1. Structura localizarea și funcția căilor respiratorii și a plămânilor. Dati definitia respiratiei.

Etapele ei principale. Funcțiile sistemului respirator- respiratorii și nerespiratorii.

Căile respiratorii: ( imagine )
 Superioare
o Cavitatea nazală
o Partea nazală și orală a faringelui
 Inferioare
o Laringele
o Traheea
o Bronhiile
Funcția C.R. :
 asigură organismul cu oxigen, indispensabil vieții celulelor, și eliminând
din organism dioxidul de carbon rezultat din oxidări.
 rolul de a conduce aerul la plămâni și de a-l purifica, a încălzi și a umezi
aerul inspirat. 
Localizare: Aparatul respirator este localizat în cea mai mare parte în cutia toracică. Căile respiratorii superioare asigură
legătura cu mediul înconjurător.
Plămânii:
Plămânii sunt cele două organe implicate în aprovizionarea cu oxigen a organismului și eliminarea dioxidului de carbon
din sânge, precum și de schimbul de gaze între mediul înconjurător și sânge 
 Localizare: Situați în cavitatea toracică, plămânii sunt înconjurați de o membrană seroasă, pleura, care este
esențială pentru îndeplinirea funcțiilor lor.
 Structura: Plămânii sunt separați de mediastin și cuprind:
o Căile de conducere intrapulmonară a aerului – bronhii intrapulmonare, bronhiole
o  Zonele de schimb gazos – saci alveolari, alveole
o Interstițiul pulmonar
o Vascularizația sanguina de nutriție și funcțională
o Vascularizația limfatică și ganglioni intrapulmonari
o inervația
 Funcția:
o Principala lor sarcină este să primească încărcătura de dioxid de carbon din sânge și deșeurile din fluxul
sanguin și să îl curețe: odată curățat, sângele este apoi trimis la inimă, de unde este transmis la toate
organele și țesuturile.
o  expulzarea aerului în timpul expirării.

Respiraţia este o funcţie vitală a organismului uman, care se desfaşoară continuu şi ciclic şi are rolul de a asigura
schimbul bidirecţional de gaze dintre organism şi aerul din atmosferă.
Prin respiraţie este adus O2 din mediul extern şi acesta este furnizat celulelor, iar CO2
rezultat din metabolismul celular este eliminat în atmosferă.
Etapele respirației: (Imagine)
1) Ventilația pulmonară – schimbul de gaze între aerul atmosferic și
aerul alveolar
2) Schimbul de gaze în alveole – difuzia O2 în sânge și CO2 în direcție
opusă
3) Transportul gazelor prin sânge
4) Schimbul de gaze între sânge și țesut
5) Respirația tisulară

Funcțiile sistemului respirator:

Sistemul respirator are ca funcție principală schimbul gazos, ce se referă la
difuziunea O2 şi CO2 în plămân și în țesuturile periferice.
 Realizarea hematozei – asigurarea schimburilor gazoase între aerul alveolar și sânge
Oxigenarea sângelui arterial în funcție de necesitățile metabolice

 Ventilația
 Circulația
 Schimburile Gazoase

Funcțiile nerespiratorii:
Filtrarea sângelui de impurități mecanice prin intermediul citochinelor.
Condiționarea și purificarea aerului și a sângelui de agenți infecțioși.
Menținerea la valori normale a echilibrului acido-bazic și hidro-electrolitic.
Depurația fizică a impurităților din aerul inspirat ( prin clearance mucucilar)
Apărarea imunitară ( prin imunoglobuline și macrofagele alveolare)
Funcția metabolică ( sinteză de surfactant, de substanțe vasoactive, limfokine, acțiune antiproteazică)
Rezervor de sânge și Rol în mișcarea fluidelor
Funcție reflexă și rol în filtrarea embolusurilor și a leucocitelor circulante

 Epurație
o Fizică – clearance mucocilar și tuse
o Imunitară – rol în apărarea prin: clearance mucocilar și imunitate umorală ( lg A secretorii) și
celulară ( limfocite și macrofage)
 Funcția metabolică
o Sinteză de surfactant
o Enzime ( se opun degradării țesutului elastic din plămân)
 Rol în miscarea fluidelor și de rezervor de sânge
 Funcția reflexă
 Rol în filtrarea embolusurilor și a leucocitelor circulante

2. Cavitatea pleurală, lichidul pleural. Mecanismul formării presiunii negative intrapleurale.

Variațiile presiunii interpleurala in timpul inspirației și expirației și
rolul lor. Modelul Donders.

 Cavitatea pleurală - este spaţiul localizat între foiţa parietală ce tapetează cutia toracică şi
cea viscerală ce tapetează plămânii. Acest spaţiu conţine lichid seros, asemănător după
compoziţie cu limfa. În cavitatea pleurală presiunea este mai joasă ca cea atmosferică (760
mmHg) şi se numeşte negativă. În repaus presiunea este egală cu -6 mmHg; în inspiraţie
normală -9 mmHg; în inspiraţie forţată la oameni antrenaţi -20 mmHg. În expiraţie -3 mmHg
şi expiraţie forţată se reglează cu cea atmosferică sau chiar devine pozitivă.

 CP – spaţiu între foiţa parietală şi viscerală a pleurei

 P în cavitatea pleurală < ca cea atmosferică – P pleurală negativă
 P în alveole – P alveolară
 Diferenţa între P pleurală şi P alveolară = P transpulmonară
 Creşterea volumului pulmonar în dependenţă de creşterea P transpulmonare – Complianţa pulmonară
Rolul presiunii în cavitatea pleurală
P pleurală este condiţionată de tracţiunea elastică a plămânilor-forţa cu care se comprimă ţesutul elastic pulmonar, ce
rezultă din:
1. Forţele elastice ale ţesutului pulmonar determinate de fibre extinse de elastină şi colagen din parenhimul pulmonar
2. Tonusul muşchilor bronhiali
3. Tensiunea superficială a stratului de licid din suprafața internă a alveolelor, reprezintă 2/3 din TE și este reglată de
surfactant
 Rolul P intrapleurale în modificarea V-lor pulmonare în inspirație poate fi demonstrat prin Modelul Donders

Lichidul pleural asigură tensiunea de suprafață pentru a menține plămânii aproape de peretele toracic. Astfel, pleura
permite modificarea în volum a plămânilor, odată cu volumul cavității toracice, și facilitează ventilația.

Presiunea negativă în cavitatea pleurală se datorează: tracţiunii elastice a plămânilor – aceasta este forţa cu care ţesutul
pulmonar tinde să se comprime şi este formată din:
1. Forţa asigurată de fibrele elastice din ţesutul pulmonar.
2. Forţa produsă de tensiunea superficială a lichidului, care tapetează partea internă a alveolelor. 
Surfactantul este o substanţă lipoproteică tensioactivă, secretată de pneumocitele  de tip II (din luna 5 intrauterină)

3. Modificările presiunii intrapleurale în pneumotorace, cauzele și tratamentul. Metoda

determinarii presiunii intrapleurale.
Presiunea intrapleurală se referă la presiunea din cavitatea pleurală . În mod normal, presiunea din cavitatea pleurală
este puțin mai mică decât presiunea atmosferică , în ceea ce se numește presiune negativă . Când cavitatea pleurală este
deteriorată / ruptă și presiunea intrapleurală devine egală sau depășește presiunea atmosferică, poate apărea
pneumotorax .

Presiunea intrapleurală depinde de:

 faza de ventilație
  de presiunea atmosferică
 de volumul cavității intrapleurale.
În repaus avem o presiune intrapleurală negativă. Acest lucru ne oferă o presiune transpulmonară care extinde plămânii.
Presiunea intra-pleurală este subatmosferică. Acest lucru se datorează reculului pieptului și plămânilor departe unul de
celălalt.
Manevra lui Müller poate reduce temporar semnificativ presiunea intrapleurală.

Pneumotorax este afectiunea in care cavitatea pleurala se transforma dintr-o cavitate virtuala intr-una reala, prin
patrunderea aerului intre cele doua foite pleurale : parietala, cea care inveleste pe interior cavitatea toracica, si
viscerala, cea care acopera plamanul.

Un pneumotorax poate fi cauzat de:

 O leziune toracică. Orice leziune contundentă sau penetrantă la piept poate provoca colaps pulmonar. Unele
leziuni se pot întâmpla în timpul unor agresiuni fizice sau accidente de mașină, în timp ce altele pot să apară în
timpul procedurilor medicale care implică introducerea unui ac în piept.
 O afecțiune pulmonară. Țesutul pulmonar deteriorat este mai probabil să nu mai funcționeze. Daunele
pulmonare pot fi cauzate de multe tipuri de boli de bază, inclusiv boala pulmonară obstructivă
cronică (BPOC), fibroza chistică și pneumonie.
 Vezicule de aer rupte. Pe partea superioară a plămânilor se pot dezvolta mici vezicule de aer. Uneori, sângele
explodează – permițând scurgerea aerului în spațiul care înconjoară plămânii.
 Ventilația mecanică. Un tip sever de pneumotorax poate apărea la persoanele care au nevoie de asistență
mecanică pentru a respira. Ventilatorul poate crea un dezechilibru al presiunii aerului în piept. Plămânul poate
ceda complet.

Tratament:

Obiectivul în tratarea unui pneumotorax este de a reduce presiunea asupra plămânului, permițându-i să se extindă din
nou. În funcție de cauza pneumotoraxului, un al doilea obiectiv poate fi prevenirea recurențelor. Metodele pentru
atingerea acestor obiective depind de gravitatea colapsului pulmonar și uneori de starea generală de sănătate.

Opțiunile de tratament pot include observarea, aspirația cu ajutorul acului, introducerea tubului toracic, reparația
chirurgicală sau chirurgia.

4. Volumele și capacitățile pulmonare. Volumul expirator forțat timp de 1 sec. Spirometria și

spirografia. Modificările în maladiile obstructive și restrictive pulmonare.
CAPACITATI SI VOLUME PULMONARE

 Volumul respirator curent VRC = 500ml

Volumul de aer inspirat si expirat in timpul respiratiei normale
 Volumul inspirator de rezerva VIR = 1500ml
cantitatea de aer suplimentara ce poate fi introdusa în plamâni printr-un inspir fortat.
 Volumul expirator de rezerva VER =1500ml
cantitatea de aer eliminata din plamâni în timpul unui expir fortat
 Volumul rezidual VR = 1500ml
volumul de aer ramas în plamâni dupa un expir fortat
 Capacitate pulmonara totala CPT
volumul maxim pana la care pot fi expansionati plamanii prin efort inspirator maxim
CPT = VRC + VIR + VER + VR = 3.500 ml
  Capacitatea vitala CV
volumul maxim de aer pe care o persoana il poate scoate din plamani dupa o inspiratie maxima
CV = VER + VRC + VIR = 3500 ml
 Capacitate inspiratorie CI
cantitatea de aer pe care o persoana o poate respira pornind de la nivelul respirato normal pana la distensia
maxima a plamanilor
CI = VRC + VIR = 2000 ml
 Capacitatea functionala reziduala CRF
cantitatea de aer care ramane in plaman la sfarsitul unei respiratii normale
CRF = VER + VR = 3000 ml

 VEMS -   volumul expirator maxim pe secunda

o cantitatea maxima de aer eliminata într-o secunda, în timpul unui expir fortat (dupa un inspir fortat).
o determinare: spirografie
FEV 1 - volum expirator forțat în 1 sec - volum expirator forțat în 1 secundă;
FEV 1 / FVC% - raportul dintre volumul expirator forțat în 1 secundă și capacitatea vitală forțată a plămânilor

Spirometria este o metodă neinvazivă şi precisă de apreciere a funcţiei pulmonare, fiind folosită pentru diagnosticul şi
monitorizarea afecțiunilor pulmonare, precum astmul bronșic, boala pulmonară obstructivă cronică, bronşita cronică,
emfizemul, fibroza pulmonară.

De asemenea, spirometria este utilizată pentru evaluarea eficacității terapeutice a medicamentelor administrate în cazul
patologiei respiratorii.

 Testele funcţionale ventilatorii constau în cuantificarea volumului de gaz din plămâni prin
măsurarea volumelor, capacităţilor şi debitelor pulmonare.
• Aceste măsurători se fac cu ajutorul unui aparat numit spirograf în circuit închis (se inspiră şi se
expiră din/în aparat).
Metoda se numeşte spirografie, iar graficul obţinut – spirogramă.

 
 5. Biomecanismul respirației normale și forțate, variațiile presiunilor intrapleurală, intraalveolară
și transpulmonară.

Biomecanica respiratiei
Biomecanismul inspiraţiei
Inspiraţia – creşterea în volum a cutiei toracice şi a plămînilor cauzată de:
1. Contracţia muşchilor intercostali externi – care sunt înseraţi oblic (sus-jos; posterior-anterior) şi ridică coastele
→ măresc volumul cutiei toracice antero-posterior. Coastele sunt pârghii de gradul doi, momentul forţei în locul
inserţiei inferioare a muşchilor > ca în cel superior
2. Contracţia diafragmului – aplatizarea diafragmului cu mărirea volumului cutiei toracice în direcţie verticală
 La inspiraţia forţată participă muşchii inspiratori suplimentari ca intercostali interni, pectorali, scaleni,
sternocleidomastoidieni
Biomecanismul expiraţiei
Expiraţia – micşorarea în volum a cutiei toracice şi a plămânilor cauzată de:
1. Forţa de elasticitate a cartilajelor costale şi a plămânilor
2. Coborârea coastelor în direcţia forţei de greutate
3. Relaxarea diafragmului – revine la forma de cupolă
 Expiraţia forţată este activă din cauza includerii contracţiei muşchilor: intercostali interni (inseraţi
opus celor externi) şi abdominali

6. Complianța și elastanța pulmonară , modificările în cadrul inspirației și expirației. Rolul lor în

mecanismul respirației și modificările sale în maladii pulmonare restrictive și obstructivă.
Forta de retractie a plamanului poate fi caracterizata prin complianta pulmonara, definita prin raportul dintre volumul
de aer continut in plaman si presiunea intrapulmonara pe care acesta o dezvolta prin forta de retractie toraco-
pulmonara, fie cu presiunea intrapleurala.
• Complianta poate fi exprimata astfel prin raportul dintre volumul pulmonar ( in litri) si presiunea
intrapulmonara ( in cm H20):
• C = V( litri) / P ( cm H20)

Elastanța pulmpnară - variația de presiune necesară pentru producerea unei variații a volumului toracopulmonar.

Pentru ca plămânul să se adapteze volumelor de aer diferite, funcția sa este caracterizată de anumiți
parametrii. Complianța pulmonară e o măsură a capacității plămânului de a se destinde pentru a primi volumele
pulmonare în cursul inspirului și de a reveni în expir. Elastanța este inversul complianței, este o măsură a reculului
elastic. O complianță scăzută înseamnă că plămânul este rigid, cum se întâmpla în bolile fibrozante, în timp ce un
plămân cu o complianță mare apare în emfizem, de exemplu, unde distrugerea septurilor alveolare determină scăderea
reculului elastic.

bolile pulmonare interstițiale afectează țesutul din jurul sacilor cu aer ai plămânului deteminând apariția în timp a
fibrozei pulmonare. Înlocuirea parenchimului pulmonar cu țesut fibros scade complianța și scade capacitatea
oxigenului de a difuza prin membrana alveolo – capilară, care devine mult îngroșată.
Un element care contribuie la complianța pulmonară este surfactantul. Dacă alveolele ar fi complet închise, ar fi foarte
greu să se deschidă din nou. Pentru a facilita acest proces celule alveolare speciale produc o substanță
numită surfactant, o lipoproteină care scade tensiunea superficială și ajută alveolele să se „deschidă mai ușor”.
Surfactantul ajută ca procesul respirator să se producă fără un efort prea mare.

7. Variațiile de tensiune superficială în inspirație și expirație. Secreția și rolul surfactantului.

Reducerea secreției surfactantului și atelectazele.

Forţele elastice pulmonare –  de recul care stau la baza realizării expiraţiei sunt de două

tipuri:

1. forţele elastice ale ţesutului pulmonar însuşi şi

2. forţele elastice produse de tensiunea superficială a lichidului tensioactiv care
căptuşeşte la interior pereţii alveolari – surfactant şi alte spaţii aeriene pulmonare

Atelectaziile adezive rezulta prin deficienta de

surfactant. Surfactantul reduce tensiunea de
suprafata din alveole, scazind astfel tendinta
structurilor de a se colapsa. Scaderea productiei de
surfactant sau inactivarea lui conduce la instabilitate
alveolara si colaps. Fenomenul este observat in
detresa respiratorie acuta.
8. Presiunea partială a CO2 si O2 in aerul atmospheric sic el alveolar. Care este rolul lor in
respiratie.
Pentru orice gaz aflat într-un amestec, presiunea sa parţială este:
Pgaz = %total gaz * Ptotală
Oxigenul reprezintă aproximativ 21% din aerul atmosferic uscat (se exclud astfel vaporii de apă).
Dioxidul de carbon reprezintă doar 0,04% din aerul atmosferic, rezultând o presiune parțială a acestuia de 0,3 mmHg.

Rezultă că presiunea parţială a oxigenului în aerul inspirat este egală cu aproximativ 150 mmHg.

Presiunea parţială a oxigenului în aerul inspirat diferă de presiunea parţială a oxigenului în aerul alveolar .

PaO2 (PRESIUNEA PARȚIALĂ O2) este determinată în primul rând de un echilibru între două procese: extragerea
oxigenului de către sângele din capilarul pulmonar, pe de o parte, şi reînnoirea parţială a aerului alveolar cu aer
atmosferic în timpul fiecărei respiraţii, pe de altă parte.

Aerul atmosferic se amestecă însă cu aerul volumului rezidual şi al spaţiului mort anatomic care au o altă compoziţie.
În acelaşi timp aerul alveolar primeşte permanent dioxid de carbon din sîngele pulmonar.

Valoarea PaO2 poate fi aflată utilizând ecuația gazelor alveolare:

în care:
PACO2 = presiunea parțială a CO2 în aerul alveolar la debutul inspirului
R = coeficientul respirator – reprezintă raportul dintre debitul de dioxid de carbon expirat şi debitul de oxigen captat la
plămîni. Valoarea medie pentru R este considerată a fi 0,8.
F = factor de corecție – de obicei are valoarea de 2 mmHg pentru aerul inspirat și astfel poate fi ignorat.

La o PACO2 egală cu 40 mmHg rezultă că:

9. Care este tensiunea CO2 si O2 in sangele venos si cel arterial, si in tesuturi. Rolul în schimbul de
gaze.
Fiecare gaz care face parte din amestecul de gaze își contribuie la cota sa la presiunea totală; iar
presiunea parțială a unui gaz dat este direct proporțională cu concentrația sa1. Concentrația de oxigen
din aer este de ~ 21%, prin urmare, dacă presiunea atmosferică este de 760 mm Hg. Art. (la nivelul
mării), apoi presiunea parțială a oxigenului (PO2) în aer va fi de 159,6 mm Hg. st .: RT 760 mm. Art. x
0,21 = 159,6 mmHg. 

10. Descrieti schimbul de gaze in plamâni și țesuturi.

Procesele de schimb de gaze în plămâni și țesuturi reprezintă un lanț complex de reacții și compuși biochimici.
Aerul intră prin tractul respirator superior în părțile inferioare ale acestuia. Arborele bronșic ține amestecul de
gaze către punctele sale finale - alveolele. Alveolele constau din alveolocite, care sunt căptușite în interior de
către un surfactant surfactant, iar în exterior acoperă stratul bazal.
Întreaga suprafață a plămânilor este ca și cum ar fi învăluită într-o rețea de capilare rigide, prin care peretele
vascular penetrează oxigenul necesar atât corpului. Granița peretelui alveolar și a peretelui capilar este foarte
mică - 1 μm, ceea ce asigură un proces complet în care are loc schimbul de gaze.
Actul de inhalare se realizează prin reducerea mușchilor pieptului, inclusiv diafragma - un mușchi mare situat
la marginea pieptului și a abdomenului. Odată cu reducerea acestuia, amestecul de aer se forțează datorită
diferenței de presiune atmosferică și intrathoracică. Expirarea, dimpotrivă, se face pasiv, datorită elasticității
plămânilor. Excepția este activitatea fizică activă, atunci când o persoană sporește activitatea mușchilor
netede și scheletici, reducând-o cu forța.

11. Descrieti transportul oxigenului prin sange. Conținutul de O2 a sângelui arterial și venos
Oxigenul este transportat prin sânge prin două căi:

- fizic dizolvat în plasma sanguină

- chimic fixat cu hemoglobina sub formă de oxihemoglobină HbO2. În plasmăse conţine 14% Hb (14 g de
hemoglobină la 100ml sânge) iar un gram de hemoglobină poate fixa 1,34 ml de O2, iar 14 g poate fixa 19 ml O2 în 100
ml de sânge. Aceasta este capacitatea de oxigenare a sângelui, adică cantitatea maximă de oxigen care poate fi absorbită
de 100 ml sâne

Capacitatea de oxigenate a sângelui:

Arterial 18 -19 vol%

Venos 12 – 13 vol%

Cantitatea de HbO2 depinde de mai mulţi factori şi în primul rând de PO2 aceasta se vede din curba de disociere a
hemoglobinei – dependenţa între procentajul de HbO2 şi PO2 în sânge.
Cu cât este mai mare PO2 cu atât este mai mare procentajul de HbO2. se observă că la  40 – 60 mmHg a oxigenului deja
HbO2 este aproape 100%.
Partea de sus a curbei indică % de HbO2 în sângele arterial , unde P O2=100 mmHg, aici procentul de HbO2= 96-98%
            Partea de mijloc arată %HbO2 în sângele venos unde P O2= 40 mmHg  iar procentajul de HbO2=60-80%
            Partea de jos a curbei indică procentajul de HbO2 în ţesut, aici P O2este zeroşi procentajul de oxihemoglobină se
reduce la zero.
 12. Curba de disociere a oxihemoglobinei. Factorii ce influiențează această curbă

Factorii ce influenţează procentajul de oxihemoglobină.

1. PO2 cu cât este mai mare cu atât mai multă oxihemoglobină este.

2. Temperatura – cu cât este mai mare cu atât mai puţină oxihemoglobină este
(ficat, muşchi)
3. pH – la micşorarea pH-ului (acid) se micşorează HbO2, sângele venos conţine
mai puţină oxihemoglobină ca cel arterial; pH-ul este mai acid.
4. PCO2 – la creşterea ei scade procentul de oxihemoglobină (sângele venos)

13. Descrieti transportul CO2 prin sange. Formele de transport.

14. Structura centrului respirator. Rolul structurilor bulbare și pontine. Automatismul centrului
respirator.

15. Structurile suprapontine și efectele asupra respirației, Neuronii respiratori spinali localizarea și
rolul lor.
16. Reflexul Hering Breuer în reglarea respirației. Receptorii căile aferente și rolul.
 încetarea inspirului şi declanşarea expirului - reflexul de inflaţie Hering-Breuer
 Reflexul de inflaţie Hering-Breuer este declanşat când VC depăşeşte 1 litru→ reflex de apărare şi de
prevenire a distensiei pulmonare exaggerate
o Colabarea bruscă a ţesutului pulmonar, la sfârşitul expiraţiei, determină producerea inspirului
prin reflexul de deflaţie HeringBreuer sau reflexul HeringBreuer inversat
o mai puţin important
 acţionează în condiţii patologice de deflaţie pulmonară forţată (ex. pneumotorax)
 Rol: ReflexeleHering-Breuer evita distensia şi colabarea exagerată a plămânilor

17. Descrieti mecanismul inspiratiei normale si fortate.

18. Descrieti mecanismul expiratiei normale si fortate.
 19. Reglarea umorală a respirației, receptorii chimici respiratori centrali și periferici mecanismul
stimulării , căile aferente și rolul lor.
Principalul scop al reglării respirației externe este menținerea compoziția optimă a gazelor din sângele arterial
-tensiune Oh2tensiune CO2 și, astfel, într-o mare măsură - concentrația ionilor de hidrogen

Loc special în reglementarea umorală activitatea centrului respirator are o modificare a tensiunii arteriale CO 2.
La inhalarea unui amestec de gaz conținând 5-7% CO2creșterea presiunii parțiale a CO2 în aerul alveolar întârzie
excreția de CO2 din sânge venos. Creșterea asociată a tensiunii de CO2 în sângele arterial duce la o creștere a
ventilației pulmonare de 6-8 ori. Datorită unei creșteri atât de semnificative a volumului de respirație,
concentrația de CO2 în aerul alveolar crește cu cel mult 1%. Creșterea CO 2 în alveole cu 0,2% determină o
creștere a ventilației pulmonare cu 100%

Rolul CO2 ca principal regulator al respirației, este dezvăluit că lipsa conținutului de CO 2 în sânge reduce
activitatea centrului respirator și duce la scăderea volumului respirației și chiar la încetarea completă a
mișcării respiratorii (Apnee). Acest lucru se întâmplă, de exemplu, cu hiperventilația artificială: o creștere
arbitrară a profunzimii și frecvenței respirației duce la hipocapnia - reducerea presiunii parțiale a CO2 în aerul
alveolar și sângele arterial. Prin urmare, după încetarea hiperventilației, apariția următoarei respirații este
întârziată, iar adâncimea și frecvența respirațiilor ulterioare scade inițial.

Aceste modificări ale compoziției gazelor din mediul intern al organismului afectează indirect centrul
respirator, prin speciale receptori chimio-sensibili, situat direct în structurile oblongului medular
(„chemoreceptorii centrali”) iar în zonele reflexogene vasculare („chemoreceptorii periferici”).

 Chemoreceptorii centrali (medulari), implicat constant în reglarea respirației, se numesc structuri

neuronale în medula oblongata, sensibile la stresul CO2 iar starea acido-bazică a lichidului cerebral
intercelular spălându-le. 

 Chemoreceptorii periferici, percepând compoziția gazelor din sângele arterial, sunt situate în două
zone: arcul de aortă și locul de divizare (Bifurcatia) artera carotidă comună (sinusul carotid) și anume
în aceleași zone ca baroreceptorii care răspund la modificările tensiunii arteriale. 
20. Localizare și mecanismul de stimulare a chemoreceptorilor respiratori centrali . Factorii care
stimulează receptorii respiratori chimici centrali. Rolul și localizarea chemoreceptorilor
respiratori centrali și periferici.
 21. Cum se modifică respirația la efort fizic, in caz de hiper- si hipobarie.

22. Ce numim excretie. Ce căi excretoare cunoașteti. Descrieti localizarea rinichilor și structural lor.
Excreția reprezintă procesul de eliminare a substanțelor rezultate în urma procesului de
descompunere datorat metabolismului, alături de alte materiale inutile organismului, care trebuie
eliminate.[1] Acesta este un proces esențial pentru toate formele de viață existente. 
Principala cale de excreție este calea renală. Alte căi de excreție, decât calea renală
sunt plămânii, branhiile, glandele sudoripare, ficatul, tegumentul, mucoasa intestinală.

Rinichiul este organul principal de eliminare a substanțelor toxice endogene sau exogene din
organism. De altfel, principala cale de eliminare a substanțelor toxice din organism o
constituie aparatul uro-excretor (aparatul urinar).

La om rinichiul este așezat retroperitoneal de o parte și alta a coloanei vertebrale, sub diafragmă,
apărat de un strat de grăsime (adipos).
Forma lor este asemănătoare bobului de fasole, având lungimea de 10 - 12 cm, o lățime de 5 - 6
cm, grosimea de 3 - 5 cm și o greutate de 120 - 200 grame.
Ambii rinichi sunt înveliți într-o capsulă (Capsula fibrosa), și împreună cu glandele suprarenale
sunt învelite într-un țesut gras (Capsula adiposa).
Această capsulă adipoasă care căptușește rinichii, este mai groasă în regiunea spatelui, rinichii
fiind susținuți de o fascie în formă de sac deschis spre abdomen, rinichii și suprarenalele fiind în
contact cu organele din abdomen.
Astfel rinichiul stâng vine în contact cu stomacul, splina, pancreasul, și colonul descendent, pe
când rinichiul drept este în contact mai ales cu ficatul, colonul ascendent și duodenul.
Din cauza spațiului redus pe partea dreaptă rinichiul drept este mai coborât decât cel stâng.
Fiecare rinichi este irigat separat cu sânge de arterele renale ce provin din aorta descendentă
(abdominală), iar venele renale (Vena renalis) transportă sângele de la rinichi la vena cavă
inferioară.
Urina este eliminată prin două uretere în vezica urinară și apoi prin uretra în exterior.
Parenchimul renal se subîmparte în: a) zona corticală

 Corticala rinichiului (Cortex renalis), zona externă, zona marginală;

 de culoare roșie brună;
 conține glomerulii nefronilor;
 reprezintă stratul de filtrare al rinichilor.

b) zona medulară:

 zona internă, de palida;

 formată din aproximativ 10 formațiuni piramidale Malpighi;
 este stratul tubilor uriniferi și ai ansei Hanle;
 prezintă un țesut în interior măduva rinichiului (Medulla renalis) prevăzut cu hilul renal,
locul unde pătrund în rinichi ureterele și vasele de sânge;
Măduva renală este structurată în 10 - 12 piramide cu baza spre cortex și vârful spre hilul
renal numite piramidele lui Malpighi;
Vârfurile acestor piramide se numesc papile care se deschid în calicele renale care apoi
unindu-se formează bazinetul care se continuă cu ureterul.
 23. Funcțiile rinichilor. Structura nefronilor, tipurile de nefroni, numărul lor și deosebirile în funcția
lor

Funcţiile Renale:
 A. Reglatoare  C. Sinteza hormonilor
• 1. osmolaritatea şi  B. Excreţia • 1. Renina
volumul lichidului • 1. produşilor • 2. Bradikinina
din organism metabolici • 3. Prostaglandine
• 2. Echilibrul • 2. Medicamente • 4. 1,25-
electrolitic Dihidroxivitamina
• 3. echilibrul acido- D3
bazic • 5. Eritropoietina
Nefronii corticali (cu AH scurtă) 70-80%
 glomerul localizat în partea externă
a cortexului renal;
 ∅aa > ∅ae
 adaptare pentru ↑FG;
 ae se recapilarizează în jurul TP
-↑ reabsorbţia;
 au AH scurtă, coboară foarte
puţin în medulară;
 rol: ↑FG + ↑reabsorbţie

b)Nefronii juxtamedulari (cu AH lungă) 20-30%

 glomerul localizat în partea internă a cortexului
 ∅aa ≅ ∅ae - ↓ FG;
 ae se continuă cu vasa recta, care coboară adânc în medulară, în paralel cu AH; se varsă în venele
corticale;
 au AH lungă coboară adânc în medulară →până în zona papilară;
 AH + vasa recta + TC→ flux în în paralel dar în sens contrar → mecanismul multiplicator contracurent
 rol: concentrarea +diluţia urinei.

 Număr = 1-1,3 milioane nefroni/rinichi;

24. Glomerulul renal, părțile lui componente și polul urinar și vascular a glomerulului renal. Structura
membranei de filtrare și rolul ei în mecanismul formării urinei primare. Componența și volumul
urinei primare și modificările ei la lezarea membrane de
filtrare
glomerulul renal
este alcătuit din 50 de
anse capilare ce se
înfășoară în jurul
unor tije intercapilare ce
formează țesutul
mesangial
Polul vascular Polul vascular: locul de intrare a locul de intrare a aa şi de ieşire a ae
Polul urinar Polul urinar: locul de ieșire urinei primare din capsula primare din capsula Bowman → TP.

Compoziția urinei primare include glucoză, electroliți (sodiu, potasiu, calciu, magneziu, clor), unii hormoni,
substanțe biologic active și o cantitate mică de hemoglobină și albumină. Toate aceste substanțe sunt necesare
organismului, deoarece pierderea lor poate provoca situații care pot pune viața în pericol. Prin urmare,
procesul de formare a urinei nu se termină și constă în astfel de etape, cum ar fi filtrarea glomerulară,
reabsorbția tubulară, secreția.
Un om adult produce pe zi între 180 - 200 litri de urină primară. Această cantitate de urină primară va fi
refiltrată la nivelul tubulilor renali proximali și distali (Tubuli, Henle) care formează bucle, aici vor fi recuperate
substanțele necesare organismului și apa într-un procent de 99 
 25. Cum si unde se formeaza urina primara si urina secundara (finala). Componența și volumul
urinei primare și secundare. Acțiunea hormonului antidiuretic (ADH) și aldosteronului asupra
caracteristicelor urinei secundare.
Urina primară se formează în corpul renal. Această formare este un glomerul, înfășurat, cu o rețea abundentă
de capilare. Procesul de formare a urinei apare datorită diferenței de presiune în nefron (unitate funcțională
structurală a rinichiului). În rețeaua de capilare, sângele este filtrat și producția este urină primară. În același
timp, celulele sanguine (eritrocite, trombocite, leucocite) și moleculele mari de proteine rămân în sânge și la
ieșire se formează un lichid care este similar în compoziție cu plasmă.

În timpul reabsorbției canaliculare se formează urină secundară. Aproximativ 90% din apă și alte substanțe
sunt reabsorbționate din urina primară: glucoză, albumină, hemoglobină, proteine. La ieșire, cantitatea de
urină secundară la un adult este de aproximativ 1,2-2,0 litri. Mai mult, substanțele care urmează a fi
îndepărtate din organism sunt excretate în urina secundară.

Hormonul care declanşează diabetul insipid se numeşte vasopresină sau ADH şi are rolul de a limita cantitatea
de urină eliminată.
 26. Ce mecanisme stau la baza formarii urinii. Descrieti structurile unde are loc acest proces.
Descrieți și lămuriți modificările caracteristicelor urinei în diabetul insipid.

27. Ce cantitatea de urina se formeaza nectermal, caile urinifere. Cum are loc eliminarea urinei.
Mictiunea și mecanismul ei. Descrieți și lămuriți modificările caracteristicelor urinei în diabetul
zaharat.
Micțiunea (urinare) reprezintă actul de eliminare a urinei ca rezultat al umplerii vezicii urinare, exercitând o
presiune asupra terminațiilor nervoase din peretele vezical. Aceste excitații produc contracția mușchilor
vezicali și, simultan, relaxarea sfincterului vezical, provocând eliminarea urinei. Micțiunea este un act reflex,
condus pe căile aferente ale nervilor pelvieni parasimpatici până la centru nervos care se găsește
în măduva sacrală și de aici, pe calea eferentă a fibrelor parasimpatice din cadrul acelorași nervi, înapoi la
vezică. Procesul micțiunii se află sub controlul centrilor care se găsesc în diferite segmente ale encefalului și
în cortexul cerebral. Reflexul de micțiune odată inițiat se autoamplifică.

Urina formata în nefron este colectata mai întâi de calice, apoi trece în bazinet de unde prin intermediul
ureterelor ajunge în vezica urinara.

Deplasarea urinei în ureter este posibila datorita contractiilor ritmice ale acestora. Ureterele prezinta un
automatism similar celui cardiac.

Dupa deversare, peristaltismul persista.

Cresterea tonusului simpatic inhiba motilitatea ureterelor, iar cresterea tonusului parasimpatic, o accentueaza.

La locul de varsare al ureterelor în vezica se afla o mica valva, care permite trecerea urinei în vezica si care se
închide când presiunea în interiorul ei creste.

Mucoasa vezicii urinare este formata din celule de un tip special care nu permit reabsorbtia componentilor
urinari.
Pe masura ce urina se acumuleaza în vezica, volumul ei creste si se adapteaza pâna la un punct, cantitatii de
urina pe care o detine.

Presiunea exercitata asupra peretilor vezicali, excita receptorii din mucoasa si determina reflex relaxarea ei,
prin intermediul centrilor din maduva lombo-sacrata. Astfel, volumul vezicii este exponential cu volumul urinei
pe care o contine.

Când cantitatea de lichid introdus depaseste 400 cm 3 , presiunea veziculara creste ajungând la 18-20 cm H 2 O
si apare senzatie de mictiune.

28. Filtrarea glomerulară mecanismul, presiunile implicate, valorile lor. Macula densa, localizarea și
rolul în reglarea filtrării. Mecanismele miogen și tubuloglomerular de autoreglare a filtrării.
Mecanisme nervoase și umorale de control a filtrării glomerulare.
29. Macula densa, localizarea și rolul în reglarea filtrării. Mecanismul de activare a secreției de renină
la scăderea filtrării glomerulare. Activarea sistemului renina angiotensină aldostron și rolul în
controlul filtrării glomerulare precum și efectele extrarenale.

30. Procese de reabsorbție și secreție la nivelul tubului proximal contort. Mecanismele de transport la
nivelul polului bazolateral și aplical (luminal). Modificările de volum, conținut și osmolaritatea a
filtratului renal la trecerea prin tubul proximal.
31. Procese de reabsorbție și secreție la nivelul tubului distal. Mecanismele de transport la nivelul
polului bazolateral și aplical (luminal). Modificările de volum, conținut și osmolaritatea a
filtratului renal la trecerea prin tubul distal.
32. Procese de reabsorbție și secreție la ansei Henle. Mecanismele de transport la nivelul polului
bazolateral și aplical (luminal). Modificările de volum, conținut și osmolaritatea a filtratului renal
la trecerea prin partea descendentă și cea ascendentă a ansei Henle.
 33. Procese de reabsorbție și secreție la nivelul tubului colector. Mecanismele de transport la nivelul
polului bazolateral și aplical (luminal) și rolul mecanismelor hormonale. Modificările de volum,
conținut și osmolaritatea a filtratului renal la trecerea prin tubul colector.
Tub Renal:
 34. Digestia în cavitatea bucală, masticația, deglutiția. Glandele salivare, secreșia salivei. Reglarea
secreșiei salivare. Cantitatea, componența și rolul salivei. Mecanismul de elaborare a salivei.

GLANDELE SALIVARE :
• Parotide – celule seroase
• Sublinguale - celule mixte
• Submaxilare - cel. mixte
• Glande mici diseminate în mucoasa bucală – cel. Mucosae
Mecanismul elaborării salivei
Saliva se formează în două etape:
1. acinii elaborează saliva primară (mecanism predominant pasiv - filtrarea apei; mecanism activ pentru unii ioni).
Amilază este eliberată în lumenul glandular prin exocitoză din granulaţiile de zimogen ale celulelor acinare. Saliva
primară este isoosmotică
2. În ducturi are loc reabsorbția Na+, Cl- și secreția K+, HCO3- Saliva finală este hipoosmotică
 35. Structura și părțile componente ale stomacului. Sucul gastric, volumul componentele, constantele
fizico-chimice, rolul acestora Celulele glandelor gastrice și componentele sucului gastric secretate
de acestea, secreția endocrină și paracrină. Fazele secreției gastrice, reglarea secreției gastrice.
Motilitatea gastrică reglarea ei.

Bazele celulare ale funcţiei endocrine şi exocrine ale stomacului

Mucoasa gastrică – glande gastrice
1. Celule producătoare de mucus (zona gâtului glandelor)
2. Celule parietale (oxintice)  HCl (glande fundice)
3. Celule zimogene (principale)  pepsină
4. Celule endocrine (ex. în zona antrală: celule G  gastrină )

Enzimele sucului gastric

1. Pepsinogenul forma inactivă a pepsinei, se activează la pH acid, scindează proteinele până la polipeptide
2. Catepsina - participă la digestie în mediu slab acid, hidrolizează proteinele la sugari
3. Labfermentul (renina gastrică) – produce coagularea laptelui prin precipitarea cazeinogenului solubil în prezenţa
Ca+2
4. Lipaza gastrică-activă la copii, acţionează asupra trigliceridelor
 HCl activează secretina astfel stimulând secreţia pancreatică
Fazele secreţiei gastrice
 Faza cefalică (20 - 30% răspuns) mecanism nervos
 Faza gastrică (60 – 80% răspuns)
• Nervos: colinergic
• Endocrin: Gastrina
• Paracrin: Histamina
 Faza intestinală (5 - 10% răspuns)
 Nervos: colinergic
 Endocrin: Gastrina, CCK, Secretina

36. Structura și localizarea pancreasului, rolurile sale. Secreția pancreatică, componența și conținutul,
reglarea secreției pancreatice. Rolul factorilor nervoși umorali și endocrine în controlui secreției
pancreatice.

Enzimele sucului pancreatic

1. Enzimele proteolitice:
 Tripsina (activată pH 7-8). Hidrolizează proteinele până la oligopeptide şi legăturile peptidice la
nivelul radicalului carboxilic a aminoacizilor bazici
 Chimotripsina Hidrolizează legăturile peptidice de la nivelul grupurilor carboxilice ale aminoacizilor
aromatici.
  Carboxipeptidaza Scurtează polipeptidele cu un aminoacid
 Colagenaza (forma inactivă precolagenaza, activată de tripsină). Scindează legăturile peptidice ale
colagenului
 Elastaza (forma inactivă proelastaza, activată de tripsină şi enterokinază). Hidrolizează legăturile
peptidice a aminoacizilor
2. Enzimele glicolitice
 Amilaza pancreatică ( se activează în prezenţa Clla pH – 6,5-7,2). Scindează amidonul, glicogenul şi
alţi compuşi glucidici, cu excepţia glucozei, pînă la di- şi trizaharide.
3. Enzimele lipolitice
 Lipaza pancreatică (se activează în prezenţa Ca+2, Mg+2 la pH 7-8) hidrolizează grăsimile neutre în
acizi graşi şi monogliceride
 Colesterolesteraza (se activează în prezenţa sărurilor biliare la pH 7-8) hidrolizează colesterolul
esteric în colesterol liber şi acid gras
 Fosfolipaza desprinde acizii graşi din fosfolipide
 37. Localizararea și funcțiile ficatului. Formarea și eliminarea bilei. Căile de eliminare a bilei.
Volumul, componența și caracteristicele fizicochimice ale bilei hepatice și veziculare. Rolul
componentelor bilei. Reglarea secreției și eliminării bilei.
Functiile ficatului:
 Rezervor saguin
 Secreţia bilei
 Neutralizarea substanţelor toxice de origine endo- şi exogenă
 Depozitarea glicogenului
 Conversia galactozei, fructozei şi altor monzaharide în glucoză
 Gluconeogeneza hepatică din aminoacizi
 Sinteza colesterolului, fosfolipidelor şi lipoproteinelor
 Conversia hidrocarbonaţilor şi proteinelor în grăsimi
 Sinteza pigmenţilor şi sărurilor biliare
 Sinteza proteinelor sângelui şi factorilor sanguni de coagulare
 Dezaminarea aminoacizilor, transformarea amoniacului în uree
 Depozitarea vitaminelor A, D, B12
 Stocarea fierului sub formă combinată cu apoferitina hepatică
 Inactivarea hormonilor
 Excreţia pe cale biliară a unor hormoni, droguri, substanţe toxice

Rolul bilei
Emulsionează grăsimile
Activează lipazele
Favorizează absorbţia acizilor graşi, vitaminelor liposolubile (A, D, E, K) şi a colesterolului
Acţiune bactericidă
Favorizează peristaltizmul intestinal
Neutralizează sucul gastric acid
Constantele si compozitia bilei:

38. Structura pereților intestinului. Părțile intestinului subțire și părțile intestinului gros. Secreția
intestinală, Reglarea secreției intestinului subțiere.
Intestinul subţire:
• vili la nivelul mucoasei
• cripte/glande Lieberkuhn între vili
• “margine în perie” a celulelor epiteliale
În intestimul subţire se secretă:
• Sucul pancreatic
• Bila
• Sucul propriu al intestinului subţire
Secreţia intestinală este predominant umorală

 Mecanismul prin care se secreta H2O la nivelulcriptelor :

o intervin 2 procese de secretie activa :
 secretia activa a Cl- la nivelul criptelor
 secretia activa a HCO3- ambele determina crearea unui gradient electric pentru miscarea Na+ prin
membrana determinand o miscare osmotica a H2O.
 39. Digestia cavitară membranară și intracelulară localizarea și importanța . Principiile fundamentale
ale absorbtiei gastrointestinale. Absorbtia la nivelul intestinului subțire. Absorbtia la nivelul
intestinului gros.
Absorbţia în tubul digestiv
 Absorbţia este penetrarea în sistemul sangvin şi limfatic a substanţelor nutritive simple Mecanismele de
absorbţie:
1. Difuzia şi filtrarea – transportul substanţelor are loc conform gradiantului de concentraţie, electrolitic şi de
presiune
2. Difuzia facilitată – transportul are loc prin intermediul transportatorilor
3. Transportul activ – cu consum de energie şi oxigen, contra gradientului de concentraţie

40. Părțile intestinului subțire și părțile intestinului gros. Motilitatea intestinului subtire şi a colonului
– tipurile de contracţii şi importanţa lor. Reglarea activităţii motorii a intestinelor subţire şi gros.
 41. Flora intestinală și rolul ei.
flora intestinală, adică totalitatea bacteriilor care populează tractul gastro-intestinal, are
o activitate metabolică colectivă și foarte complexă, echivalentă cu cea a unui organ
aflat în interiorul altui organ.
Pentru buna ei funcționare este așadar necesară menținerea unui echilibru între
miliardele de bacterii din intestine. Stresul și oboseala prelungite, un stil de viață și
alimentar nesănătoase și, mai ales, administrarea de antibiotice pot perturba acest
echilibru. Problemele florei intestinale se concretizează, de regulă, prin indigestie,
imunitate scăzută și chiar și diaree.

Flora intestinală sau microbiota gastrointestinală reprezintă o comunitate

complexă de microorganisme, care trăiesc în interiorul tractului digestiv al
oamenilor [1] și animalelor.  Flora intestinală umană cuprinde cel mai mare
număr de bacterii, comparativ cu alte zone ale organismului.
Bacteriile intestinale sunt de asemenea utile prin :
 sinteza vitaminelor B și K, precum și prin
 rolul lor în metabolizarea acizilor biliari, sterolilor și xenobioticelor
 Microbiota previne creșterea la nivel intestinal a unor specii nocive de
bacterii [4],
 contribuie la dezvoltarea intestinului și
 produce hormoni care intervin în stimularea depozitării grăsimilor în
organism