Fiziologia respiratiei

Fiziologia respiraţiei

Etape
 ventilaţia – respiraţia externă

 difuziunea alveolo-capilară

 transportul gazelor prin sânge

 respiraţia internă – tisulară

 Se descriu mai multe etape ale respiraţiei:
 Etapa pulmonară sau respiraţia pulmonară care
cuprinde:
-ventilaţia pulmonară
-perfuzia pulmonară
-difuziunea alveolo-capilară
 Etapa sanguină sau funcţia respiratorie a sângelui
realizează transportul oxigenului spre ţesuturi şi al
bioxidului de carbon spre plămâni-
 Etapa tisulară sau respiraţia tisulară necesită un aport
continuu de oxigen pentru ca celulele să poată realiza
oxidarea substratelor necesară activităţii lor. Diferitele
celule ale organismului au necesităţi variabile de oxigen
fiind mai mult sau mai puţin sensibile la lipsa acestuia.
 Date anatomo-fiziologice
Componentele sistemului toraco-pulmonar
 căi respiratorii superioare
 căi respiratorii inferioare
 unitate respiratorie
 cutie toracică
 diafragm

Pleura – componente, rol

Vascularizaţie - dublă
Controlul nervos – mecanisme de tip feed-back negativ
dependente de pO2, p CO2, pH
 Ventilaţia
Proces ritmic – inspir – expir
 Eupnee
 Tahipnee
 Bradipnee
 Hiperventilaţie
 Hipoventilaţie
 Apnee
Inspirul – act activ – mm. inspiratori.
Expir – act pasiv în respiraţia de repaus, devine activ
în expirul forţat – mm. expiratori, Mm. respiratori
accesori
VENTILATIA PULMONARA
• Este procesul prin care se realizeaza circulatia
alternativa a aerului intre mediu ambiant si
alveolele pulmonare, antrenand astfel
patrunderea aerului bogat in oxigen catre
alveole si eliminarea dioxidului de carbon
catre exterior.
• Ventilaţia se realizează prin mişcările cutiei
toracice sub influenţa muşchilor respiratori,
plămânii având doar un rol pasiv.
 Mişcările ventilatorii
 Muşchii respiratori implicaţi în mişcările cutiei
toracice sunt inspiratori (diafragmul şi intercostalii
externi în inspiraţia de repaus la care în efort se mai
adaugă scalenul, sternocleidomastoidianul, pectoralii,
trapezul sau dorsalii) şi
 expiratori(abdominali, intercostalii interni, patratul
lombelor, tringhiularul sternului) care intervin doar în
expiraţia forţată.
 Expiraţia de repaus este un act pasiv care se datoreşte
revenirii toracelui la forma iniţială ca urmare a
reculului elastic rezultat prin tensionarea structurilor
elastice pulmonare în inspiraţie.Sub acţiunea
muşchilor inspiratori cutia toracică îşi modifică toate
cele 3 diametre: vertical prin coborârea diafragmului,
transversal
 Primele coaste şi coloana vertebrală reprezintă puncte
de inserţie fixe pentru mişcările inspiratorii de repaus, în
timp ce ultimele 2 perechi de coaste au rol în expiraţie
servind ca punct de inserţie pentru muşchii abdominali.
 In ventilaţia forţată coloana nu mai rămâne fixă prin
mişcările ei de extensie şi flexie contribuind la
mobilizarea costală.
 La individul normal diafragmul asigură în repaus 2/3
până la 3/4 din volumul inspirator având în vedere
suprafaţa (350 cm2) şi posibilitatea de a se deplasa cu
10 cm în sus şi în jos.
 plămânii sunt solidari cu pereţii cutiei toracice prin
intermediul foiţelor pleurale ce asigură aderenţa şi
mişcarea fără frecare,
 Astfel, modificările volumului pulmonar antrenează
variaţii ale presiunii aerului din alveole urmate de
pătrunderea sau ieşirea acestuia.
 Înregistrarea grafică realizează o buclă presiune-
volum deoarece traseele în cursul inflaţiei şi al
deflaţiei nu se suprapun realizând o diferenţă ce
constituie histereza.
 Aspectul acesta se datoreşte prezenţei surfactantului
la interfaţa aer-lichid de la nivelul alveolelor ca şi
fenomenului de recrutare, adică de deschidere de noi
alveole în cursul inflaţiei pulmonare.
 Umplerea plămânului cu soluţie salină sau eliminarea
surfactantului modifică mult bucla de histereză
Modul în care se poate urmări relaţia volum-presiune (curba
histeresis) pe plămânul izolat.
Se măsoară variaţiile de volum ale plămânului ca urmare a
modificării presiunii în vasul în care se află acesta. In cazul în
care plămânul este umplut cu o soluţie salină (deci fără interfaţa
aer-lichid) sunt operante numai forţele elastice ale ţesutului fără
efectul tensiunii superficiale, presiunea necesară distensiei
plămânului fiind cam de 3 ori mai mică. Dacă îndepărtăm
surfactantul volumul pulmonar va fi mai mic la aceeaşi presiune.
 Impărţirea plămâniilor în lobi contribuie la realizarea
unei distensii relativ uniforme a ţesutului pulmonar în
inspiraţie, fără distorsiunea căilor aeriene şi a vaselor
sanguine.
 Chiar şi în aceste condiţii există o inegalitate a
ventilaţiei, zonele mai puţin mobile (apicală,
paravertebrală, paramediastinală) fiind mai puţin
ventilate decât zonele inferioare mai mobile.
 Acest lucru nu afectează însă schimburile gazoase în
condiţii fiziologice.
 Dinamica ventilatorie cuprinde totalitatea
proceselor prin care forţele ce acţionează
asupra sistemului toraco-pulmonar antrenează
fluxul de aer necesar schimburilor respiratorii.
 Fluxul de aer în cursul respiraţiei este
consecinţa mişcărilor ventilatorii realizate de
muşchii ce acţionează asupra cutiei toracice şi
care prin antrenarea plămânilor induc diferenţe
de presiune între aerul atmosferic şi cel din
interiorul plămânilor.
 Forţei musculare i se opun rezistenţele
generate de forţele elastice, vâscoase şi
inerţiale ale sistemului toraco-pulmonar.
 Rezistenţele pulmonare
Rezistenţa elastică este generată de forţele elastice ce iau
naştere la suprafaţa alveolelor datorită tensiunii superficiale, ca
şi de cele produse prin întinderea elementelor elastice
pulmonare.Cu cât variaţia de volum este mai mare cu atât
întinderea şi deci rezistenţa elastică vor creşte.
 La încetarea contracţiei muşchilor inspiratori rezistenţa elastică
va căuta să readucă sistemul în starea iniţială de repaus
constituind reculul elastic pulmonar.
 Valoarea rezistenţei elastice este de 5 cm apă/L aer şi a fost
inţial exprimată prin aşa numita elastanţă care reprezintă
diferenţa de presiune transpulmonară necesară pentru a
introduce în plămâni 1 L de aer.
 Deoarece valoarea elastanţei creşte odată cu scăderea
elasticităţii pulmonareceea ce poate duce la confuzii, termenul
a fost înlocuit cu cel de complianţă care este inversul elastanţei
şi reprezintă volumul de aer ce poate fi introdus în plămâni
pentru fiecare cm apă diferenţă de presiune
transpulmonară.Valoarea normală a complianţei este de 0.2 cm
apă/L aer
 Complianţa statică se determină la volume fixe în
absenţa fluxului de aer, în timp ce complianţa
dinamică se determină în cursul unui ciclu respirator
obişnuit.
 Raportarea complianţei la capacitatea vitală (ea scade
odată cu volumul plămânilor) reprezintă complianţa
specifică.
 Complianţa pulmonară creşte în emfizemul pulmonar
în care reculul elastic scade datorită distrugerii
pereţilor alveolari. Ea scade în afecţiunile care duc la
fibrozarea ţesutului pulmonar.
 Complianţa toraco-pulmonară este de doar jumătate
(0.1 L/cm apă) din valoarea celei pulmonare din
cauza rigidităţii mai mari a cutiei toracice.
 Rezistenţa vâscoasă (vâscanţa) este dată în
special de rezistenţa la frecare şi are o valoare
de 2 cm apă/L/s fiind alcătuiră din 2
componente:-tisulară datorită elementelor
neelastice pulmonare-gazoasă (80%) datorită
frecării aerului de pereţii conductelor aeriene
(rezistenţa la flux)
Rezistenţa la flux.
 Trecerea aerului prin căile aeriene întâmpină o rezistenţă
de frecare datorită interacţiunii moleculelor de gaz şi
datorită frecării aerului de pereţii conductelor.
 Rezistenţa la flux reprezintă cea mai mare parte a
rezistenţei vâscoase şi depinde în condiţii de repaus de:
• volumul pulmonar,

• dispoziţia căilor aeriene,

• fazele respiraţiei,

• regimul de curgere al aerului (laminar sau turbulent) şi

• calibrul bronşic.
Bronhomotricitatea, aflată sub control neuroumoral,
 se realizează prin intermediul muşchilor netezi
prezenţi în proporţie variabilă în pereţii căilor aeriene.
 Muşchii netezi posedă receptori prin care
interacţionează cu diferite substanţe:
-receptori colinergici (bronhoconstrictori)
-receptori adrenergici (α1 constrictori, β2 dilatatori)
-receptori histaminici (H1 constrictori, H2 dilatatori)
-receptori purinergici (dilatatori)
Parasimpaticul produce o puternică bronhoconstricţie
prin intermediul acetilcolinei care acţionează asupra
receptorilor colinergici muscarinici. Aceştia pot fi
blocaţi de atropină.
Simpaticul determină bronhodilataţie prin intermediul
β2 receptorilor sau bronhoconstricţie prin α receptori.
Numeroase influenţe umorale acţionează la
nivelul căilor aeriene:
-acetilcolina, histamina, bradikinina, substanţa P,
neurokinina A, leucotrienele, tromboxanii,
serotonina, cGMP, pulberile, scăderea CO2 în
căile aeriene mici produc bronhoconstricţie
-epinefrina, izoproterenolul, NO, unele
prostaglandine (PGI2, PGA, PGE), peptidul
intestinal vasoactiv, cAMP, atropina sau
creşterea CO2 şi scăderea O2 în căile aeriene
mici produc bronhodilataţie.
 Lucrul mecanic ventilator
Muşchii respiratoricare prin contracţia lor înving
rezistenţele sistemului toraco-pulmonar
realizează un lucru mecanic în funcţie de
presiunea necesară pentru a deplasa un volum
de aer.
Cea mai mare parte (70%) din acest lucru este
folosit pentru a învinge rezistenţele elastice,
iar restul pentru rezistenţa la flux.In condiţii de
repaus la o ventilaţie de 6 L aer pe minut
lucrul mecanic realizat este în jur de 0.3
kgm/min sau 0.05 kgm/L de aer.
 MISCARILE VENTILATORII
 Circulatia altrenativa a aerului se realizeaza ca
urmare a variatiilor ciclice ale volumului cutiei
toracice urmate fidel de miscarea in acelasi
sens a plamanului care este solidarizat de
aceasta prin intermediul foitelor pleurale.
 Variatiile ciclice ale volumului aparatului
toraco-pulmonar se realizea-za in cursul a
doua miscari de sens opus, definite ca
miscarea inspiratorie si miscarea expiratorie.
 In timpul miscarii inspiratorii are loc cresterea
volumului cutiei toracice si o crestere a
volumului pulmonar.
 Cresterea volumului cutiei toracice se
realizeaza ca o consecinta a cresterii celor trei
diametre ale sale anteroposterior, longitudi-nal
si transversal.
 O data cu cresterea volumului cutiei toracice
are loc o expansiune a plamanilor,
• favorizata de bogatia fibrelor elastice din
structura parenchimului pulmonar si
• determinata de existenta unei aderente
functionale intre cutia toracica si plaman.
 Expansiunea plamanilor si cresterea volumului lor in
cursul inspiratiei au drept consecinte:
• o scadere a presiunii aerului din interiorul
plamanului sub presiune atmosferica (aproximativ cu
2-3 mm Hg) realizandu-se astfel un gradient de
presiune datorita caruia aerul atmosferic patrunde in
interiorul plamanilor.
• Punerea in miscare a aparatului toracopulmonar ca
fortele ce iau nastere prin contractia muschilor
respiratorii sa depaseasca o serie de forte opozante de
sens contrar, generator de insasi particularitatile
structurale ale aparatului toraco-pulmonar.
• Dintre fortele opozante o deosebita semnificatie
functionala o prezinta fortele elastice, vascoase,
inertiale.
 Miscarea expiratorie (expiratia) reprezinta miscarea de
sens contrar inspiratiei, in cursul careia are loc revenirea
la volumul initial al cutiei toracice si al plamanului.
• In conditii de repaus, expiratia este un act pasiv ce nu
necesita contractia musculaturii respiratorii.
• Revenirea cutiei toracice si a plamanului la volumul
initial este consecinta refractiei tesuturilor elastice ale
aparatului toraco-pulmonar care au fost desprinse in
cursul inspiratiei si care elibereaza sub forma de energie
cinetica, energia potentiala acumulata.
• Ca urmare a scaderii volumului pulmonar in cursul
respiratiei, presiunea aerului va creste peste presiunea
atmosferica (cu 2-3 mm Hg), ceea ce are drept
consecinta crearea unui gradient de presiune de-a lungul
careia aerul din plamani iese catre exterior.
 VOLUMELE SI CAPACITAIILE PULMONARE

In cursul miscarilor ventilatorii, patrund si ies din

plamani cantitati de aer a caror marime este in functie
de talia persoanei de varsta, de sex, de postura, etc. si
a caror cuantificare poate aduce informatii asupra
integritatii aparatului toraco-pulmonar.
 Evaluarea volumelor se face prin spirometrie si mai
ales prin spirografie.
 Spirometria se efectueaza cu ajutorul spirometrelor.
 Spirometrele sunt de mai multe feluri: spirometre cu
apa si spirometre uscate.
 Metoda spirografica utilizeaza spirograful, un aparat
care permite inregistra-rea grafica a volumelor
expirate si efectuarea unor succesiuni de miscari
inspiratorii si expiratorii.
 In alcatuirea spirografului exista o serie de sisteme:
• sistemul inscriptor este reprezentat de o pernita care
conectata cu clopotul, per-mite inregistrarea
variatiilor de pozitie ale acestuia in functie de variatia
volumului de aer introdus.
• sistemul de pompe ce dirijeaza aerul in sens unic prin
spirograf, permitand efectuarea succesiva a mai
multor miscarii respiratorii, fara ca subiectul sa
inspire sau sa expire atmosfera ambianta.
• sistemul de absortie a dioxidului de carbon expirat
reprezentat de o substanta absorbanta a dioxidului de
carbon.
 Aerul pe care il respira subiectul va avea o
compozitie relativ constanta evitandu-se acumularea
dioxidului de carbon in exces.
 sistemul de introducere sub clopot al oxigenului cu un
debit constant inlocuind astfel oxigenul consumat.
 drept urmare a ventilatiei volumului de aer curent,
penita sistemului inscriptional va trasa un grafic in
linii ascendente (inspir) si descendente (expir).
 Prin inspirarea unui volum de aer maximal, la
sfarsitul unei inspiratii de repaus va inregistra
volumul de rezerva inspiratorie, iar prin efectuarea
unei expiratii maximale la sfarsitul unei expiratii de
repaus vom inregistra volumul de rezerva expiratorie.
 Volumul curent (VT) reprezinta volumul de aer care
patrunde in plamani, in cursul unei inspiratii si unei
expiratii de repaus, valoarea lui medie la persoanele
adulte este de 500 ml.
 Volumul inspirator de rezerva (VIR), reprezinta
volumul maxim de aer ce poate fi inspirat la sfarsitul
unei inspiratii de repaus.
• Valoarea lui medie la adulti este de 3000 ml. ceea ce
reprezinta 60% din capacitatea vitala.
 Volumul expirator de rezerva (VER) reprezinta
volumul maxim de aer care poate fi expirat la sfarsitul
unei expiratii de repaus.
• Valoarea lui medie la adulti este de 1200ml., adica
aproximativ 25% din capacitatea vitala.
 Volumul rezidual (VR) reprezinta volumul de
aer care ramane in plaman la sfarsitul unei
expiratii maximale.
• Valoarea lui medie la adulti este de 1300ml.
ceea ce reprezinta aproximativ 25% din
capacitatea vitala.
Capacitatiile pulmonare reprezinta valoarea sumei a doua ori mai
multe volume pulmonare astfel:
 Capacitatea pulmonara totala (CPT), reprezinta volumul de aer
cuprins in plaman la sfarsitul unei inspiratii maxime,
insumand toate volumele pulmonare mentionate.
• Valoarea ei variaza in functie de talie sex, varsta, in medie
luandu-se in consideratie o valoare de 6000ml.
 Capacitatea vitala (CV) reprezinta volumul de aer ce poate fi
scos din plaman printr-o expiratie fortata efectuata dupa o
inspiratie maxima.
• este egala cu suma a trei volume pulmonare (VRI) + (VER) +
(VT) si are in medie o valoare de aproximativ 4700ml.
reprezentand in jur de 75% din CPT;
 Capacitatea reziduala functionala (CRF) reprezinta volumul de
aer care ramane in plaman la sfarsitul unei expiratii de repaus.
• Valoarea ei, se poate obtine prin insumarea VER + VR, ea
reprezentand aproximativ 50% din CPT;
 Capacitatea inspiratorie (CI) reprezinta
volumul de aer ce poate fi introdus in plaman
printr-o inspiratie maxima care incepe la
sfarsitul unei expiratii de repaus.
• Valoarea ei este echivalenta cu suma dintre
VT si VER si reprezinta 50% din CPT
 DEBITELE VENTILATORII.
 Daca masurarea volumelor pulmonare confera o serie
de parametrii statici ce caracterizeaza aparatul toraco-
pulmonar, pentru obtinerea unei informatii legate de
functia ventilatorie se utilizeaza masura debitelor
ventilatorii.

 Debitul ventilator de repaus (V) reprezinta cantitatea

de aer ventilat in timp de un minut in conditii de
repaus si poate fi obtinut prin produsul dintre volumul
curent si frecventa oscilatiei.
 Debitul ventilator maxim (Vmax) reprezinta cantitatea
de aer maxima ce poate fi ventilata ca urmare a
cresterii maximale a frecventei si amplitudinii
respiratorii, el poate atinge valori de pana la 1501
/min. la persoanele antrenate.
 VENTILATIA ALVEOLARA
 La sfarsitul unei respiratii de repaus, in
interiorul plamanilor se afla aproximativ 2500
ml aer
 din acestia doar in jur de 2350 ml participa la
schimbul de gaze, aflindu-se in interiorul
alveolelor (aer alveolar)
 restul de aproximativ 150 ml. este condus in
caile respiratorii la nivelul carora nu au loc
schimburi de gaze, fapt pentru care acest
spatiu a fost numit spatiu mort anatomic.
 Din cei 500 ml. ce patrund in plamani in cursul
unei inspiratii de repaus, 150ml. vor primeni
aerul din spatiul mort anatomic, iar restul de
350 ml. se adauga aerului alveolar. Cu alte
cuvinte ventilatia alveolara (Va) va exprima
cantitatea de aer care patrunde in plamani dupa
scaderea volumului spatiului mort anatomic
(Vsma) in timp de un minut.
 Surfactantul pulmonar endogen

 determina tensiunea superficiala pe suprafata

alveolelor in timpul respiratiei si stabilizeaza
alveola impotriva colapsului in timpul
presiunii transpulmonare de repaus.
 Deficienta surfactantului pulmonar cauzeaza
Sindromul de Detresa Respiratorie (SDR) la
copii prematuri.
 Spirometrie
 Subiectul este asezat pe scaun cu nasul astupat cu o pensa. El
ia in gura un ambou legat printr-un tub flexibil la un aparat de
masura, spirometrul.
 Pacientul respira mai intai normal, apoi inspira si expira pana
la ultima suflare.
 Volumele de aer continute in plamanii sai la diferite momente
ale respiratiei sunt apoi masurate corelate fiind cu debitele de
aer inspirate sau expirate, pentru a trasa un grafic denumit
curba debit-volum;
 capacitatea vitala fortata (volumul total de aer expirat dupa o
inspiratie profunda),
 V.E.M.S., adica volumul expirator maxim pe secunda
(volumul de aer expirat in cursul primei secunde de expiratie
fortata care urmeaza unei inspiratii profunde).
 capacitatea pulmonara totala (volumul maxim pe care il pot
contine plamanii).
 Volume şi capacităţi pulmonare

 Volum respirator curent – VRC

 Volum inspirator de rezervă – VIR
 Volum expirator de rezervă – VER
 Volum rezidual - VR
 Capacitate pulmonară totală – CPT
 Capacitate inspiratorie – CI
 Capacitate vitală – CV
 Capacitate reziduală funcţională - CRF
 Capacitatea vitala (CV) - reprezinta cantitatea
maxima de gaz care poate fi mobilizata intr- o singura
miscare ventilatorie si este o suma de volume. Acestea
sint masurate la nivelul orificiului bucal cind aparatul
toraco- pulmonar trece din pozitia expiratorie maxima
in pozitia inspiratorie maxima.
 Determinarea CV se poate face prin examen spirografic
sau prin pneumotahografie integrata volumic. Pe
traseul spirografic se masoara si subdiviziunile CV:
volumul curent (VC); volumul inspirator de rezerva
(VIR) si volumul expirator de rezerva (VER) .
Capacitatea reziduala functionala (CRF) –
 este volumul de gaz care se gaseste in plamini
in pozitia de repaus expirator.
 Marimea CRF exprima echilibrul dintre fortele
de retractie elastica ale plaminului si toracelui,
care se opun la nivelul suprafetei pleurale.
 Determinarea CRF se face prin metoda dilutiei
gazelor inerte (N 2, , He)
Volumul rezidual (VR) –
 este volumul de gaz care ramine in plamini la
sfirsitul unei expiratii complete (fortate).
 VR nu poate fi evacuat din plamini la subiectul
in viata, astfel incit de terminarea acestul
volum se face:
 prin calcul: VR = CRF - VER;
 prin metoda dilutie (N 2 , He) in respiratie
unica, in circuit deschis
Capacitatea pulmonara totala (CPT) –
 este volumul de gaz continut in plamini la sfirsitul
unui inspir complet (pozitie inspiratorie maxima).
Determinarea CPT se face:
 prin calcul: CPT = CV + VR
 prin metoda dilutiei He prin respiratie unica in circuit
deschis- prin metoda radiologica: masurarea CPT pe
radiografii toracopulmonare, efectuate in proiectii
postero- anterioara si laterala, cu subiectul in apnee
dupa un inspir maximal, eventual prelucrarea
computerizata a rezultatului.
 Mecanismul respiratiei

Schimbul de gaze intre sange si aerul atmospheric se

realizeaza prin difuzie. Pentru a eficientiza procesul de
difuzie si pentru a asigura necesarul de oxigen, trebuie
indeplinite conditiile:
 a) suprafata mare de schimb. Astfel, datorita existentei
alveoloelor pulmonare care au forma de sac, se obtine
o suprafata pulmonara de aproximativ 140 m2, la adult.
 b) cale de difuzie foarte scurta. Din acest motiv,
peretele alveolar are o grosime ce permite trecerea
rapida a gazelor dintr-o parte in alta.
 c) existenta gradientilor de concentratie pentru oxigen
si dioxid de carbon.
 preia aerul din atmosferă şi procura
organismului oxigenul,
 elimina din organism bioxidul de carbon în
exces, rezultat din arderi,
 regleaza centrul respirator din creier,
 poate echilibra presiunea atmosferică cu cea
internă,
aparatul respirator este format din:
 căi aeriene superioare (nasul, faringele şi
laringele) şi
 căi aeriene inferioare (traheea, bronhiile şi
alveolele pulmonare).
Primul aparat prin care trece aerul inspirat este
nasul, care are un rol foarte important în
„prepararea" aerului ce trebuie să ajungă în
plămâni încălzit,
 uşor umezit şi
 lipsit de impurităţi, indiferent de faptul că in
atmosferă aerul poate să fie foarte rece sau
foarte cald, uscat sau foarte umed, plin de
impurităţi sau microbi.
 Cavităţile nasului sunt căptuşite cu o
membrană (mucoasă) bogată în vase de sânge,
care joacă rolul unui radiator.
 aerul poate să se încălzească cu aproape 30°.
 Numeroase glande mucoase, comunicarea
cavităţilor nazale cu ochii (lacrimile se scurg
în nas; când plânge, omul trebuie să-şi sufle
nasul), precum şi alte mecanisme asigură
permanenta umezire a aerului.
rol de filtru eficace;
 perii dispuşi la intrarea nărilor, firişoarelor fine
de pe suprafaţa mucoasei,
 mucusul secretat reţin particulele de praf şi
microbii, purificând aerul inspirat.
 Mucoasa tuturor căilor aeriene până la alveole
este acoperită cu cili, nişte firişoare fine,
dispuse ca un covor, care sunt animate de o
mişcare vibratilă continuă de la interior spre
exterior, în ritm de 12 mişcări pe secundă,
aidoma unui lan de grâu bătut de vânt.
 omul inspiră în fiecare minut câteva milioane de
particule de praf.
 Numai briza care bate dinspre mare spre uscat este
lipsită de praf.
 chiar pe crestele munţilor pătrund la fiecare inspiraţie
10 000 de particule, iar în aerul din oraş numărul
acestora ajunge la 5 miliarde, ceea ce face ca un
locuitor din mediul urban să introducă în aparatul său
respirator, în cursul vieţii, aproximativ 50 kg de praf
(echivalentul unui sac cu ciment), cantitate care este
până la de zece ori mai mare In profesiunile în care
inhalarea pulberilor este mult mai accentuată (mineri,
măturători, cioplitori în piatră, fochişti, muncitori la
sablaj sau cu ciment).
 Odată cu praful pătrund în nas şi microbi.
Firişoarele şi mucusul (care este antiseptic)
reţin şi omoară microbii; nasul este astfel
prima şi cea mai eficace barieră naturală
împotriva infecţiilor, filtrând şi sterilizând
considerabil aerul care trebuie să ajungă în
plămâni.
 în concluzie — cit este de importantă
inspirarea aerului „pe nas" şi nu pe gură, unde
lipsesc aparatelor de Încălzire, de umezire şi
de purificare a aerului.
 Din nas aerul trece prin faringe, aflat în regiunea în
care calea respiratorie se desparte de cea digestivă,
acolo unde cavitatea nazală comunică cu cavitatea
bucală.
 Între faringe şi trahee, la capătul superior al acesteia
se află un aparat format din cartilaje, oscioare şi
muşchi, laringe, care se astupă cu un căpăcel, când
înghiţim şi se deschide când respirăm.
 laringele este organul vocii, emiţând prin vibraţia
corzilor sunetele care caracterizează vocea umană.
 Sub laringe se află un tub lung de 15 cm, format din inele
cartilaginoase, denumit trahee.
 La partea inferioară, cam în dreptul inimii, traheea se bifurcă în
cele două bronhii principale, care la rândul lor se ramifică aidoma
unui arbore în aproape 25 de milioane de rămurele din ce în ce
mai înguste, până la un diametru de jumătate de milimetru.
Toate aceste canale şi canalicule sunt
 căptuşite cu o membrană fină, mucoasa,
 cuprinde în grosimea ei glande ce secretă mucus şi care este
acoperită cu cilii care au fost menţionaţi,
 peretele canalelor conţine fibre musculare, ce permit să se
mărească sau să se micşoreze calibrul acestor conducte.
 Contracţia spastică de mai scurtă sau de mai lungă
durată a acestor fibre musculare, provocată de o
hipersensibilitate a acestora, determină o închidere
temporară totală sau parţială a căilor de conducere a
aerului, fiind una din cauzele declanşării unei crize de
astm bronşic.
 alveolele pulmonare, care prin aşezarea lor au
aspectul unor numeroase boabe de struguri pe un
ciorchine.
 Canalele aeriene, din ce în ce mai fine şi mai înguste
(bronhii, bronhiole) şi alveolele formează ţesătura fină
a plămânului, un organ ca un burete, aşezat în
cavitatea toracică şi având un schelet de fibre elastice,
plin cu aer şi vase de sânge.
 aproximativ 400 de milioane de bobite nu mai mari
decât o gămălie de ac.
Structura plamanului
 Plamanii sunt alcatuiti dintr-un sistem de canale , rezultat din
ramificarea bronhiei principale = arborele bronsic, si un sistem
de saci , in care se termina arborele bronsic = lobuli
pulmonari.
 Arborele bronsic : totalitatea ramificatiilor intrapulmonare ale
bronhiei principale : bronhie principala → bronhii lobare (3
pentru plamanul drept si 2 pentru cel stang)→bronhii
segmentare (cate 10 pentru fiecare plaman; cate una pentru
fiecare segment pulmonar)→bronhii interlobulare→bronhiole
terminale→bronhiole respiratorii→canale alveolare.
 Bronhiile intrapulmonare au forma cilindrica , regulate.
Peretele lor este format dintr-o tunica :
• fibrocartilaginoasa, sub forma de inel incomplet;
• musculara (muschii netezi bronsici);
• mucoasa : este formata dintr-un epiteliu pluristratificat, ciliat(a
caror miscare este indreptata spre caile aeriene superioare) si
numeroase glande.
 Bronhiolele respiratorii si terminale sunt lipite de inelul
cartilaginos, dar prezinta un strat muscular foarte dezvoltat,
care intervine activ in modificarea lumenului bronhiolelor si
astfel in reglarea circulatiei aerului in caile pulmonare.
 Arborele bronsic poate prezenta dilatatii patologice sub forma
de saci , in care se strang secretii , puroi= bronsiectazii.
 Lobulul pulmonar (continua ultimele ramificatii ale arborelui
bronsic). Reprezinta unitatea morfologica si functionala a
plamanului , la nivelul caruia se face schimbul de gaze. Are
forma unei piramide cu baza spre exteriorul plamanului si
varful spre bronhiola respirator.
 Lobulul pulmonar este constituit din : bronhiola
respiratorie→canale alveolare →alveole
pulmonare→impreuna cu vase de sange limfatice, fibre
motorii nervoase si senzitive.
 Alveola pulmonara – peretele alveolar este format dintr-un
epiteliu , sub care se gaseste o bogata retea capilara care
provine din ramificatiile arterei pulmonare ( ce aduc sange
venos din ventriculul drept) .
 Epiteliu alveolar formeaza cu epiteliul capilarelor alveolare o
structura functionala comuna = membrane alveocapilara. La
nivelul acesteia au loc schimburile gazoase prin difuziune,
intre –aerul din alveole, a carui compozitie este mentinuta
constanta prin ventilatia pulmonara si sange.
 Suprafata epiteliului alveolar este acoperita cu o lama fina de
lichid = surfactant.
 Distrugerea peretilor alveolari = emfizem.
 Mai multi lobuli se grupeaza in unitati morfologice si
functionale mai mari = segmente pulmonare.
 Segmentul pulmonar este unitatea morfologica si functionala,
caracterizata prin teritoriu anatomic cu limite precise, cu
pediculi bronhovascular propriu si aspecte patologice speciale.
 Segmentele pulmonare corespund bronhiilor segmentare cu
acelasi nume , fiecare plaman avand cate 10 segmente.
Segmentele se grupeaza la randul lor formand lobii pulmonari.
Vascularizatia si inervatia plamanului
La nivelul plamanului exista doua circulatii sanguine :
 Circulatia functionala este asigurata de artera pulmonara care ia
nastere din ventriculul drept, se capilarizeaza la nivelul
alveolelor pulmonare.Circulatia functionala de intoarcere este
asigurata de venele pulmonare, care se varsa in atriul stang.Se
incheie astfel circulatia mica,in care artera pulmonara continand
sange neoxigenat , se incarca cu O2 si se intoarce din venele
pulmonare care contin sange oxigenat, rosu, la atriul stang.
 Circulatia nutritiva face parte din marea circulatie si aduce
plamanului sange incarcat cu substante nutritive si oxigen.
• Este asigurata de arterele bronsice, ramuri ale aortei toracice ;
ele iriga arborele bronsic.
• O parte din sange se intoarce in venele bronsice care se varsa in
venele azygos si acestea in vena cava superioara si atriul drept o
alta parte din sange se intoarce prin venele pulmonare in atriul
stang.Cantitatea de sange care trece prin anastomozele bronsice
este 1% din totalul sangelui care iriga plamanul. In conditii
patologice(insuficienta cardiaca, bronsiectazii) debitul
anastomotic poate ajunge la 80% din totalul sangelui care iriga
plamanul.
 În pereţii alveolelor se găsesc vase capilare de
sânge.
 dilatarea accentuată a acestor cămăruţe şi a
canalelor care se deschid în ele (eforturi
sportive prelungite, suflători în sticlă sau
instrumente muzicale, tuse violentă prelungită)
poate să provoace ruperea pereţilor alveolelor,
şi constituirea unor cămăruţe mari, unor bule,
unui emfizem, stare patologică în care
plămânul este umflat, hiperdestins.
 Plămânul drept (format din trei lobi) şi
plămânul stâng (format din doi lobi) sunt
înveliţi de o dublă foiţă subţire, pleura. În mod
normal aceste foiţe sunt aderente, una învelind
plămânul, cealaltă căptuşind faţa internă a
toracelui; ele fac ca plămânii să fie solidari în
mişcări cu toracele şi diafragma
 O dată cu căile aeriene se ramifică şi arterele pulmonare
(care aduc de la inimă la plămâni sângele încărcat cu
bioxid de carbon) şi venele pulmonare (care duc de la
plămâni spre inimă sângele încărcat cu oxigen).
 Prin pereţii alveolelor şi vaselor capilare se face
schimbul de gaze dintre aerul atmosferic şi sânge.
 Globula roşie din sânge se plimbă în jurul unei alveole
timp de o secundă, în care, pe de o parte fixează
oxigenul din aerul atmosferic inspirat în alveolă, spre a
duce la ţesuturi, iar pe de altă parte descarcă bioxidul de
carbon (rezultat din arderile din organism) în aerul din
alveolă, care urmează să fie eliminat prin expiraţie în
atmosferă.
 400 de milioane de alveole, a căror suprafaţă desfăşurată
se cifrează la 400 metri pătraţi într-o inspiraţie profundă.
 Alveole pulmonare

Sunt spatii de schimb.

 Ele sunt separate unele de altele prin septuri
alveolare, capilare si celule.
 Septurile prezinta din loc in loc discontinuitati ce au
rolul de a egaliza presiunea intre alveolele invecinate.
 Celulele ce alcatuiesc alveolele pulmonare sunt de
doua feluri:
• pneumocite de tip I
• pneumocite de tip II
Pneumocitele de tip I
 Sunt cele mai multe, asigura 90% din spatiul de schimb.
 Sunt celule foarte aplatizate (au doar 70 nm grosime) si au
foarte putine organite.
 Au o suprafata mare si sunt atasate unele de altele prin
jonctiuni stranse. Pe suprafata lor se observa din loc in loc
microvezicule. Ele isi au originea din celulele alveolare de tip
II.
Pneumocitele de tip II
 Sunt mari, globulare,
 . Sunt atasate de pneumocitele de tip I si au suprafata
membranara libera spre alveole.
 La ME se observa ca au un singur nucleu rotund, central si
contin aproape toate organitele: RER, ribozomi, mitocondrii
dar nu contin lizozomi.
 Spre suprafata libera au doua caracteristici:
• corpii multilamelari
• corpii multiveziculari
 Corpii multiveziculari se transforma in corpi
multilamelari. Corpii au doua roluri:
1. elimina produsul de secretie la suprafata epiteliului
2. contin un factor antiatelectatic (atelectazia este
procesul de alipire a peretilor alveolari). Acest factor
antiatelectatic este surfactantul ce se aseaza intr-o
pelicula ca de film compusa din 3 straturi pe suprafata
alveolara. La suprafata totala pulmonara care este de
150 m2 corespund cateva mg de surfactant. Rolul sau
este:
• modifica tensiunea superficiala la suprafata
• ataseaza particulele de impuritati
• faciliteaza deplasarea macrofagelor alveolare pe
suprafata alveolei
 Plămânii sunt umpluţi de obicei cu 3 litri de aer, la
care se mai adaugă 0,5 litri la o inspiraţie obişnuită,
ceea ce face ca în permanenţă să fie primenită 1/6 din
aerul pulmonar. In repaus omul ventilează pe minute
8 litri de aer, la o activitate sedentară 16 litri, în mers
24 litri, la un efort (alergare) 50 litri. Într-o zi
ventilează 24 000 litri de aer, volum care variază cu
activitatea şi tipul constituţional.
 Cele mai mari ventilaţii sunt atinse de sportivii care
fac canotaj.
 Respiraţia se adaptează nevoilor de oxigen ale
organismului. Ori de câte ori acestea sunt crescute
(activitate musculară crescută, efort, febră, unele
boli), frecvenţa respiraţiei creşte.
 In sistemul nervos central şi anume în bulb se afla
centrul nervos care comandă şi reglează mişcările
respiraţiei prin nervii ce se distribuie în musculatura
toracelui, motorul acestor mişcări.
 La acest centru vin impulsuri care îl excită sau îl
deprimă şi de la el pleacă spre muşchii respiratori
comenzi pentru accelerarea sau încetinirea ni iscărilor
respiratorii.
 Prin voinţă mişcările respiratorii pot îi accelerate sau
încetinite, dar în realitate centrul respirator este excitat
de unii factori, printre care cei chimici (O şi.CO2) sunt
cei mai importanţi. Bioxidul de carbon din sânge, într-
o anumită concentraţie, este excitantul fiziologic al
respiraţiei, un adevărat hormon respirator.
 Introducând numai oxigen în sângele unui animal,
mişcările respiratorii încetează
 Cauzele imbolnavirii aparatului respirator

 Traheea, bronhiile si plamanii sunt organe

intratoracice, deci interne. Totusi, datorita
structurii lor tubulare, ele comunica direct cu
atmosfera, expuse actiunilor factorilor nocivi
existenti in atmosfera.
 Una din cauzele determinante ale aparitiei bolilor
aparatului respirator si poate cea mai importanata,
este infectia.
 In mucoasa cailor aeriene pot sa se cuibareasca si sa
se inmulteasca microbi, proveniti in general din caile
aeriene superioare (nas, gura, gat, faringe), unde sunt
oaspeti obisnuiti, de cele mai multe ori inofensivi.
 In anumite conditii, sub actinea unor factori favorabili
care fie slabesc organismul diminuandu-i rezistenta,
fie ca provoaca congestionarea mucoasei, acesti
germeni pot sa devina patogeni, adica sa determine
aparitia bolilor.
 De cele mai multe ori infectarea aparatului espirator
se face pe cale aeriana, prin inhalarea microbilor
raspanditi prin tuse, stranut, vorbire, sarut.
Cauzele favorizante ale bolilor respiratorii sunt:
 factorii care determina reactii congestive (modificari
circulatorii) ale mucoasei nasului, faringelui, traheei
si bronhiilor, ale alveolelor si ale pleurei.
 Cel mai insemnat rol il joaca raceala, notiune care nu
trebuie inteleasa ca actiune directa a aerului rece
asupra mucoasei aparatului repirator, ci mai ales ca
„racirea” corpului sub actiunea expunerii la
temperaturi scazute sau sub actiunea umezelii si
racelii la picioare - omul „raceste” prin corp si nu prin
respiratie.
 Aproape orice raceala incepe cu o rinita (guturai) cea
mai obisnuita boala a mucoasei nasului.
 Cand picioarele sunt umede si reci, vasele sangvine ale
nasului se contracta, mecanismele de incalzire si
umezire a aerului din nas functionand defectuos.
 In aceste conditii aerul nu se incalzeste, ramane uscat,
microbii trec nestingheriti si astfel are loc inflamarea
mucoasei nasului si faringelui , adica apare banala
rinofaringita, cu guturai si dureri in gat.
 o data cu mucoasa nasului, faringelui si a traheei, se
congestioneaza si laringele; apare laringita, caracterizata
prin tuse uscata si raguseala pana la stingerea vocii.
 O alta cauza favorizana este actiunea factorilor
iritanti asupra mucoaselor respiratorii si anume
a substantelor care exercita o iritatie mecanica
(praf, fum, pulberi, scame, ciment, particule
mici de origine vegetala si mai ales fumul de
tutun) sau chimica (gaze iritante, gaze toxice,
vapori iritanti),
Cauzele predispozante – prin crearea unor conditii ce
scad rezistenta organismului fata de cauzele
determinante si favorizante. :
 Defectele nazale (deviatii de sept, hipertrofii de
cornet), care constituie o oarecare piedica in
respiratie, in incalzirea si umezirea aerului inspirat
 focarele infectioase cronice ale cailor respiratorii
superioare ( rinite, faringite, amigdalite, sinuzite,
infectii dentare, supuratii), care pot sa provoace si sa
intretina inflamatii ale traheei, bronhiilor si alveolelor
pulmonare prin infectarea din proape in aproape sau
de la distanta (prin inhalare sau pe cale limfotica)
 starile debilitante pentru organism, cum ar fi bolile
infectioase, subalimentatia,
 Mecanismele imbolnavirii aparatului respirator

Inflamatia
 reactie de aparare la agresiunea microbilor asupra mucoasei in
care acestia se cuibaresc, precum si o tendinta a organismului
de a combate virulenta microbilor care locuiesc in od obisnuit
in caile aeriene, dar care au devenit agresivi si pun in pericol
integritatea aparatului respirator din cauza scaderii relative a
puterii de aparare.
Tulburarile de circulatie .
 Incetinirea circulatiei si cresterea presiunii sangelui intr-o zona
a plamanilor poat sa duca la edem pulmonar, edem al
mucoasei bronsice, la aparitia de lichid in cavitatea pleurala,
hemoragii intrapulmonare, hemoptizii. Aceste situatii survin in
boli ale inimii sau in insuficienta cardiaca secundara
emfizemului pulmonar, astmului, silicozei, tuberculozei,
afectiune cardiaca asa- numita cord pulmonar.
Alergia .
 Exista indivizi deosebit de sensibili fata de anumite
substante, medicamente, pulberi si particule de origine
animala si vegetala, precum parul, penele, fulgii,
polenul.
 Pe langa fenomene imflamatorii ale pielii
(eruptii,urticarie), pe langa congestionarea
mucoaselor, pe langa tulburari digestive, pot sa apara
si tulburari din partea aparatul respirator ca tuse,
expectoratie,
 Dizolvarea lichidelor in sange
Presiunea partiala si difuzia gazelor in lichide
 Componentele majore ale aerului uscat sunt azotul (≈
79%) şi oxigenul (≈21%).
 Compoziţia aerului alveolar şi a aerului expirat nu
este identică cu cea a aerului atmosferic din mai
multe motive
• în sistemul respirator în timpul inspiraţiei este umed;
• oxigenul difuzează de la alveole în sânge, iar CO2
difuzează de la capilarele alveolare în alveole;
• cu excepţia celui alveolar este numai în parte înlocuit
cu aer atmosferic în timpul fiecărei inspiraţii.
 Când gazele intră în contact cu un lichid, există
tendinţa fiecărui gaz de a se dizolva în lichid.
 Echilibrul concentraţiei gazului în lichide este
determinat de presiunea parţială a gazului şi de
solubilitatea lichidului.
 Această relaţie este descrisă de legea lui Henry.
Când un gaz este în contact cu un lichid, volumul
de gaze care va intra în soluţie este proporţional
cu presiunea parţială a gazului.
 Schimburile gazoase respiratorii
 La nivel pulmonar schimburile gazelor se realizează datorită
difuziunii presiunilor parţiale ale O2 şi ale CO2 în cele două
medii separate de membrana alveolo-capilară: aerul alveolar şi
sângele din capilarele pulmonare.
 În aerul alveolar presiunea O2 este mult mai mare (100
mmHg) decât în sângele venos capilar (40 mmHg), deci O2 va
trece din aerul alveolar în sânge până se echilibrează cu O2
din aerul alveolar.
 Sângele arterial care părăseşte teritoriul pulmonar are o
saturaţie în O2 de numai 97,5% din cauza amestecării cu mici
cantităţi de sânge venos în capilarele alveolare.
 CO2 va urma un drum invers, trecând din sângele venos, unde
se găseşte la o presiune de 47 mmHg, în aerul alveolar, unde
presiunea sa parţială este de 40 mmHg.
 Oxigenarea sângelui din capilarele pulmonare poartă
numele de hematoză pulmonară.
 Deşi sângele străbate foarte repede capilarele
pulmonare schiburile gazoase sunt posibile deoarece
suprafaţa de contact este extrem de mare, stratul de
sânge este foarte subţire şi grosimea mebranei
alveolo-capilare minimă.
 Transportul sangvin al oxigenului se face în proporţie
de 1% sub formă dizolvată în plasmă şi restul sub
forma unei combinaţii labile cu hemoglobina (Hb)
denumită oxihemoglobină (HbO2).
 Datorită fierului bivalent pe care îl conţine,
hemoglobina se combină foarte rapid cu O2, fiecare
din cei 4 atomi de fier ai grupărilor hem putând fixa o
moleculă de oxigen.
 În repaus sângele arterial transportă sub formă de
HbO2 97,5% din cantitatea totală de O2.
 Forma dizolvată, deşi minimă comparativ cu cea
combinată cu Hb, din punct de vedere funcţional este
cea mai importantă deoarece se află în schimburi
directe cu lichidele interstiţiale şi, prin acestea, cu
celulele.
 Non respiratory functions
 convert angiotensin I to angiotensin II by the action of
angiotensin-converting enzyme
 filter out small blood clots formed in veins
 alter the pH of blood by facilitating alterations in the
partial pressure of carbon dioxide
 may serve as a layer of soft, shock-absorbent protection
for the heart, which the lungs flank and nearly enclose.
 filter out gas micro-bubbles occurring in the venous
blood stream such as those created after Scuba diving (
decompression).
 The alveolar-capillary barrier (or membrane, or
blood-air barrier) exists in the gas exchanging region
of the lungs. It exists to prevent air bubbles from
forming in the blood, and from blood entering the
alveoli. It is formed by the type 1 pneumocytes of the
alveolar wall, the endothelial cells of the capillaries and
the basement membrane between the two cells. The
barrier is permeable to molecular oxygen, carbon
dioxide, carbon monoxide and many other gases.[1]
 This blood gas barrier is extremely thin (600-800 nm;
some places merely 200 nm) so as to allow sufficient
oxygen diffusion, yet it is extremely strong. This
strength comes from the type 4 collagen in between the
endothelial and epithelial cells.
1:Trachea 2:Pulmonary artery 3:Pulmonary vein 4:Alveolar duct 5:Alveoli
6:Cardiac notch 7:Bronchioles 8:Tertiary bronchi 9:Secondary bronchi
10:Primary bronchi 11:Larynx
 Larger volumes
• Males
• taller peoples
• non-smokers
• athletes
• people living at high altitudes

Smaller volumes
• Females
• shorter people
• Smokers
• non-athletes
• people living at low altitudes