Sistemul respirator

Din punct de vedere funcṭional, respiraṭia prezintӑ:

- ventilaṭia pulmonarӑ; deplasarea aerului în ambele sensuri între alveolele
pulmonare ṣi atmosferӑ;
- difuziunea O2 ṣi CO2 între alveolele pulmonare ṣi sânge;
- transportul O2 ṣi CO2 prin sânge ṣi lichidele organismului cӑtre ṣi de la
celule;
- reglarea ventilaṭiei.

1. Ventilaṭia pulmonarӑ
Circulaṭia alternativӑ a aerului se realizeazӑ datoritӑ variaṭiilor ciclice ale
volumului cutiei toracice, urmate de miṣcӑrile în acelaṣi sens a plӑmânilor,
solidarizaṭi prin intermediul pleurei. Aceste variṭatii se realizeazӑ prin
intermediul a douӑ miṣcӑri: de inspiraṭie ṣi de expiraṭie.
Mecanismul ventilaṭiei pulmonare:
Dimensiunile plӑmânilor pot varia prin distensie ṣi retracṭie în douӑ moduri:
- prin miṣcӑrile de ridicare ṣi de coborare ale diafragmei care alungesc ṣi
scurteazӑ cavitatea toracicӑ;
- prin ridicarea ṣi coborârea coastelor, care determinӑ creṣterea ṣi
descreṣterea diametrului antero-posterior al cavitӑṭii toracice.
Respiraṭia normalӑ, de repaus, se realizeazӑ prin miṣcӑri de ridicare ṣi coborâre
a diafragmului.
În timpul inspiraṭiei, contracṭia diafragmei trage în jos faṭa bazalӑ a plӑmânilor.
Apoi, în timpul expiraṭiei liniṣtite, diafragma se relaxeazӑ, iar retracṭia elasticӑ a
plӑmânilor, a peretelui toracic ṣi al structurilor abdominale, comprimӑ plӑmânii.
A doua cale de expansionare a plӑmânilor o reprezintӑ ridicarea grilajului
costal, care în repaus este coborât, permiṭând sternului sӑ se apropie de coloana
vertebralӑ. Cand grilajul costal se ridicӑ, acesta proiecteazӑ înainte sternul, care
se îndepӑrteazӑ de coloana vertebralӑ, ceea ce mӑreṣte diametrul antero-
posterior cu 20% în inspiraṭie maximӑ, faṭӑ de expiraṭie.
Muṣchii care determinӑ ridicarea grilajului costal se numesc muṣchi inspiratori
ṣi sunt muṣchii gâtului.
Muṣchii care determinӑ coborârea grilajului costal se numesc expiratori, de
exemplu muṣchii drepṭi abdominali.
Presiunea pleuralӑ:
Este presiunea din spaṭiul cuprins între pleura visceralӑ ṣi pleura parietalӑ.
Existӑ o sucṭiune permanentӑ a lichidului din acest spaṭiu, ceea ce duce la o
presiune negativӑ la acest nivel (mai micӑ decât valoarea celei atmosferice).
Presiunea pleuralӑ diferӑ cu fazele respiraṭiei.
Presiunea alveolarӑ:
Reprezintӑ presiunea din interiorul alveolelor pulmonare.
În repaus, când glota este deschisӑ, aerul nu circulӑ între plӑmâni ṣi atmosferӑ;
în acest moment presiunea în arborele respirator este egalӑ cu cea atmosfericӑ,
fiind 0cmH2O.
Pentru a pӑtrunde aerul în plӑmâni, presiunea în alveole trebuie sӑ scadӑ sub
presiunea atmosfericӑ (ea devine -1 cm H2O), aceastӑ presiune negativӑ uṣoarӑ,
fiind suficientӑ pentru ca în cele douӑ secunde necesare inspiraṭiei, în plӑmâni
sӑ pӑtrundӑ aproximativ 500ml aer.
Variaṭii apar în expiraṭie, când presiunea alveolarӑ creṣte cu +1cm H2O, ceea ce
forṭeazӑ 500ml aer sӑ iasӑ din plӑmâni în cele 2-3 secunde cât dureazӑ expiraṭia.

Forṭele elastice pulmonare sau de recul:

Stau la baza realizӑrii expiraṭiei ṣi sunt de douӑ tipuri:
- forṭele elastice ale ṭesutului pulmonar însuṣi;
- forṭele elastice produse de tensiunea superficialӑ a lichidului tensioactiv
care cӑptuṣeṣte la interior peretii alveolari (surfactant) ṣi alte spaṭii aeriene
pulmonare.
Deoarece suprafaṭa internӑ a alveolelor este acoperitӑ de acest strat subṭire de
lichid, iar în alveole existӑ aer, aici apar forṭe de tensiune superficialӑ.
Întrucât, acest fenomen este prezent în toate spaṭiile aeriene pulmonare, efectul
este o forṭӑ a întregului plӑmân numitӑ forṭӑ de tensiune superficialӑ ṣi care se
adaugӑ elasticitӑṭii ṭesutului pulmonar, favorizând expiraṭia.

Volume ṣi capacitӑṭi pulmonare

Înregistrarea volumului de aer din interiorul ṣi exteriorul plӑmânilor se

numeṣte spirometrie (aparatul se numeṣte spirometru).

Existӑ patru volume pulmonare diferite, care adunate, reprezintӑ volumul

maxim pe care îl poate atinge expansiunea pulmonarӑ.

Acestea sunt:

Volumul curet (V.C), reprezintӑ volumul de aer care pӑtrunde ṣi iese din
plӑmâni la o respiraṭie normalӑ; are o valoare de 500ml aer.

Volumul inspirator de rezervӑ (V.I.R), reprezintӑ cantitatea de aer care

pӑtrunde în plӑmâni dupӑ o inspiraṭie forṭatӑ (sau peste V.C); are o valoare de
1500ml aer.

Volumul expirator de rezervӑ (V.E.R), reprezintӑ cantitatea de aer care iese din
plӑmâni dupӑ o expiraṭie forṭatӑ (dupӑ expirarea unui V.C); are o valoare
cuprinsӑ între 1500ml aer.

Volumul rezidual (V.R), reprezintӑ cantitatea de aer care mai rӑmâne în

plӑmâni dupӑ deschiderea cutiei toracice (sau dupӑ o expiraṭie forṭatӑ) ṣi are o
valoare de 1500ml aer.

Capacitӑṭile pulmonare sunt sume de douӑ sau mai multe volume pulmonare:

Capacitatea vitalӑ (C.V), reprezintӑ suma dintre V.C, V.I.R ṣi V.E.R. Reprezintӑ
volumul maxim de aer pe care o persoanӑ îl poate scoate din plӑmâni, dupӑ o
inspiraṭie maximӑ (3500ml aer);

Capacitatea pulmonarӑ totalӑ (C.P.T), reprezintӑ suma dintre V.R ṣi C.V.

Reprezintӑ volumul maxim pânӑ la care pot fi expansionaṭi plӑmânii prin effort
inspirator maxim (5000ml aer).
Capacitatea inspiratorie (C.I), este suma egalӑ dintre V.C ṣi V.I.R, ṣi reprezintӑ
cantitatea de aer pe care o persoanӑ o poate respira, pornind de la nivelul
expirator normal, pânӑ la distensia maximӑ a plӑmânilor (2000ml aer).

Capacitatea rezidualӑ funcṭionalӑ (C.R.F), este egalӑ cu suma dintre V.E.R ṣi

V.R, ṣi reprezintӑ cantitatea de aer care rӑmâne în plӑmâni la sfârṣitul unei
expiraṭii normale (3000ml aer).

Cu excepṭia volumului residual, toate volumele se mӑsoarӑ spirometric.

Mӑsurarea V.R precum ṣi a capacitӑṭilor care îl include, se utilizeazӑ metode de

mӑsurare speciale.

Minut-volumul respirator sau debitul respirator, este cantitatea de aer totalӑ

deplasatӑ în arborele respirator în fiecare minut ṣi este egal cu produsul dintre
V.C ṣi frecvenṭa respiratorie.

Volumul current =500ml aer la o frecvenṭӑ respiratorie de 18/min., este de

9L/min.

În diferite condiṭii fiziologice ṣi patologice, valorile se pot modifica foarte mult.

Ventilaṭia alveolarӑ:

Este volumul de aer care ajunge în zona alveolarӑ a tractului respirator în

fiecare minut ṣi participӑ la schimburile de gaze respiratorii. Valoarea sa medie
este de 4,5-5 L/min., deci doar o parte din minut-volumul respirator.
Restul reprezintӑ ventilaṭia spaṭiului mort , aer care umple cӑile aeriene pânӑ la
bronhiile terminale ṣi nu participӑ la schimburile de aer.
Ventilaṭia alveolarӑ este unul dintre factorii majori care determinӑ presiunile
parṭiale ale oxigenului ṣi dioxidului de carbon, în alveole.
 2. Difuziunea:

Dupӑ ventilaṭia alveolarӑ urmeazӑ difuziunea O2 din alveole în sângele capilar

ṣi difuziunea în sens invers a CO2.
Procesul are loc în condiṭiile în care existӑ o diferenṭӑ de presiune, iar sensul
procesului va fi întotdeauna orientat dinspre zona cu presiune mare cӑtre zona
cu presiune micӑ.
Concentraṭia gazelor în aerul alveolar este diferitӑ de cea din aerul atmosferic,
existând câteva cauze ale acestor diferenṭe:
- cu fiecare respiraṭie aerul alveolar este înlocuit doar parṭial cu aerul
atmosferic;
- din aerul alveolar este extras O2, iar acesta primeṣte permanent CO2 din
sângele pulmonar;
- aerul atmosferic uscat care pӑtrunde în cӑile respiratorii este umezit
înainte de a ajunge în alveole.
Aerisirea lentӑ la nivel alveolar este foarte importantӑ pentru prevenirea
schimbӑrilor bruṣte ale concentraṭiei sanguine a gazelor.

Membrana alveolo-capilarӑ (respiratorie)

Este formatӑ din:

- endoteliu capilar;
- interstiṭiul pulmonar;
- epiteliu alveolar;
- surfactant (lichid tensio-activ).

Grosimea ei este de 0,6 microni, iar suprafaṭa sa totalӑ este de 50-100m2.

Factorii care influenṭeazӑ rata difuziunii gazelor prin membrana alveolo-
capilarӑ sunt:
- presiunea parṭialӑ a gazului în alveolӑ;
 - presiunea parṭialӑ a gazului în capilarul pulmonar;
- coeficientul de difuziune a gazului (este specific pentru fiecare tip de
moleculӑ);
- dimensiunile membranei respiratorii (invers proporṭionale cu grosimea ṣi
direct proporṭionale cu suprafaṭa sa);

a. Difuziunea O2:
Se face din aerul alveolar spre sângele din capilarele pulmonare, deoarece pp a
O2 în aerul alveolar este de 100mmHg, iar în sângele care intrӑ în capilarele
pulmonare este de 40mmHg.
Dupӑ ce traverseazӑ membrana respiratorie, moleculele de O2 se dizolvӑ în
plasmӑ, ceea ce duce la creṣterea pp a O2 în plasmӑ. Consecutiv, O2 difuzeazӑ
în hematii, unde se combinӑ cu hemoglobina. Egalarea presiunilor parṭiale,
alveolaӑ ṣi sanguinӑ, se realizeazӑ în 0,25 sec.
Hematia petrece 0,75sec. în capilarul pulmonar, iar dacӑ echilibrarea apare în
0,25sec., rӑmâne un interval de 0,50sec., numit margine de siguranṭӑ ce asigurӑ
o preluare adecvatӑ a O2 în timpul unor perioade de stres (efort fizic, expuneri
la altitudini mari).

b. Difuziunea CO2:
Se face dinspre sângele din capilarele pulmonare spre alveole, deoarece pp a
CO2 din sângele capilarelor este de 46mmHg, în aerul alveolar este de
40mmHg.
Deṣi gradientul de difuziune al CO2 este doar o zecime din cel al O2, CO2
difuzeazӑ de 20 de ori mai repede decât O2, deoarece este de 25 de ori mai
solubil decât O2 în lichidele corpului.
Egalarea pp (alveolarӑ ṣi sanguinӑ) ale CO2 se face în 0,25sec.
 3. Transportul gazelor:

a. Transportul O2:
Din plasmӑ O2 difuzeazӑ în eritrocite, unde se combinӑ reversibil cu ionii de
fier din structura hemoglobinei transformând dezoxihemoglobina în
oxihemoglobinӑ. Fiecare gram de hemoglobinӑ se poate combina cu maxim
1,34mLO2; existӑ 12-15gr. de hemoglobinӑ/dl. sânge.
Astfel, sângele arterial transportӑ 20mlO2/dl sânge, din care 98,5% este
transportat de hemoglobinӑ, iar 1,5 este dizolvat în plasmӑ.
Fiecare moleculӑ de hemoglobinӑ se poate combina cu maxim 4 molecule O2,
situaṭie în care saturarea hemoglobinei cu O2 este de 100%.
Cantitatea de O2 care se combinӑ cu hemoglobina depinde de pp a O2 plasmatic
ṣi de temperaturӑ.
Scӑderea pH-ului plasmatic ṣi creṣterea temperarurii determinӑ scӑderea
capacitӑṭii hemoglobinei de a lega O2, care este cedat ṭesuturilor.
La nivel tisular, pp a O2 este de 40mmHg, iar O2 va difuza din plasmӑ în
interstiṭii, iar de aici în celule.
Are loc scӑderea rapidӑ a pp a O2 plasmatic, fapt ce determinӑ disocierea
oxihemoglobinei, hemoglobina rӑmânând saturatӑ în proporṭie de 50-70%.
Fiecare 100ml de sânge elibereazӑ la ṭesuturi, în repaus, câte 7ml de O2, acesta
reprezentând coeficientul de utilizare a O2.
În timpul efortului fizic, acest coeficient poate creṣte la 12%.
Prin cedarea O2 la ṭesuturi, o parte din oxihemoglobinӑ devine hemoglobinӑ
redusӑ, care imprimӑ sângelui venos culoarea roṣie-violacee caracteristicӑ.

b. Transportul CO2:

Co2 este rezultatul final al proceselor oxidative tisulare. El difuzeazӑ din celule
în capilare, determinând creṣterea pp a lui în sângele venos cu 5-6mmHg faṭӑ de
sângele arterial.
Co2 este transportat prin sânge sub mai multe forme:
 - dizolvat fizic în plasmӑ – 5%;
- sub formӑ de carbaminhemoglobinӑ, care rezultӑ prin combinarea CO2 cu
grupӑrile NH2 terminale din lanṭurile proteice ale hemoglobinei – 5%;
- sub formӑ de bicarbonat plasmatic – 90%, obṭinut prin fenomenul de
membranӑ Hamburger (fenomenul migrӑrii clorului), care are loc la
nivelul eritrocitelor.

4. Reglarea ventilaṭiei:

Se realizeazӑ de cӑtre centrii nervoṣi din bulb ṣi punte, pe baza stimulilor primiṭi
de la chemoreceptorii de la nivelul acestor formaṭiuni nervoase sau al unor vase
de sânge.