Aparatul respirator

Aparatul respirator este alcătuit din:

1. Căile respiratorii – organele de tranzit ale aerului

2. Plămânii – la nivelul cărora se realizează schimbul de gaze (hematoza).

Căile respiratorii (cavitatea nazală, faringe, laringe, trahee și bronhii de calibru diferit,

inclusiv și bronhiolele) nu iau parte la schimbul de gaze; ele au rolul de a conduce aerul la
plămâni și de a-l purifica, a încălzi și a umezi aerul inspirat.

Se deosebesc:

 căile respiratorii superioare (cavitatea nazală și faringele);

 căile respiratorii inferioare (laringele, traheea și bronhiile). 

Plămânii au rolul cel mai important în respirație, la nivelul lor are loc respirația
pulmonară, schimbul gazos între organism și mediu realizându-se la nivelul alveolelor
pulmonare.

Plămânii sunt două organe alveolare elastice, de culoare roz, așezate în cutia toracică,
deasupra diafragmei. Plămânul drept este alcătuit din trei lobi, iar plămânul stâng are doar
doi lobi, între cei doi plămâni aflându-se inima. În fiecare lob pătrunde câte
o bronhie secundară, care se ramifică în tuburi din ce în ce mai mici, numite bronhiole. Acestea,
când ajung să aibă 1mm în diametru, nu mai au inele cartilaginoase. Cele mai fine bronhiole se
termină cu saci pulmonari, alcătuiți din mici umflături cu pereții foarte subțiri, numite alveole
pulmonare.
Alveola pulmonară este unitatea structurală și funcțională a plămânului. Între sacii
pulmonari se află un țesut conjunctiv elastic. Plămânii nu au mușchi.
Suprafața lor este acoperită de două foițe, numite pleure. Una este lipită de plămân
(pleura viscerală), cealaltă de peretele intern al cavității toracice (pleura parietală). Între ele se
află o cavitate foarte subțire (spațiul pleural), în care se găsește o peliculă de lichid (lichidul
pleural). Plămânii sunt foarte bine vascularizați de arterele și venele pulmonare. Arterele
pulmonare pătrund în plămâni printr-un loc numit hil, se ramifică și însoțesc bronhiile până la
sacii pulmonari, unde se ramifică în arteriole care se continuă cu capilarele. Acestea se deschid
în venule care înconjoară sacii, însoțesc apoi bronhiolele, bronhiile, se unesc în venele
pulmonare (câte două de fiecare plămân) și ies din plămân tot prin hil. Ele se deschid în final,
în atriul stâng. Un plămân este, deci, alcătuit dintr-un mare număr de saci pulmonari. Suprafața
acestora este foarte mare datorită alveolelor, a căror suprafață totală atinge 200 m pătrați.
Astfel, sângele și aerul se găsesc în contact pe o mare suprafață. Ele sunt separate doar de
pereții foarte subțiri ai alveolelor și ai capilarelor.

Fiziologia aparatului respirator

Prin respirație se întelege ansamblul proceselor fizice și chimice care asigură
schimbulurile gazoase dintre organism și mediu.
Există o respirație externă sau pulmonară și o respirație internă sau tisulară care
reprezintă etapa finală a schimburilor respiratorii.
Transportul de oxigen din aerul atmosferic în celule și a dioxidului de carbon din celule
în mediul înconjurător se realizează de către hemoglobină. Hematiile reprezintă principalul
element de captare, stocare și transport a gazelor.
Mecanismul respirației
Plămânul urmează în mod pasiv mișcările cutiei toracice. Schimburile dintre aerul
atmosferic și cel alveolar se face pe seama diferenței de presiune în inspir și expir.
Factorii care contribuie la realizarea ventilației pulmonare sunt:

 mișcările cutiei toracice;

 elasticitatea toracelui care permite revenirea la starea inițială după ce contracția
musculaturii în inspir este urmată de relaxare în expir;
 presiunea negativă intrapleurală care în starea de repaus a plămânilor este mai mică
decât cea atmosferică cu 5-6 mm Hg.

Respirația externă are două componente:

 componenta mecanică – consituită de ventilația pulmonară;
 componenta chimică – constă în schimburile de gaze între aerul alveolar și capilarul
venos.

Mecanica ventilaţiei pulmonare

Ventilaţia pulmonară reprezintă totalitatea proceselor mecanice prin care se asigură
schimbul de gaze dintre atmosferă şi plămâni.
Datorită ventilaţiei:

 prin inspir - aerul bogat în oxigen este introdus în alveolele pulmonare;

 prin expir - aerul bogat în bioxid de carbon din plămâni este eliminat în atmosferă.
 Schimburile gazoase dintre atmosferă şi plămân se desfăşoară datorită diferenţelor de
presiune (gradient presional) dintre cele două medii. Aceste diferenţe apar ca urmare a variaţiei
volumului pulmonar, plămânul urmând la rândul lui, pasiv, mişcările cutiei toracice. Gradientul
presional rezultat va determina o circulaţie a aerului din mediul cu presiune mare către mediul
cu presiune mică.
Cele 2 faze ale ventilaţiei, inspirul şi expirul se succed ritmic, cu o frecvenţă de 12-18
cicluri/minut (frecvenţa respiratorie).
Frecvenţa respiratorie reprezintă numărul ciclurilor respiratorii (inspiraţie şi expiraţie)
pe minut şi variază în funcţie de:
− vărstă: nou-născuţi = 30 – 45 c/min; copii = 20 – 30 c/min; adulţi = 12 – 18 c/min; − sex:
femeile au o frecvenţă mai mare decat bărbaţii: 15 – 18 c/min;
− activitatea fizică: 30 - 40 c/min în efortul fizic intens. Creşterea valorilor peste limitele
normale se numeşte tahipnee, iar scăderea bradipnee.

Inspirația este un act motor activ, reprezintă deplasarea aerului în plamâni,

determinat de contracția mușchilor inspiratori, care modifică volumul cutiei toracice în toate
cele trei diametre.

Modificarea diametrului vertical este condiționată de acțiunea muschiului diafragm,

care prin contracție se orizontalizează, ceea ce duce la creșterea volumului cutiei toracice.

Modificarea diametrelor transversal și antero-posterior este condiționat de ridicarea

coastelor și sternului prin acțiunea mușchilor intercostali externi. Diametrul antero-posterior
este modificat prin ridicarea coastelor 1-5, iar cel transversal prin ridicarea și rotația în afară a
costelor 6-12.

În condițiile în care organismul are nevoie de o cantitate mai mare de oxigen sau atunci
când este pus în situația de a efectua o inspirație forțată, acțiunea este realizeată de către:
dințății mari sau dințații anteriori, pectoralii și sternocleidomastoidieni, ca mușchi inspiratori
accesorii. Intrarea în acțiune a acestui grup de mușchi conduce la creșterea considerabilă a
volumului cutiei toracice, ceea ce face să fie inspirată o cantitate mai mare de aer pentru a
acoperi nevoile de moment ale organismului.

Intrarea aerului în plămâni este posibilă în condițiile în care aceștia urmează mișcările
cutiei toracice. Aceasta se realizează atât datorită faptului că plămânii sunt organe elastice și
deci urmează intim mișcările cutiei toracice, cât și existenței în cavitatea pleurală a unei presiuni
mici.

La toate acestea se mai adaugă și forța de adeziune interpleurală. Cantitatea de lichid

existentă între cele două foițe pleurale asigură o solidaritate funcțională perfectă între pereții
toracelui și plămâni. Plămânii se destind datorită forței hidraulice exercitată prin creșterea
volumului toracelui. Creșterea volumului plămânilor face ca presiunea din interiorul lor să scadă
la pătrunderea aerului atmosferic până la nivelul alveolelor, realizându-se astfel actul inspirator.

Volumul de aer care intră sau iese din plămâni, în condiţii de respiraţie relaxată sau de
repaus, se numeşte VOLUM CURENT sau TIDAL VOLUME – VT

Expirația este un act pasiv, în care musculatura se relaxează și deci cutia toracică
revine la volumul inițial. Totuși, în acest act intra în acțiune un singur grup muscular, și anume
mușchii intercostali interni, care sunt coborâtori ai coastelor.
Ca urmare a micșorării cutiei toracice, plămânii își micșorează simțitor volumul, fapt ce
determină ca presiunea intrapulmonară să crească peste nivelul presiunii atmosferice. În
consecință, aerul este eliminat din plămâni realizându-se în acest fel actul respirator.
În expirația forțată intră în acțiune mușchii abdominali, ca mușchi expiratori accesori.
Prin acțiunea lor, acești mușchi trag în jos baza cutiei toracice și exercită o presiune asupra
organelor abdominale, împingându-le în sus.
În felul acesta se realizează o accentuare a convexității muschiului diafragm ceea ce
determină o comprimare a plămânilor.

Apneea voluntară reprezintă reținerea sau suspnedarea respirației în limitele

capacității de voință și ale rezistenței organismului. Ea se poate face fie după inspirație, fie după
expirație, normal sau forțat, în repaus sau în timpul unui efort.

Prin înregistrarea grafică a respirației după apnee se constată o amplificare a mișcărilor

toracelui și o hiperventilație secundară compensatorie.

Tipuri respiratorii

Mișcările respiratorii sunt complexe și variate. Ele sunt determinate de unii factori
precum:

 vârstă și sex
 poziția și mișcările corpului
 specificul activității
 starea de sănătate
 condițiile de mediu.

Caracterul și specificul mișcărilor influențează dirijarea aerului spre o anumită zonă

pulmonară, evidențiind tipul respirator.
 În funcție de zonele aerate, întâlnim trei tipuri respiratorii:

 tipul respirator abdominal;

 tipul respirator costal inferior;
 tipul respirator costal superior.

Respirația abdominală (diafragmatică) – este respirația caracteristică bărbaților

și se realizează prin intermediul mușchiului diafragm, mușchiul cu cea mai mare pondere în
actul respirator. Diafragmul separă cutia toracică de abdomen. În stare de repaus se găsește în
poziție boltită, și aceasta datorită presiunii intraabdominale. Această presiune este menținută
de tonusul tonusul mușchilor abdominali, ce deplasează spre torace viscerele abdominale.
(Totalitatea organelor interne cuprinse in cavitatea abdominala. Acestea cuprind stomacul,
ficatul, intestinul subtire, intestinul gros, splina, pancreasul, si unele componente ale tractului
genito-urinar)

În timpul inspirației diafragmul coboară și se aplatizează exercitând atât o presiune

asupra organelor din cavitatea abdominală, cât și o presiune laterală asupra ultimelor coaste.

Reiese că prin coborârea diafragmului se măresc diamentrul longitudinal și circumferința

bazei cutiei toracice.

Dacă coboară cu numai 2 cm, diafragmul realizează o creștere a volumului cutiei

toracice cu 500 ml, ceea ce este echivalentul unei inspirații normale. Cu cât acționăm mai mult
asupra diafragmului, cu atât se mărește cursa acestuia, iar volumul cutiei toracice crește, ceea
ce conduce la o amplificare a volumului de aer inspirat.

În procesul de educare a respirației, diafragmul poate fi coborât în timpul unei inspirații

amble pânâ la 8-10 cm.

În timp ce inspirația este un proces activ, expirația este un proces pasiv. Aceasta se
explică prin faptul că în timpul expirației obișnuie diagramul revine la poziția inițială.

În cazul unei expirații active, diafragmul acționează mai mult, ceea ce permite o creștere
a volumului de aer expirat.

Pentru mobilizarea generală a difragmului, poziția adecvată este din decubit dorsal, cu
genunchii flectați, mâna dreaptă pe abdomen, mâna stângă pe torace, la nivelul sternului.
Rolul mâinilor în procesul de respirație este acela de a controla mai bine acțiunile si
chiar de a ajuta, în anumite momente acțiunile de bază.
Subliniem faptul, că poziția corectă în timpul inspirației este cu spatele lipit de sol.
 - Mâna stânga, pentru început, poate exercita o ușoară presiune asupra toracelui, cu
scopul de a realiza o relativă blocare a acestuia.
- În expir acționați invers – presați ușor cu mâna dreaptă pe abdomenul care se retrage,
iar mâna stângă se relaxează.
Se incepe inspirul pe nas prin coborârea diafragmului însoțit de bombarea
abdomenului. Reiese că prin coborârea diafragmului se măresc diametrul longitudinal și
circumferința bazei cutiei toracice.
Amplitudinea inspirului trebuie să fie moderată, încât să nu producă senzația de
creștere a presiunii intracraniene.
Se trece la expir lent, pe gură, cu buzele ușor strânse, fără a se face pauze între sfârșitul
inspirului și începutul expirului. În tot timpul inspirului și expirului se numără în gând, în ritmul
secundelor.
Respirația de tip abdominal este o respirație incompletă, pentru că aerarea se
realizează numai în zonele inferioare ale plămânilor. Ea prezintă avantaje printre care
amintim:
- Stimulează activitatea inimii.
- Contribuie la scăderea tensiunii arteriale.
- Stimulează digestia șă reglează activitatea intestinală.
Respirația abdominală și-o însușesc mai ușor bărbații, o execute mai ușor cei sănătoși și
în special cei care practică alpinismul, înotul, canotajul, cântăreții vocali și suflătorii.
Amintim aici de apnee (reținerea respirației) ca o fază ce se intercalează între inspirației
și expirație. Apneea este un act de oprire voluntară a respirației, ce influențează favorilor
asupra sângelui, vascularizării inimii și creierului provocând dilatarea arterelor și a rețelei
capilare.

Exerciții pentru educarea respirației abdominale

 Decubit dorsal, cu genunchii îndoiți, brațele pe lângă corp, inspirație profundă, cu

bombarea abdomenului; expirație profundă, cu presiunea mâinilor pe abdomen.
 Decubit dorsal, cu genunchii îndoiți, cu o minge medicinală (1-5kg) ținută în mâini:
inspirație cu bombarea abdomenului o dată cu ducerea mingii înainte sus; așezarea
mingii pe abdomen și expirație prelungită.
 Decubit dorsal, cu genunchii îndoiți, un săculeț cu nisip (o greutate, o halteră) așezat pe
abdomen: inspirație cu bombarea abdomenului, învingând rezistența obiectului;
expirație prelungită.
  Pe genunchi, așezat pe călcâie, palmele pe coapse – ridicare pe genunchi, brațele
înapoi de coate apucat, inspirație cu bombarea abdomenului, ducerea mâinilor pe
abdomen, așezat pe câlcâie, trunchiul aplecat înainte, expirație prelungită, cu retragerea
abdomenului.
 Așezat pe scaun, cu spatele sprijinit, bărbia în piept – întinderea picioarelor, bombarea
abdomenului cu inspirație, tragerea genunchilor la piept și cuprinderea lor cu mâinilor,
retragerea abdomenului, expirație.
 Stând, ridicarea unui genunchi la piept, mâinile cuprind genunchiul, bărbia în piept,
retragerea abdomenului, expirație; ducerea piciorului înapoi sprijinit pe vârf, brațele pe
lângâ corp, bombarea abdomenului cu inspirație.

Între timpii respiratori se poate introduce apneea, recomandăm ca durata acesteia să fie
adaptată la posibilitățile fiecărui executant, în funcție de dificultatea exercițiilor și în special de
pozițiile trunchiului, durata poate fi mai mare sau mai mica.

Respirația costal inferioară (mijlocie) denumită și laterală. Se întâlnește în mod

frecvent la bărbații între 45-50 ani ce desfășoară o activitate fizică mai intensă. După această
vârstă începe să scadă mobilitatea de la nivelul articulațiilor toracice.

Aerul este dirijat în special în zonele mijlocii ale plămânilor, realizându-se tot o aerare
superficială.

În inspirație:

- aerul pătrunde pe nas și se dirijează spre zonele mijlocii ale plămânilor,

- coastele inferioare se ridică și se îndepărtează
- cutia toracică își mărește volumul, în special lateral și parțial în plan antero-posterior.

Poziția corpului este stând depărtat cu fața la oglindă, mâinile sprijinite pe ultimele coaste,
degetele inelar și mic pe abdomen sub rebordul costal.

Rolul mâinilor este deosebit de important.

- În inspirație se realizează un control asupra mișcărilor de lateralitate ale coastelor.

- În expirație mâinile exercită o apăsare continuă asupra toracelui, ajutând la eliminarea
aerului din plâmâni.

In timpul inspirației acțiunea este localizată la nivelul cutiei toracice, umerii se mențin în
același plan, iar abdomenul se retrage cât mai mult.
 Dacă diametrele cutiei toracice sunt modificate în timpul inspirației prin acțiunea
mușchilor inspiratori, în expirație coastele și peretele abdominal revin la forma inițială fără ca
vreun mușchi să intervină.

Se recomandă ca expirația să fie efectuată cu gura ușor deschisă, iar buzele să imite
pronunțarea sunetului o. Este indicat să se elimine aerul, pe cât posibil, în mod continuu, fără
întreruperi sau sacadări. Se poate ajunge până la senzația de plămân gol, atunci când în
expirație intervin și mușchii expiratori. Prin acțiunea lor acești mușchi determină ca expirația să
devină, dintr-un proces pasiv, unul activ.

Respirația de tip mijlociu, efectuată sistematic, contribuie la realizarea unor influențe

favorabile asupra unor organe interne, cum ar fi: inima, ficat, vezica biliar[, stomac, splină,
rinichi, etc.

Exerciții pentru educarea respirației de tip costal inferior

 Decubit dorsal, genunchii ușor îndoiți, cu o minge medicinală (pernă, săculeț de nisip)
sub omoplați, mâinile pe baza coastelor – ducerea brațelor lateral, capul în
extensie,privirea în sus, inspirație cu depărtarea coastelor lateral, abdomenul supt;
revenire cu apăsarea mâinilor pe coaste, bărbia în piept, expirație.
 Decubit dorsal, genunchii ușor îndoiți, brațele lateral – aducerea genunchilor la piept,
cuprinderea lor cu mâinile, bărbia în piept, expirație; revenire cu inspirație.
 Pe genunchi, brațele pe lângă corp – ducerea brațelor oblic înapoi, inspirație (se acordă
o atenție sporită depărtării coastelor), așezat pe călcâie, palmele pe genunchi, trunchiul
aplecat, expirație.
 Decubit ventral, brațele la spate – extensia trunchiului, cu extensia capului, inspirație,
revenire cu expirație.
 Stând depărtat – răsucirea trunchiului spre dreapta, brațele lateral, inspirație, aceași
mișcare spre stânga cu expirație. (brațele nu trebuie să depășească nivelul umerilor)
 Stând – ducerea brațelor oblic înapoi în jos, inspirație; ducerea brațelor prin lateral
înainte o dată cu ridicarea unui picior spre palme, expirație. La fel și cu celălalt picior.
 Stând depărtat, mâinile pe umeri – extensia trunchiului, coatele trase înapoi, inspirație,
aplecarea trunchiului înainte, brațele lateral, expirație.

Respirația costal superioară (claviculară) este specifică femeilor. În acest tip de

respirație, cutia toracică este ridicată de câtre coastele superioare, umeri și clavicule.

Se realizează în acest fel o deblocare a zonelor superioare, permițând aerului să

pătrundă spre vârfurile plămânilor.
 În acțiunea de dirijare a aerului spre vârfuri, un rol important îl joacă diafragmul, care
prin ridicare în timpul înspirației împiedică dilatarea plămânilor în jos.

Respirația costal superioară este incompletă datorită constituției anatomice a acestor

zone a plămânilor, care sunt mai reduse și care permit pătrunderea unei cantități mai mici de
aer. Se obțin în acest fel rezultate minime, deși cantitatea de energie consumată este detul de
ridicată.

În expirație, umerii coboară lent, fapt ce conduce la scoaterea aerului din plămân pe
gura ușor deschisă. Respirația costal superioară face ca abdomenul și cutia toracică, în partea sa
mijlocie, să rămână nemișcate.

Poziție recomandată – stând depărtat, brațele pe lângă corp, palmele lipite pe coapse –

- inspir pe nas o dată cu ridicarea umerilor și alunecarea în sus a palmelor pe coapse

- expir pe gură – coborârea lentă a umerilor – conducând la eliminarea aerului din
plămâni.

Exerciții pentru educarea respirației costal superioare

 Decubit dorsal, mâinile pe umeri – ducerea brațelor pe lângă cap în sus, inspirație;
revenire cu expirație.
 Decubit ventral, palmele pe sol la nivelul umerilor, coatele ușor îndoite – ridicarea
umerilor prin împingerea în palme, capul în extensie, inspirație, revenire cu expirație.
 Pe genunchi, așezat pe câlcâie, mâinile pe umeri – ridicare în sprijin pe genunchi,
brațele oblic în sus, privirea după brațe - inspirație, revenire – expirație.
 Așezat pe scaun, cu un baston pe genunchi, apucat de capete – ducerea bastonului prin
înainte sus o dată cu întinderea picioarelor – inspirație, revenire cu expirație.
 Stând cu fața la perete, palmele sprijinite la nivelul umerilor – îndoirea genunchilor
concomitent cu întinderea brațelor, capul în extensie – inspirație, revenire cu expirație.
 Stând cu spatele la scara fixă, apucat la nivelul umerilor – îndoirea genunchilor cu
așezare pe călcâie – inspirație, revenire cu expirație.
 Stând între tocurile ușii, palmele sprijinite pe tocuri la nivelul umerilor – pas înainte, o
dată cu alunerea palmelor în sus – inspirație, revenire cu expirație.

Respirația corectă (completă)

Definim respirația corectă ca fiind reunirea în cadrul unui singur act respirator a celor
trei tipuri de respirație.
 O respirație corectă asigură organismului o cantitate crescută de oxigen. Este
modalitatea prin care toate zonele plămânului primesc, în același timp, cantitatea
corespunzătoare de aer.

În timpul unei respirații corecte trebuie să începem cu expirație energică și cât mai
amplă.

Ca modalitate de lucru procedam astfel - din poziția stând depărtat, o mână pe

abdomen pentru control, iar cealaltă pe lângă corp.

După efectuarea expirației energice începe inspirația realizată în trei faze.

- În faza întâi – se deplasează diafragmul in jos, fapt ce contribuie la destinderea peretului

abdominal spre înainte. Aerul intră treptat în părțile inferioare ale plămânilor.
- Faza a II-a – începe prin dilatarea gradată a părții inferioare și mijlocii a cutiei toracice.
Atenția este orientată spre coastele bazele, urmărind imprimarea unei mișcări de
lateralitate în așa fel încât să permită pătrunderea aerului.
- Faza a –III-a – este o continuare a mișcărilor începute de cutia toracică, la care se
adaugă și ridicarea umerilor. De această dată sunt vizate părțile superioare ale
plămânului.

Începând cu faza a doua și continuând cu faza a treia, musculatura abdominală execută

o mișcare inversă, retrăgându-se treptat, obligând diafragmul să se ridice și să dirijeze aerul
spre părțile mijlocii și superioare.

Expirația se face în același sens ca inspirația, adică se evacuează aerul începând:

- cu părțile inferioare, prin mișcarea de retragere a peretului abdominal,

- apoi cu golirea părții mijlocii, prin revenirea coastelor la poziția lor normală,
- iar în final se elimină aerul din vârfurile plămânilor prin coborârea liberă a umerilor.

Aerul iese în mod lin pe gura ușor deschisă.

Execiții pentru educarea respirației corecte

 Stând depărtat – aplecarea și îndoirea trunchiului o dată cu ducerea mâinilor spre vârful
picioarelor – expirație; ridicarea trunchiului o dată cu ducerea brațelor prin înainte oblic
sus în extensie, inspirație.
 Stând, bastonul la nivelul coapselor, de capete apucat – fandare înainte, cu ducerea
lentă a bastonului sus, inspirație; revenire – expirație.
 Stând cu câte o greutate în mâini – ducerea greutăților prin înainte oblic sus (lent), o
dată cu deplasarea unui picior în lateral, inspirație: revenire cu expirație.
  Așezat pe scaun – ducerea brațelor prin jos, înapoi, oblic sus o dată cu așezarea
trunchiului pe genunchi – expirație; balansarea brațelor jos, înainte, sus, trunchiul în
extensie sprijinit pe spătarul scaunului, inspirație.
 Decubit dorsal – ducerea brațelor prin lateral pe lângă cap sus – inspirație, revenire cu
expirație.

Procedee de respirație

1. Procedeul respirator ciclic

Procedeul respirator ciclic cuprinde următoarele faze:

 Expirație
 Apnee
 Inspirație
 Apnee

Metodica învățării respirației ciclice

Poziția de lucru va fi din stând, așezat sau culcat. La primele încercări se recomandă –
după o expirație profundă se inspiră în 4 timpi, se reține respirația doi timpi, apoi se expiră 4
timpi, dupa care respirația se reține doi timpi.

 4-2-4-2
 6-3-6-3
 8-4-8-4

Se repetă ciclul de 8-12 ori, după care se trece la respirația obișnuită.

Pentru a asigura o valoare unitară timpilor de lucru, recomandăm ca fiecare să-și

numere mintal, pornind de la cifra 31 până la nivelul la care se stabilește modelul. (31-34-36-
38).

Exerciții pentru educarea respirației ciclice

 Stând depărtat, brațele pe lângă corp – ducerea brațelor prin înainte sus, inpirație (4
timpi), menținerea brațelor sus doi timpi, apnee; coborârea brațelor prin lateral jos (4
timpi), expirație, apnee doi timpi.

Indicații – înainte de începerea exercițiului se expiră profund – se repetă ciclul, fără întrerupere
de 4-8 ore.
  Stând depărtat – aplecarea și îndoirea trunchiului înainte (flexia) cu ducerea mâinilor la
vârful picioarelor, expirație profundă

Ridicarea trunchiului concomitent cu ducerea brațelor prin înapoi oblic în sus (8 timpi), cu
inspirație, menținerea poțiziției în 4 timpi, cu apnee; aplecarea și îndoirea trunchiului cu mâinile
la nivelul vârfurilor picioarelor (8 timpi), expirație; menținerea acestei poziții patru timpi cu
apnee. Se repetă de 8-12 ori (8-4-8-4)

Se trece la schimbarea ciclului respirator, la creșterea duratei fazelor după una sau două
săptămâni de exersare.

2. Procedeul respirator model variabil

Aceasta este o modalitate de educare a respirației în care succesiunea fazelor este

variabilă, în sensul că alternanța dintre inspirație, expirație și apnee este dirijată în mod
evolutiv. Se ține seama de trecerea gradată de la ușor la greu, de la simplu la complex.

Întâlnim următoarele modalități:

 Inspirație – expirație
 Expirație – apnee – inspirație
 Expirație – inspirație – apnee
 Inspirație – apnee – expirație
 Inspirație – expirație – apnee
 Expirație – apnee – inspirație – apnee
 Inspirație – apnee – expirație – apnee

Pentru edificare, prezentăm următoarele modele:

 E>I, iar A = ½ din E - 4-3-2/ 6-4-3/8-6-4;

 E=I, iar A = ½ din E sau I - 4-4-2/ 6-6-3/ 8-8-4
 E=I=A – 4-4-4/ 6-6-6/ 8-8-8
 E<I, iar A = ½ din I – 4-6-3/ 6-8-4/8-10-5
 E=I, iar A cu 2 timpi (4-6-8) >E sau I – 6-6-8/8-8-10
 I < Ai < E > Ae (Ae=I) – 4-6-8-4/ 6-8-10-6

Apneea se intercalează sau urmează, între sau după expirație și inspirație.

Metodica educării respirației prin procedeul respirator model variabil

Treptele metodice în însușirea procedeului urmează o linie ascendentă, pentru început,

se acționează în două faze – inspirație și expirație.
 După ce organismul se obișnuiește cu dirijarea corectă a acestor faze, se introduce
apneea. Rolul și locul apneei este în raport cu fazele de bază.

După ce se însușește acest sistem de lucru, în sensul obișnuirii cu alternanța celor trei
faze, se trece la sistemul în patru faze. În acest mod, se dobândește treptat capacitatea de a
respira prin alternanța fazelor, clădindu-se de fapt procedeul de lucru.

Alegem modelul E>I, iar A = ½ din E - 4-3-2/ 6-4-3/8-6-4; pe care îl eșalonăm sub
raportul numărului, oridinii și valorii fazelor în modelul următor:

 E-A-I valoric modelul se prezintă 4-2-3

 E-I-A - 4-3-2
 I-A-E – 3-2-4
 I-E-A 3-4-2
 E-A-I-A 4-2-3-2
 I-A-E-A 3-2-4-2

În cadrul unei ședințe se prelucrează metodic întreg modelul, cu toate cele șașe
variabile. Pozițiile de lucru sunt din stând, așezat sau culcat și se aleg în raport cu tipul de
respirație pe care îl utilizăm.

Ședințele se planifică câte una sau două pe zi. Durata fiecărei ședințe va avea inițial o
durată de 8-10 minute, cu un număr de 3-5 repetări al fiecărei variabile și cu o pauză care se
modifică, ca durată în funcție de cerințele organismului.

Evaluarea clinico – funcțională a respirației

1. Aprecierea gradului de dispnee la efort

- Gradul I – dispneea apare la urcatul scărilor (15-20 de trepte).
- Gradul II – dispneea apare în timpul mersului pe teren plat în ritmul unei persoane
sănătoase.
- Gradul III – dispneea apare în timpul mersului pe teren plat, în ritm propriu.
- Gradul IV – dispneea prezentă și în activitățile uzuale (spălat, îmbrăcat, vorbit).
- Gradul V – dispneea prezentă și în repaus.

2. Testul conversației și al cititului. În timpul conversației cu bolnavul, se observă atent

modul în care acesta respiră, dacă se instalează dispneea și care este intensitatea
acesteia, dacă apar fenomene de cianoză. De asemenea, se observă respirația
pacientului punându-l să citească cu glas tare un text, solicitându-i diverse ritmuri de
 citit. Efectuat de mai multe ori, acest test permite o apreciere asupra capacității
respiratorii, a volumului pulmonar, al gradului de obstrucție a căilor aeriene.
3. Testul televizorului. Observăm pacientul sau solicităm această observație unui membru
al familiei în timp ce pacientul urmărește atent un program la televizor. În această
situație și în altele în care atenția este complet deviată de la propria respirație, se poate
constata respirația de repaus, influențată numai de condițiile patologice ale bolnavului și
nu de factorii psihici.
4. Testul apneei. Se cere bolnavului ca după un inspir maxim să execute o apnee cât mai
lungă posibil. Cu cât disfuncția respiratorie este mai severă cu atât durata apneei va fi
mai scurtă, iar apneea la sfârșitul experitului va fi aproape imposibilă. Cronometrată,
durata apeneei reprezintă un test de evaluare a bolii sau de eficiență a tratamentului
aplicat.
5. Testul lumânării. La o distanță oarecare de gură, bolnavul ține o lumânare aprinsă în
care suflă. Cu cât distanța scade cu atât sindromul obstructiv este mai sever.
Ameliorarea acestui sindrom permite distanțarea.
6. Testul bulelor de apă. Bolnavul suflă lent și continuu printr-un tub, într-un borcan cu
apă formând bule într-o suită continuă.
7. Perimetrul toracelui. Cu o bandă centrimetrică obișnuită se măsoară circumferința
toracelui în inspir și expir maxime la baza toracelui, la mijloc și subaxilar. Se notează
nivelele unde s-au executat măsurătorile. Evoluția acestor măsurători mai ales în
sindroamele restrictive reprezintă o apreciere indirectă a ameliorării capacității vitale
sau a bolii netrate.
8. Frecvența cardiacă și tensiunea arterială întră în examenul de rutină obligatoriu.
Tahicardia este frecventă datorită hipoxemiei sau insuficienței cardiace și împreuna cu
TA reprezintă indicatori de valoare, mai ales în efort, asupra consumului de oxigen al
miocardului.

Evaluarea spirografică

Testele funcţionale ventilatorii constau în cuantificarea volumului de gaz din plămâni

prin măsurarea volumelor, capacităţilor şi debitelor pulmonare.

Aceste măsurători se fac cu ajutorul unui aparat numit spirograf în circuit închis (se
inspiră şi se expiră din/în aparat). Metoda se numeşte spirografie, iar graficul obţinut
spirogramă.

Spirograful sau spirometrul în circuit închis este un aparat în care subiectul respire
printr-o piesă bucală. Aerul respirat este prins într-un clopot din material plastic care pluteşte în
apă.
 Clopotul se deplasează în sus, atunci când subiectul expiră și în jos, atunci când subiectul
inspiră. Mișcările clopotului sunt transmise unei peniţe inscriptoare, care trasează un grafic, pe
care volumele inspirate şi expirate sunt înregistrate ca o funcţie de timp.

Importanţa clinică a testelor funcţionale ventilatorii. Aceste teste îi ajută pe medici:

 să stabilească gradul de afectare a funcţiei ventilatorii în diferite boli care reduc
parenchimul pulmonar (totalitatea acinilor pulmonari (unitatea morfo-funțională a
plămânului) alcătuiesc parenchimul pulmonar, la nivelul căruia au loc schimburile de
gaze) (sindroame restrictive) sau care obturează căile bronşice (sindroame
obstructive);
 să pună diagnosticul unor boli pulmonare, cum ar fi astmul bronşic sau boli pulmonare
obstructive cronice (BPOC);
 să evalueze funcţia ventilatorie a unei persoane înaintea unei intervenţii chirurgicale;
 să monitorizeze funcţia respiratorie a unei persoane care este expusă regulat la noxe
respiratorii, cum ar fi azbestul, praful, siliciul, care pot afecta plămânii;
 să urmărească eficacitatea tratamentului administrat pentru diferite boli pulmonare.

Măsurarea se face dimineaţa, pe nemâncate (un stomac plin stânjeneşte expirul

maxim),
cu un post de fumat de cel puţin 2 ore.

Testele respiratorii NU se fac la pacienţii care:

 au dureri precordiale sau au suferit un infarct acut de miocard (IMA);
 au avut intervenţii chirurgicale recente la nivel ocular, toracal, abdominal sau au
avut pneumotorax în antecedente;
 au valori mari ale tensiunii arteriale;
 au o stare generală alterată.

Efectuarea înregistrării.
 se explică subiectului manevrele care vor trebui efectuate;
 se aplică o clemă nazală pe nasul subiectului (pentru a preveni respiraţia pe nas) şi se
cuplează subiectul la piesa bucală a spirometrului;
 se cere subiectului să respire normal timp de un minut; din traseul astfel înregistrat
putem calcula volumul curent (VT), frecvenţa respiratorie şi debitul ventilator de
repaus (ventilaţia de repaus);
 se solicită executarea unui inspir maxim urmat de un expir cât mai lent şi mai complet
posibil; astfel se înregistrează capacitatea vitală (CV);
 se cere apoi efectuarea unor respiraţii normale, timp de 15 secunde;
 pentru măsurarea volumului expirator maxim pe secundă (VEMS) se cere un inspir
maxim, apoi apnee timp de 2 secunde şi, în final, un expir maxim, rapid.
 se fac trei astfel de determinări şi se reţine valoarea cea mai mare a capacităţii vitale şi a
VEMS –ului.
 Capacitatea vitală este formată din: VC+VER+VIR și se realizează printr-o inspirație
forțătă urmată de o expirație forțată.
CV variază în funcţie de vârstă, sex, tip constituţional, stare de antrenament fizic.
CV creşte până la 25 ani, este staţionară în perioada adultă şi începe să scadă cu înaintarea în
vârstă, când va creşte VR.
Scăderea cu mai mult de 20% a CV denotă limitarea posibilităților de expansiune
toracică.
Scade în sindromul restrictiv (fibroze pulmonare, pleurezie, cifoscolioze, spondilită
anchilozantă, obezitate).
Deformarea cutiei toracice determină instalarea insuficienței cardiorespiratorie - scăderea
mobilităţii toracelui (cifoscolioză, sechele polio, spondilită ankilozantă severă, obezitate
morbidă)

VC – volum curent – volumul de aer inspirat sau expirat, în timpul unei respirații normale, de
repaus (500-800 ml mai mare sau egal decât 12% din CV).
VER – volum expirator de rezervă - Volumul maxim de aer care poate fi eliminate printr-o
expiraţie forţată, la finalul unei expiraţii normale. (800-1500 ml mai mare sau egal decât 22%
CV) – scade în sindromul obstructiv – bronșita cronică, emfizem pulmonar, astm bronșic)
VIR – volum inspirator de rezervă - Volumul maxim de aer care poate fi introdus în plămâni
printr-o inspiraţie forţată, care urmează după un inspire de repaus. ( 1800-2600 ml mai mare
sau egal decât 55% CV) – scade în sindromul restrictiv.

VEMS – volumul expirator maxim pe secundă – volumul de aer expirat în prima secundă,
printr-un expir forțat după inspir maxim.
Vems-ul arată rezesinteța pe căile aeriene și este testul cel mai folosit pentru diagnosticul
sindromului obstructiv.

VE – ventilația de repaus pe minut (debitul respirator de repaus) – cantatitatea de aer care

pătrunde în plămâni, într-un minut, în repaus. Se calculează pe spirogramă din produsul
volumului corent cu frecvența respiratorie (VE= VC x fresp)