii parțiale a O2 în plasmă; consecutiv, O2 difuzează hematii,
unde se combină cu hemoglobina.
Difuziunea de CO2 se face dinspre sângele din capilarele pulmonare spre alveole, deoarece presiunea
parțială a CO2 în sângele din capilarele pulmonare este de 46 mm Hg, iar în aerul alveolar de 40 mm
Hg.

Transportul gazelor
a. Transportul O2. Din plasmă, O2 difuzează în eritrocite, unde se combină reversibil cu ionii de
fier din structura hemoglobinei, transformând dezoxihemoglobina în oxihemoglobină. Fiecare
gram de hemoglobină se poate combina cu maximum 1,34 mL02; în mod normal, există 12-15
g de hemoglobinǎ/dL sânge. Astfel, sângele arterial transportă 20 mL O₂/dL, din care 98,5%
este transportat de hemoglobină, iar 1,5%, dizolvat în plasmă.

Fiecare moleculă de hemoglobină se poate combina cu maximum 4 molecule de O2, situație în care
saturarea hemoglobinei cu O2 este de 100%. Cantitatea de O₂ care se combină cu hemoglobina depinde
de presiunea parţială a O₂ plasmatic, fiind conditionată, printre altele, și de pH-ul plasmatic și de
temperatură. Scăderea pH-ului plasmatic și creșterea temperaturii determină scăderea capacității
hemoglobine de a lega oxigenul, care, astfel, este cedat țesuturilor.
La nivel tisular, presiunea parțială a O2 este de 40 mmHg, iar o2 va difuza din plasmă în interstiții și de
aici în celule. Are loc scăderea rapidă a presiunii parţiale a O, plasmatic, fapt ce determină disocierea
oxihemoglobinei, hemoglobina rămânând saturată în proporție de 50-70%.

Fiecare 100 mL de sânge eliberează la țesuturi, în repaus, câte 7 mL de O2. Acesta este coeficientul de
utilizare a O2. În timpul efortului fizic, acest coeficient poate crește la 12%. Prin cedarea O2 la țesuturi,
o parte din oxihemoglobină devine hemoglobină redusă, care imprimă sângelui venos culoarea roşie-
violacee caracteristică.

b. Transportul CO2. CO2 este rezultatul final al proceselor oxidative tisulare. El difuzează din
celule în capilare, determinând creşterea presiunii sale parțiale în sângele venos cu 5-6 mm Hg
față de sângele arterial. CO2 este transportat prin sânge sub mai multe forme: 1. dizolvat fizic
în plasmă (5%); 2. sub formă de carbaminohemoglobină, care rezultă prin combinarea CO₂ cu
grupările NH₂ terminale din lanțurile proteice ale hemoglobinei (5%); 3. sub formă de
bicarbonat plasmatic (90%), obținut prin fenomenul de mem-brană Hamburger, al migrării Cl-
din plasmă în eritrocite.

Reglarea ventilației
Se realizează de centrii nervoși din bulb şi punte, baza stimulilor primiți de la chemoreceptorii de la
nivelul acestor formațiuni nervoase sau al unor vase de sânge.

VASCULARIZAȚIA PLĂMÂNILOR
Plămânii au o dublă vascularizație: nutritivă si funcțională.
Vascularizația nutritivă este asigurată de arterele bronșice, ramuri ale arterei toracale, care aduc la
plaman sânge cu oxigen pentru arborele bronșic, parenchimul pulmonar și pereții arterelor pulmonare,

3
deoarece acestea din urmă conțin sânge cu CO2. Vascularizația nutritivă a plămânului face parte din
marea circulație.
Vascularizația funcțională aparține marii circulații. Ea începe prin trunchiul pulmonar care iși are
originea în ventricului drept. Trunchiul pulmonar aduce la plămân sânge încărcat cu CO2. După un scurt
traiect se împarte in artera pulmonară dreaptă și stângă, pătrunzând fiecare în plămânul respectiv, prin
hil. În plămân, arterele pulmonare se divid în ramuri ce însoțesc ramificațiile arborelui bronșic până în
jurul alveolelor, unde formează rețeaua capilară perialveolara. La acest nivel, sângele cedează CO2 și
primeste O2. De la rețeaua capilară pornesc venele pulmonare. Ele ies din plămâni prin hil și se duc spre
atriul stâng.
Inervația plămânilor provine din plexul bronhopulmonar.

2. Afecțiunea: Pneumonia pneumococică

2.1. Definiție

Pneumonia se definește ca o infecție acută a parechimului pulmonar alveolar și/sau interstițial, cauzată
de o varietate de microorganisme (bacterii, virusuri, fungi).
Pneumonia pneumococică sau pneumonia francă lobară este o pneumopatie acută, provocată de
pneumococ, care afectează un lob, debutează acut și are evoluție ciclică.

2.2. Simptomatologie

Manifestarile clinice ale pneumoniei pneumococice sunt relativ uniforme. Debutul este de obicei brusc
în plină sănătate, prin:
- Frisoane
- Febră
- Junghi toracic
- Tuse
- Dispnee
- Expectorație ruginie, omogenă, foarte aderentă la vas, cantitatea ei depașind 50 ml/24h.
- Semne digestive: greață, vărsături, meteorism abdominal, diaree toxică
- Aspectul bolnavului – pielea este fierbinte si uscată
- Faciesul este congestionat (facies vultuos), buzele limba și unghiile sunt cianotice, frecvent
apărând un herpes peribucal, limba este albă, savurală, uscată sinarsă în formele grave.

2.3. Etiologie

Streptococcus pneumoniae (pneumococul) este agentul etiologic al pneumoniei

pneumococice. El este un germen gram pozitiv, aşezat în diplo, lanceolat și încapsulat.
Capsula pneumococică conține un polizaharid pe baza căruia au fost identificate peste 80 de
tipuri. Tipurile 1, 2, 3, 6, 7, 14, 19 şi 23 determină aproximativ 80% din pneumoniile cu
pneumococ la adulți. Stereotipul 3 de pneumococ are o capsulă deosebit de groasă şi o
agresivitate deosebită, producând pneumonii severe şi bacteriemie, în special la bătrâni sau
bolnavi cu afecțiuni organice (diabet, alcoolism, boli pulmonare cronice etc.).

2.4. Clasificare

Pneumoniile se clasifică astfel:

- Peumonii acute comunitare (PAC) – infecții dobandite în mediul extraspitalicesc;
- Pneumonii nosocomiale (PN) – infecția survine după cel mult 48 de ore decla spitalizare; această
entitate se subdivide in pneumonie asociata îngrijirilor medicale și în pneumonie asociată
ventilației mecanice;
- Pneumoniile la imunodeprimați;
- Pneumoniile de aspirație.

4
 2.5. Investigații

Explorări paraclinice
În cazul pacienților suspectați de pneumonie investigațiile paraclinice trebuie să includă efectuarea
hemoleucogramei, probe biochimice pentru evaluarea funcției renale, hepatice, gazometrie arterială,
reactanți de fază acută (protein C-reactivă, procalcitonina), hemoculturi, examenul lichidului pleural,
examinarea bacteriologică a sputei, testarea antigenului urinar. Hemoleucograma evidențiază de obicei
leucocitoză cu neutrofilie; de asemenea nu trebuie omisă valoarea limfocitelor. Neutrofilia asociată cu
limfopenia sunt asociate cu infecții severe și bacteriemie.
Hemoculturile se recoltează în puseu febril. Chiar daca sunt pozitive la mai puțin 20% din cazurile de
PAC, o hemocultură pozitivă stabilește diagnosticul etiologic al pneumoniei. Testarea antigenului urinar
pentru S. pneumonia și Leginella pneumophila poate fi utilă la anumiți pacienți, în special dacă nu se
poate obține probă de spută sau a fost început tratamentul antibiotic; antigenul poate fi detectat în urină
începând din prima zi de boală și timp de câteva săptămâni după aceea.Efectuarea bronhoscopiei în
vederea obținerii unui aspirat endotraheal sau lichid de lavaj bronhoalveolar pentru cultură este rezervată
pacienților cu stare general sever influențată, internați pe secția ATI sau imunodeprimați.

Tabelul 1. Investigații microbiologice recomandate la pacienții adulți cu PAC care necesită

spitalizare
Investigatii microbiologice Comentarii

Hemoculturi 2 seturi de hemoculturi obținute înainte de

inițierea antibioticelor
Spută Eșantion valid, care va fi colorat Gram și
însamanțat
Spută – dacă este suspicionată o tuberculoză Frotiu colorat Ziehl Nielsen, analiză Gene
pulmonară anamnestic si radiologic expert, însămânțare pe mediu Loewenstein-
Jensen
Spută – dacă o micoză endemică este sugerată Frotiu și culturi mediu Sabouraud
anamnestic sau radiologic
Spută – anamnestic sau radiologic este Chisturi depneumocystis pe frotiu examinat prin
sugerată prezența Pneumocystis jirovecii colorație argentică sau prin imunofluorescență
Test de antigen urinar pneumococci Sensibilitate: 50-80%, Specificitate >90%

Test antigen urinar Legionella Sensibilitate: 60-80%, Specificitate >95%

Spută, secreție bronșică , lavaj PCR pentru Mycoplasma pn., Clamydia pn.,
bronhoalveolar Legionella, virusuri
Lichid pleural Evaluare bacteriologică, biochimică, citologică

Examen radio-imagistic
Examenul radioimagistic are un rol central în managementul PAC. Cu ajutorul imaginilor radiologice
se susține diagnosticul de pneumonie și totodată se evaluează răspunsul la tratament. Un alt rol al
examinărilor imagistice este acela de a identifica condiții patologice preexistente care favorizează și
intrețin infecțiile pulmonare. Metodele imagistice folosite pentru cuantificarea și evaluarea evoluției
unei pneumonii sunt reprezentate de radiografia toracică, tomografia computerizată toracică și ecografia
toracică.
Radiografia toracică este investigația de primă intenție, fiind utilă pentru confirmarea prezenței și
localizarea procesului pneumonic; de asemenea cuantifică prezența revărsatelor pleurale sau a altor
leziuni pulmonare.

5
Figura 2. Radiografie torace incidență postero-anterioară – pneumonie pneumicoccică.

Tomografia computerizată de înaltă rezoluție (HRCT) este o metodă de diagnostic superioară

radiografiei pulmonare. HRCT identifică distribuția precisă a leziunilor în raport cu lobulul pulmonar
secundar. Procesul infecțios apare fie ca o condensare lobară, cu contur difuz sau liniar, cu bronhogramă
aerică prezentă (pneumonie lobară), fie apar multiple condensări focale, lobulare, difuz conturate, ce pot
interesa mai multe segmente sau lobi, bilateral, cu tendință la confluare, fără bronhogramă aerică
(bronhopneumonie).
Ecografia toracică este o metodă de evaluare imagistică non-iradiantă, repetitivă, care se poate efectua
la patul pacientului. Este utilă atât în diagnosticul pneumoniei, cât și în monitorizarea evoluției bolii. În
faza de constituire a procesului pneumonic se evidențiază ecografic modificări alveolo-interstițiale cu
aspect de multiple linii B (artefacte de reverberație verticale ce plecă de la linia pleurala), focale; acest
aspect este întâlnit și în faza de resorbție a procesului de condensare. Pneumonia constituită se prezintă
ecografic ca o zonă ecogenă în spațiul pulmonar subpleural, cu hiperecogenități punctiforme sau
trabeculare ce corepund cu bronhograma aerica. Modificările ecografice preced apariția leziunilor
radiografice.

2.6. Tratament
Tratamentul pneumoniei pneumococice este relativ simplu în cazurile uşoare , necomplicate şi la
persoane anterior sănătoase , dar poate deveni complex , în formele severe de boală sau complicate .
În general bolnavii necesită tratament etiologic şi igieno-dietetic , tratament simptomatic şi profilactic
Majoritatea bolnavilor trebuie spitalizaţi , deşi persoanele tinere cu infecţie uşoară sau medie pot fi
trataţi excelent la domiciliu .
I. Tratamentul etiologic - este adresat agentului cauzal (pneumococului) , iar Penicilina este
antibioticul de elecţie . Marea majoritate a suşelor de pneumococ sunt sensibile la doze mici de
Penicilină , la concentraţii minime inhibitoare de 0,1 microg/ml . Puţine suşe necesită concentraţii
minime inhibitorii , mai mari de Penicilină – între 0,01-0,1 microg/ml , dar în ultimul deceniu s-au
semnalat suşe de pneumococ rezistente la Penicilină sau cu multirezistenţă la antibiotice .
Prevalenţa infecţiei cu pneumococi rezistenţi la Penicilină pare a fi în creştere .
Pneumonia pneumococică răspunde repede , cu defervescenţă în 2-3 zile , la doze relativ mici de
Penicilină G , in doze zilnice de 1.600.000 – 2.400.000 U.I. administrate i.m. la 6 ore . Rezultate
similare se obţin cu aceeaşi doză zilnică , administrată divizat i.m. la 8-12 ore sau i.v. la 12 ore .
Tratamentul cu Penicilină se întinde în medie pentru o perioadă de 7-10 zile , dar sunt necesare 3-
4 zile de afebrilitate pentru oprirea sa . Pentru formele uşoare de boală se poate administra
Fenoximetilpenicilina per os, 250-500 mgr la 6 ore , sau tratamentul pe cale parenterală cu
Penicilină poate fi continuat pe cale orală , după ce s-a obţinut afebrilitatea .
Rezultate tot atât de bune se pot obţine cu Eritromicină (400-500 mgr la 6 ore) sau Ampicilină
(500-1.000 mgr la 6 ore) .

6
Administrarea de Tetraciclină , ca prim antibiotic , în pneumonia pneumococică este o eroare,
întrucât aproximativ 7-25% din tulpinile de pneumococ sunt rezistente la Tetraciclină.
Sub tratament antibiotic febra dispare în 24-72 ore , starea toxică se ameliorează rapid (1-3 zile)
iar sindromul de condensare clinic regresează în 5-7 zile . Rezoluţia radiologică se obţine în 7-14
zile .
Dacă după maxim 4 zile de tratament antibiotic nu se obţine defervescenţa bolii şi afrebilitate,
tratamentul trebuie reconsiderat, existând mai multe eventualități:
1.pneumonia are o altă etiologie decât cea pneumococică (cu germeni gram negativi ,
stafilococ etc.) ;
2. complicarea pneumoniei (pleurezie sau empiem pericardică , meningită,etc.) ;
3. infecţie cu pneumococ rezistent la Penicilină sau alte antibiotice uzuale (eventualitate rară)
Oricare din aceste eventualităţi impun reconsiderarea tabloului clinico-radiologic , examenul
bacteriologic al sputei sau alte explorări ţintite .
Ca alternative de tratament antibiotic , în cazurile cu infecţie cu pneumococ rezistent la
Penicilină , se pot obţine rezultate bune cu Cefalosporine (1-2 g/zi - parenteral) sau
Clindamicină (1,2g/zi) sau Vancomicină (2g/zi) sau medicaţie antimicrobiană în raport cu
antibiograma sputei.

II. Tratament igieno-dietetic :

Este foarte important în vederea bunei evoluţii .
Se recomandă :
- repaus la pat în perioada febrilă şi încă 6-10 zile după defervescenţă , într-o cameră
luminoasă , bine aerisită , la o temperatură potrivită de aproximativ 20 grade C ;
- regim hidro-zaharat , bogat în vitamine , sucuri de fructe , siropuri , ceai , lapte .
Treptat se va trece la un regim lacto-faino-zaharat şi apoi la o alimentaţie mai substanţială ;
- în perioada febrilă se va asigura o hidratare suficientă a bolnavului ;
- asigurarea igienei bucale prin îndepărtarea reziduurilor , gargarisme , ungerea mucoaselor cu
glicerină boraxată ;
- asigurarea igienei tegumentelor prin spălarea cu apă caldă şi fricţiuni cu alcool mentolat.

III. Tratamentul simptomatic :

Administrarea de oxigen pentru 24 – 36 ore , este adesea necesară pentru bolnavii cu stare
toxică , cu pneumonie extinsă , cu afecţiuni pulmonare asociate sau hipoxemie (de preferinţă
monitorizată , în special la bolnavii cu istoric de boală pulmonară preexistentă) .
Hidratarea corectă , pe cale orală sau i.v. , este adesea necesară , având în vedere tendinţa la
deshidratare şi tulburări electrolitice , produse de febră , transpiraţii intense , vărsături etc.

Medicaţia antipiretică (Aspirină , Paracetamol) este în special indicată la bolnavii cu febră

mare , care tolerează prost tahicardia (vârstnici , cardiopaţi , pulmonari cronici) .
Durerea pleurală poate fi mult redusă cu Aspirină , Codeină .
La alcoolici există un risc deosebit de apariţie a tulburărilor psihice , în special delirium
tremens; în această situaţie se pot administra profilactic Benzodiazepine sau , clasic , cantităţi
mici de alcool .
Deşi sindromul toxic general şi hipotensiunea arterilă sunt rare în pneumonia pneumococică ,
uneori este necesar controlul hipotensiunii arteriale prin administrarea de lichide parenteral şi
Dopamină ( 3-5 microg/min/kgcorp) şi/sau administrarea Corticosteroizi parenteral
(Hemisuccinat de Hidrocortizon 100-200 mgr i.v. la 6-8 ore) .

IV.Tratament profilactic :
Prevenirea pneumoniei pneumococice este necesară la persoane cu “risc înalt” de a face o
boală severă, cu prognostic grav. În afara măsurilor generale de profilaxie, se foloseşte un
vaccin antipneumococic conţinând polizaharide capsulare de la 23 tipuri de pneumococ, care
ar fi responsabile de 90% din pneumoniile pneumococice bacteriemice. Persoanele apreciate
cu “risc înalt” sunt cele peste 55 ani cu boli cronice debilitante ca: bronhopneumopatie cronică
obstructivă sau broşiectazii, insuficienţe cardiace cronice sau cardiopatii avansate, ciroze
hepatice, insuficienţe renale cronice, diabet, neoplazii (inclusiv limfoame maligne), mielom
multiplu, alcoholism. Vaccinul se administrează o singură doză i.m. şi produce reacţii locale şi

7
 generale minime. De obicei nu este necesară reimunizarea, decât în cazuri de excepţie.
Eficacitatea vaccinări este de peste 70% la adulţii imunocompetenţi, iar eşecurile sunt datorită
imunodepresiei severe sau infecţiei pneumococice cu serotipuri care nu sunt incluse în
vaccinuri.

3. Descrierea unei tehnici

Măsurarea pulsului
Definiție: Senzația de șoc percepută la palparea unei aorte superficiale comprimată pe un plan rezistent.
Scop: Evaluarea funcției cardio-vasculare și elemente de apreciat: ritmicitatea, frecventa și
amplitudinea.
Locuri de măsurat : Orice artera accesibilă palparii care poate fi comprimată pe un plan osos: artera
humerală, artera radială, artera temporală, artera carotidă, artera femurală, artera poplitee, artera
pedioasă, artera tibială.
Materiale necesare: ceas cu secundar, pix cu culoarea roșie.
Intervențiile asistentei:
➢ Pregătirea psihică a pacientului;
➢ Asigurarea repausului fizic si psihic timp de 15 minute;
➢ Spălarea mâinilor, reperarea arterei;
➢ Fixarea degetelor palpatoare pe traiectul arterei;
➢ Exercitarea unei presiuni asupra peretelui arterial cu vârful degetelor;
➢ Nr. pulsațiilor timp de un minut;
➢ Consemnarea valorii obținute printr-un pat pe F.T. ținând cint ca fiecare linie orizontală
reprezintă 4 pulsații;
➢ Unirea valorii prezentate cu cea anterioara cu o linie pentru obținerea curbei;
➢ Consemnarea în alte documente medicale a valorii obținute și caracteristicile pulsului;

Copil mic = 100-120 p/min

10 ani=90-100 p/min
Adult=60/80 p/min
Vârstnic=peste 80-90 p/min

4. Studiu de caz

Caz clinic – Spitalul Județean de Urgență Brașov

Culegerea de date – Prezentare medicală

Domul AB, în vârstă de 67 de ani, domiciliat în Brașov, se internează în data de 26.01.2012 în Spitalul
Județean Brașov cu diagnosticul de pneumonie.

Motivele internării:
- Frisoane
- Durere la nivelul toracelul
- Oboseală, slăbiciune
- Transpirații
- Cefalee
- Tuse

Istoricul bolii:
Pacientul relatează ca boala a debutat cu dureri la nivelul toracelui, frisoane și transpirație abundentă.
Mai târziu a aparut oboseala și cefaleea. Pacientul prezintă tuse uscată, chinuitoare și senzație de
sufocare. Se recomandă internarea.

Antecedente:
- Fiziologice – nu precizează
- Patologice – afecțiuni din copilărie

8
Examenul obiectiv:
- Stare generală alterată
- Tegumente umede
- Sistem ganglionar: ganglioni nepalpabili, nedureroși
- Țesut adipos – normal
- Aparat locomotor: integru
- Aparat cardio-vascular: TA 120/70 mm Hg
- A.V.- 88/min; zgomote cardiace ritmice
- Aparat digestiv – integru
- Aparat uro-genital – micțiuni fiziologice

Examenul respirator indică:

- Creșterea frecvenței ritmului respirator (30 resp/min)
- La percuție – submatitate laterală dreapta
- La palpare – creșterea intensității vibrațiilor vocale
- La ascultație – murmur vezicular diminuat la nivelul lobului drept și raluri crepitante
În urma anamnezei și a examenului clinic se emite diagnosticul de pneumonie lobara dreaptă. Pentru
susținerea diagnosticului se recomandă următoarele examene:
- Radiografie pulmonară
- Examen spută
- Macroscopic – spută ruginie, vâscoasă, aderentă la vas
- Frotiu – frecvent leucocite, floră săracă
- Culturi – pneumococic 60%

Tratamentul urmat pe parcursul spitalizării:

- Penicilină G – 1000000 u la 6 ore in perfuzie
- Paracetamol – 2xtb/zi
- Algocalmin – 2tb la nevoie
- Vit. C, B1, B 6 – 2 fiole/zi
- Glucoză – 1500 ml/24 h în perfuzie
- Oxigen administrat în ritm de 60/min

Concluzii
Pneumonia pneumococică este o boală cu debut brusc, cu evoluție tipică, prezentând ca principale
simptome: febra (39-40°C) în platou, junghi toracic retrosternal sau retromamelar, tuse cu expectorație
micro-purulentă.
Examenul radiologic reprezinră un criteriu de certitudine al diagnosticului evidențiind, de cele mai multe
ori, opacitatea triunghiulară la nivelul segmentului sau lobului afectat.
În funcție de teren, vârstă și tratament, evoluția bolii poate fi spre vindecare.

9
Bibliografie
1. V. Tudorache. Curs de pneumologie. Ed Mirton, Timișoara. 2012
2. Cezar Th. Niculescu, Bogdan Voiculescu, Cristian Niță. Compendiu. Aatomia și fiziologia
omului. Ed Corint, București. 2014
3. Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu. Manual Biologie pentru clasa a IX-a.
Ed Corint, Bucuresti. 2014
4. Suport de curs TIB, profesor Drăgoi Maria

10
 SCOALA POSTLICEALĂ FEG - BRAȘOV

LUCRARE DE PRACTICĂ

ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL DE RADIOLOGIE ÎN

INVESTIGAREA IMAGISTICĂ A PACIENTULUI CU
PNEUMONIE PNEUMOCOCICĂ

ELEV: LEONTE GHE IOAN ANDREEA MONICA

AMR I A

2023

11