Anatomie Și Fiziologie Umană, Genetică Și Ecologie Umană

Anatomie și fiziologie
umană, genetică și ecologie

umană
Curs de pregătire pentru Bacalaureat
Cuprins
• Capitolul 1. Alcătuirea corpului uman
• Capitolul 2. Sistemul nervos
• Capitolul 3. Analizatorii
• Capitolul 4. Glandele endocrine
• Capitolul 5. Locomoția
• Capitolul 6. Digestia și absorbția
• Capitolul 7. Circulația
• Capitolul 8. Respirația
Cuprins
• Capitolul 9. Excreția
• Capitolul 10. Reproducerea
• Capitolul 11. Genetică moleculară
Alcătuirea corpului uman
• Lecția 1. Topografia organelor și sistemelor de organe
• Lecția 2. Planuri și rapoarte anatomice ale corpului uman
Topografia organelor și a sistemelor de
organe
• Organe și sisteme de organe
• Segmentele corpului uman
• Funcțiile fundamentale ale organismului
Organe și sisteme de organe
• Organele sunt alcătuite din grupări de celule și țesuturi care s-au diferențiat în
vederea îndeplinirii anumitor funcții în organism.
• Sistemele de organe sunt unități morfologice care îndeplinesc funcțiile
organismului: sistemul nervos, sistemul digestiv, sistemul locomotor etc.
Segmentele corpului uman
Corpul uman este alcătuit din mai multe segmente:
• cap
• gât
• trunchi
• membre
• superioare
• inferioare
• Capul este alcătuit din două părți:
• craniană = neurocraniu – cutia craniană
• facială = viscerocraniu – oasele feței
• Gâtul prezintă două părți:

• Posterioară (nucală) – ceafa
• anterioară – gâtul propriu-zis
• Trunchiul este alcătuit din:
• torace – cavitatea toracică
• abdomen – cavitatea abdominală
• pelvis – cavitatea pelviană
• Membrele superioare sunt alcătuite din:
o centura scapulară – leagă membrele de trunchi
o porțiunea liberă – braț, antebraț, mână
• Membrele inferioare sunt alcătuite din:

o centura pelviană – leagă membrele de trunchi
o porțiunea liberă – coapsă, gambă, picior
Funcțiile fundamentale ale organismului
• Sistemele de organe sunt unități morfologice care îndeplinesc funcțiile
organismului
• Funcțiile fundamentale îndeplinite de organismul uman sunt:

• funcția de relație
• funcția de nutriție
• funcția de reproducere
• Funcția de relație – asigură interacțiunea organismului
uman cu mediul înconjurător
• sensibilitatea
• sistemul nervos
• analizatori
• sistemul endocrin
• mișcarea
• sistemul locomotor
• Funcția de nutriție – asigură aportul de energie
necesar organismului și eliminarea produșilor
reziduali
• sistemul digestiv
• sistemul respirator
• sistemul circulator
• sistemul excretor
• Funcția de reproducere – asigură perpetuarea speciei umane
• sistemul reproducător
Planuri și raporturi anatomie ale corpului
uman
• Axele corpului uman
• Planurile corpului uman
Planuri și rapoarte anatomice ale corpului uman
• Corpul uman este tridimensional, străbătut de trei axe și

trei planuri
• Axele corespund dimensiunilor spațiului și se întretaie în

unghi drept
• Planurile trec prin câte două axe

Axele corpului uman
Axele corpului uman:

• axul longitudinal
• axul sagital
• axul transversal
Axele corpului uman
Axul longitudinal
• vertical la om
• axul lungimii corpului
• are 2 poli:
• superior – cranial
• inferior – caudal
Axele corpului uman
Axul sagital
• anteroposterior
• axul grosimii corpului
• are 2 poli:
• anterior
• posterior
Axele corpului uman
Axul transversal
• Orizontal
• axul lățimii corpului
• are 2 poli:
• stâng
• drept
Axele corpului uman
Planurile corpului uman trec prin câte două axe:

• planul frontal
• planul sagital
• planul transversal
Planurile corpului uman
Planul frontal
• vertical
• paralel cu fruntea
• determinat de axul longitudinal și cel transversal
• împarte corpul în două părți asimetrice:
• anterioară
• posterioară
Planul sagital
• vertical:
• perpendicular pe planul frontal
• determinat de axul longitudinal și cel sagital
• este planul simetriei bilaterale
• împarte corpul în două jumătăți simetrice:
• stângă
• dreaptă
Planul transversal
• orizontal
• perpendicular pe planul frontal și sagital
• determinat de axul sagital și cel transversal
• împarte corpul în două părți asimetrice:
• superioară
• inferioară
Sistemul nervos
• Lecția 1. Clasificarea sistemului nervos. Reflexul.
• Lecția 2. Măduva spinării
• Lecția 3. Encefalul
• Lecția 4. Sistemul nervos vegetativ. Noțiuni de igienă și patologie
Clasificarea sistemului nervos. Reflexul
• Clasificarea sistemului nervos

• Reflexul
Clasificarea sistemului nervos
Clasificarea sistemului nervos se face:

• din punct de vedere topografic (al localizării)
• din punct de vedere funcțional.

Din punct de vedere topografic:
Sistem nervos central (SNC)
• encefal
• măduva spinării
Sistem nervos periferic (SNP)
• nervi
• ganglioni nervoși
Din punct de vedere funcțional:
Sistem nervos somatic – al vieții de relație

• integrează organismul în mediul de viață
Sistem nervos vegetativ – al vieții vegetative

• coordonează activitatea organelor interne
Encefalul
• localizat în cutia craniană
• alcătuit din:
• trunchi cerebral: bulb rahidian, puntea
lui Varolio, mezencefal
• diencefal: talamus, epitalamus,
metatalamus, hipotalamus
• cerebel
• emisfere cerebrale
Măduva spinării
• localizată în canalul vertebral
• se întinde de la gaura occipitală sau vertebra C1
până la vertebra L2, de unde se continuă cu conul
medular, iar acesta cu filum terminale până la baza
coccisului
• prezintă două umflături sau dilatări, cervicală și
lombară, care corespund regiunilor măduvei
spinării din care se desprind nervii aferenți
membrelor
Sistemul nervos periferic
• nervi periferici – prelungiri neuronale

• 12 perechi de nervi cranieni
• 31 de perechi de nervi spinali
• ganglioni nervoși – aglomerări de corpi
neuronali
• ganglioni spinali
• ganglioni cranieni
• ganglioni vegetativi
Sistemul nervos somatic – al vieții de relație
• asigură activitatea motorie somatică (mușchi scheletici, contracție voluntară) și
sensibilitatea senzitivo-senzorială în funcție de condițiile mediului înconjurător
• are rol de a integra organismul în mediul de viață
Sistemul nervos vegetativ – al vieții vegetative
• coordonează activitatea organelor interne în condiții diferite de viață (involuntar)
• are două componente:
• parasimpatic – intervine în condiții obișnuite
• simpatic – intervine în condiții neobișnuite, periculoase
Reflexul
• activitatea sistemului nervos se realizează prin acte reflexe (reflexe) = răspunsul
organismului la acțiunea unui stimul
• baza anatomică a actului reflex – arcul reflex:
cale aferentă cale eferentă
receptor centru nervos efector
senzitivă motorie
recepționează conduce influxul primește informațiile, conduce comanda realizează

stimulii nervos de la le analizează și de la centrul răspunsul
îi tranformă în receptori spre elaborează comenzi nervos către comandat de
influx nervos centrul nervos efectori centrul nervos
Reflexul
Reflexul
Receptorii
structuri excitabile care răspund la stimuli,
proporțional cu intensitatea acestora
pot fi clasificați după:
1. localizare
2. natura agentului excitant
3. viteza de adaptare
Reflexul
Clasificarea receptorilor după localizare:
• exteroceptori – localizați la periferia
organismului, primesc informația din mediul
extern
• proprioceptori – localizați în mușchi, tendoane,
articulații, periost și pericondru, informează
asupra poziției segmentelor corpului în spațiu
• interoceptori – localizați în pereții organelor
interne, primesc informații din interiorul
organismului
Reflexul
Clasificarea receptorilor după natura stimulului:
• mecanoreceptori – tactili, termici, dureroși,
auditivi, vestibulari
• baroreceptori – pentru presiune
• osmoreceptori – pentru presiune osmotică
• chemoreceptori – olfactivi, gustativi
• termoreceptori – diferențe de temperatură
• algoreceptori – nociceptori (pentru durere)
• fotoreceptori – celulele din retină
Reflexul
Clasificarea receptorilor după viteza de adaptare:
• fazici – receptori care se adaptează rapid
• stimulul persistă, senzația dispare
• ex: receptorul oflactiv
• tonici – receptori care se adaptează lent și
incomplet
• senzația perzistă pe toată durata aplicării
stimului
• ex: receptorii vizuali
Reflexul
Calea aferentă
• senzitivă
• realizează legătura dintre receptori și centri
nervoși
• reprezentată de:
• dendritele și axonii neuronilor senzitivi din
ganglionii spinali
• dendritele și axonii neuronilor senzitivi de pe
traseul unor nervi cranieni
Reflexul
Centrii nervoși
• toate structurile sistemului nervos central cu cele
trei etaje: medular, subcortical, cortical
• primesc informațiile, le analizează și elaborează
comenzi
• are două compartimente:
• senzitiv – sosesc informațiile de la perferia
corpului
• motor – elaborează comenzi
Reflexul
Calea eferentă
• motorie
• face legătura dintre centrii nervoși și efectori
• reprezentată de:
• axonii neuronilor motori din coarnele
anterioare ale măduvei spinării
• axonii neuronilor vegetativi din coarnele
laterale ale măduvei spinării
Reflexul
Efectorii
• mușchii striați și netezi care răspund prin
contracție
• glandele endocrine și exocrine care răspund
prin secreție
Măduva spinării
• Configurație internă
• Funcția reflexă
• Funcția de conducere
Configurație internă
Substanța cenușie
• dispusă la interior, sub forma literei H.
• prezintă 3 perechi de coarne:
• posterioare (dorsale)
• anterioare (ventrale)
• laterale
Coarnele posterioare
• conțin neuroni somatosenzitivi și intercalari (de
asociație)
• neuronii somatosenzitivi au semnificația de
deutoneuroni (al doilea neuron) ai căilor senzitive –
fac legătura cu protoneuronii, al căror corp neuronal
este localizat în ganglionul spinal
Coarnele anterioare
• conțin neuroni somatomotori, care coordonează
activitatea musculaturii striate
• axonii formează rădăcinile anterioare ale
nervilor spinali
Coarnele laterale
• conțin neuroni viscerosenzitivi și visceromotori
simpatici
• între coarnele posterioare și laterale și în jurul
canalului ependimar este substanța reticulată, mai
bine individualizată în regiunea cervicală și
formează neuroni așezați în rețea
Substanța albă
• este dispusă la exterior
• alcătuită din fibre nervoase: mielinice, amielinice
• prezintă 3 perechi de cordoane
• anterioare
• posterioare
• laterale
• Cordoanele = căi de conducere = tracturi ale
impulsurilor între diferite etaje ale SNC
Căile de conducere pot fi:
• scurte – leagă segmente medulare
• ascedente - situate periferic, conduc informații de
la receptori
• descendente – situate spre interior, conduc
informații spre efectori
• de asociație – situate profund, în vecinătatea
substanței cenușii
Funcțiile măduvei spinării
Măduva spinării are două funcții:
1. funcția reflexă
2. funcția de conducere
Funcția reflexă
• realizată prin substanța cenușie de către neuronii somatici și
vegetativi
• reflexele spinale somatice sunt:
• monosinaptice
• polisinaptice
• reflexele spinale vegetative sunt:
• pupilodilatator
• cardioaccelerator
• vasoconstrictor
• vasodilatator
• sudoral
• de micțiune și de defecație
• sexuale
Funcția reflexă
Reflexele spinale somatice monosinaptice
• de întindere = miotatice = de extensie
• constau în contracția mușchiului și
întinderea tendonului
• arcul reflex are 2 neuroni – senzitiv și motor
• timp de latență scurt
• sunt limitate și nu iradiază
• receptorii: proprioceptorii
• ex: reflexul rotulian, reflexul ahilean
Funcția reflexă
Reflexele spinale somatice polisinaptice
• de flexie = nociceptive = de apărare
• constau în retragerea unui membru ca
răspuns la un stimul dureros, de apărare
• arc reflex cu minim 3 neuroni – senzitiv,
intercalar, motor
• timp de latență ridicat
• iradiază diferit în funcție de intensitatea
stimulului
• receptorii: proprioceptorii și exteroceptorii
Funcția de conducere
• se realizează prin substanța albă prin căi
• ascendente
• descendente
Căile ascendente:
• conduc informații senzitive la centrii
nervoși superiori
• sunt reprezentate de:
• căile sensibilității exteroceptive
• căile sensibilității proprioceptive
• căile sensibilității interoceptive
Căile sensibilității exteroceptive:
1. Sensibilitatea tactilă fină (epicritică) și vibratorie
• condusă prin fasciculele spinobulbare Goll (gracilis) și Burdach
(cuneatus)
• are rolul de a conduce informații tactile fine și simțul vibrațiilor
2. Sensibilitatea tactilă grosieră protopatică și presională
• condusă prin fasciculul spinotalamic anterior
• are rolul de a conduce informații tactile grosiere și de presiune ușoară
de la mușchi, tendoane, articulații
3. Sensibilitatea termică și dureroasă
• condusă prin fasciculul spinotalamic lateral
• are rol de a conduce informații termice și dureroase
Căile sensibilității proprioceptive:
1. Sensibilitatea proprioceptivă conștientă (kinestezică) –
simțul poziției și al mișcării în spațiu
• condusă prin fasciculele spinobulbare Goll și Burdach
• are rolul de a conduce informații de la proprioceptorii din derm,
mușchi, oase, articulații, aponevroze, pentru coordonarea mișcărilor
conștiente
1. Sensibilitatea proprioceptivă inconștientă – de control al
mișcării
• condusă prin:
• fasciculul spinocerebelos direct=dorsal=Flechsig
• fasciculul spinocerebelos încrucișat=ventral=Gowers
• are rol de a conduce informațiile proprioceptive pentru coordonarea
tonusului muscular
Căile sensibilității interoceptive:
• specifice
• pentru fiecare tip de sensibilitate reprezentate de
două fascicule:
• spinotalamic anterior
• spinotalamic lateral
• nespecifice
• reprezentate de substanța reticulată
• conduc împreună cu căile spinotalamice sensibilitatea
interoceptivă
• au rol de a conduce informații de la viscere
• se proiectează difuz pe scoarța cerebrală
Căile descendente
• ale motilității
• deservesc:
• motilitatea voluntară (piramidală)
• motilitatea involuntară
(extrapiramidală)
Motilitatea voluntară
• este condusă prin:
• fascicul piramidal direct (corticospinal
anterior)
• conduce motilitatea voluntară a
musculaturii scheletice pentru mișcări fine,
precise
• fasciculul piramidal încrucișat (corticospinal
lateral)
• conduce motilitatea voluntară a
musculaturii scheletice din regiunea
gâtului, trunchiului și extremităților
Motilitatea involuntară
• este condusă prin:
• fasciculul rubrospinal
• fasciculul nigrospinal
• fasciculul reticulospinal
• fasciculul vestibulospinal
• fasciculul olivospinal
• fasciculul tectospinal
Encefalul
• Trunchiul cerebral
• Cerebelul
• Diencefalul
• Emisferele cerbrale
Trunchiul cerebral
• situat în prelungirea măduvei

• alcătuit din:
• bulbul rahidian
• puntea lui Varolio
• mezencefal
Trunchiul cerebral
Substanța cenușie – corpii neuronilor
• dispusă la interior, sub formă de nuclei
• senzitivi – primesc informații de la nivelul capului și gâtului
• motori – trimit comenzi către mușchii din regiunea capului și gâtului
• vegetativi – reflexe vegetative: salivar, lacrimal, gastrosecretor etc.
• proprii – centri respiratori și cardiovasomotori
Substanța albă – axonii neuronilor

• dispusă
• la exterior
• printre nucleii de substanță cenușie
• funcție de conducere
Cerebelul
• situat dorsal față de trunchiul cerebral, de care se
leagă prin trei perechi de pedunculi cerebeloși
• format din două emisfere cerebeloase unite prin
vermis
• Rol: controlează poziția corpului, asigură precizia
mișcărilor, intervine în menținerea echilibrului
Substanța cenușie
• la exterior = scoarța cerebeloasă
• la interior = nuclei
Substanța albă
• la interior
Cerebelul
Substanța albă
• trimite septuri în interior care dau
aspect de coroană de arbore –
“arborele vieții”
• este formată din:
• fibre de proiecție ascendente și
descendente
• fibre de asociație
• fibre comisurale
Diencefalul
• dispus în continuarea trunchiului cerebral
• parțial acoperit de emisferele cerebrale
• alcătuit din: talamus, epitalamus, hipotalamus,
metatalamus
Substanța cenușie
• dispusă la interior = nuclei
Substanța albă
• dispusă la exterior și printre nucleii de
substanță cenușie
Hipotalamusul – nuclei vegetativi: reglarea
temperaturii, poftei de mâncare, activității
organelor sexuale, determină manifestări legate
de emoții
Emisferele cerebrale
• cele mai voluminoase componente ale encefalului
• separate printr-un șanț interemisferic
• unite prin punți de substanță albă
Substanța cenușie
• la exterior = scoarța cerebrală: paleocortex și neocortex
• la interior = corpi (nuclei) striați – rol în automatism,
formează calea extrapiramidală cu origine cerebrală
Emisferele cerebrale
Substanța albă
• la interior
• formată din:
• fibre de proiecție – unesc în ambele sensuri
scoarța cu centrii subcorticali
• fibre comisurale – unesc cele 2 emisfere
cerebrale
• fibre de asociație – leagă regiuni din aceeași
emisferă cerebrală
Sistemul nervos vegetativ. Noțiuni de igienă și
patologie
• Sistemul nervos vegetativ
• Efectele stimulării sistemului nervos vegetativ
• Noțiuni de igienă și patologie
Sistemul nervos vegetativ
• coordonează activitatea viscerală (inconștientă)
• din punct de vedere structural și funcțional, acesta are două
componente:
• sistem nervos vegetativ simpatic
• sistem nervos vegetativ parasimpatic
Simpatic Parasimpatic
• prezintă 2 porțiuni: • prezintă 2 porțiuni:
1. centrală – dispusă la nivelul 1. centrală – la nivelul trunchiului
coarnelor laterale ale măduvei cerebral și la nivelul măduvei
toraco-lombare sacrale
2. periferică – formată din 2. periferică – ganglioni la nivelul
ganglionii paravertebrali și organelor inervate
prevertebrali
• majoritatea organelor au inervație dublă și
antagonistă (ex. cordul)
• alte organe au inervație dublă cu același tip
de efect, dar diferit cantitativ și calitativ
• alte organe funcționează cooperant (aparatul
reproducător, vezica urinară)
• există organe unde acționează doar unul
dintre sisteme (ficatul – inervație simpatică;
glandele intestinale – ienrvație parasimpatică)
Efectele stimulării SNV
Organ inervat SNV simpatic SNV parasimpatic
Globul ocular
Mușchiul dilatator pupilar
Dilatarea pupilei – midriază Nu are efect
Mușchiul constrictor pupilar
Nu are efect Constricția pupilei – mioză
Mușchiul ciliar
Relaxare pentru vedere la distanță Contracție pentru vedere la apropiere
Vasoconstricție Vasodilatație
Glanda lacrimală
Diminuarea secreției Stimulează secreția
Vasoconstricție Vasodilatație
Scade secreția Crește secreția
Glandele salivare
Secreție salivară vâscoasă cu conținut Secreție salivară apoasă cu conținut
enzimatic bogat enzimatic redus
Glandele sudoripare Stimulează secreția Stimulează secreția la nivel palmar
Glandele gastrice Scade secreția Stimulează secreția

Glanda suprarenală Stimulează secreția hormonală Nu are efect
Glandele intestinale Nu are efect Stimulează secreția
Scade frecvența
Cord Cardioaccelerator
Scade forța de conducere
Bronhodilatator Bronhoconstrictor
Plămâni
Inhibă secreția Stimulează secreția
Ficat Crește glicogenoliza Nu are efect
Stimulează secreția endocrină și
Pancreas Inhibă secreția exocrină
exocrină
Splină Stimulează contracția Nu are efect
Vasoconstricția capilarelor renale Vasodilatația capilarelor renale
Rinichi
Diminuarea diurezei Creșterea diurezei
Relaxarea mușchiului vezical Contracția mușchiului vezical

Vezica urinară
Contracția sfincterului vezical intern Relaxarea sfincterului vezical intern
Vase sangvine Vasoconstricție Vasodilatație
Termoreglare Termogeneză Termoliză
Noțiuni de igienă și patologie
• Meningita – inflamarea meningelor cerebrospinale
• Coma – stare patologică de inhibiție profundă a activității nervoase
superioare
• Hemoragii cerebrale – revărsarea sângelui din vasele cerebrale în
țesuturi și cavități (accident vascular cerebral)
Noțiuni elementare de igienă și patologie
Meningita
Inflamarea meningelor cerebrospinale
cauze
• infecțioase, toxice, alergice
simptome
• febră, durere de cap, vărsături, fotofobie, contracția mușchilor
cefei, modificări în LCR
prevenire
• evitarea frigului sau a căldurii excesive
• adoptarea unui stil de viață sănătos
Coma
Inhibarea profundă a activității nervoase superioare
cauze
• meningită, encefalită, hemoragii cerebrale, accidente
traumatice, tumori
simptome
• pierderea cunoștinței, a sensibilității și motricități voluntare,
cu păstrarea funcțiilor respiratorii și circulatorii
prevenire
• evitarea surmenajului
Hemoragii cerebrale
Revărsarea sângelui din vasele cerebrale în țesuturi și cavități
cauze
• hipertensiune arterială, afecțiuni cardiovasculare, fumatul și
consumul excesiv de alcool, obezitate, tumori cerebrale
simptome
• cefalee severă, vărsături, paloare, agitație, hipotensiune, puls
accelerat, pupile inegale, leșinuri, comă, modificări de
personalitate
prevenire
• evitarea consumului excesiv de alcool, tutun, cafea
Analizatorii
• Lecția 1. Segmentele unui analizator
• Lecția 2. Analizatorul vizual
• Lecția 3. Analizatorul acustico-vestibular
• Lecția 4. Analizatorul cutanat
Segmentele unui analizator
• analizatorul = sistem morfofuncțional complex și unitar care are rolul de a
recepționa, conduce și transforma în senzații specifice excitațiile primite prin
mediul extern sau intern
• analizatorii sunt alcătuiți din punct de vedere anatomic din 3 segmente:
• periferic - receptorul
• intermediar – calea de conducere
• central – aria de proiecție corticală
Segmentul periferic
• reprezentat de structuri specializate ale organelor de
simț
• stimulat de variația unei anumite forme de energie
• determină formarea potențialului de receptor care se
poate transforma în potențial de acțiune
Clasificarea receptorilor după localizare:
• exteroceptori – în piele
• proprioceptori – în sistemul locomotor
• interoceptori – în peretele organelor interne
Clasificarea receptorilor după natura excitantului:
• mecanoreceptori – stimulați de atingere, presiune, lovire
• termoreceptori – stimulați de diferențele de temperatură
• algoreceptori – stimulați de durere
• chemoreceptori – stimulați de modificarea concentrațiilor unor substanțe
• receptori electromagnetici – stimulați de radiațiile electromagnetice luminoase
Clasificarea receptorilor după distanța de la care acționează stimulul:
• de contact – ex: receptorii tactili
• de distanță – ex: receptorii auditivi
Segmentul intermediar
• alcătuit din căile nervoase prin care potențialele de acțiune formate la nivelul
receptorilor ajung la centrii nervoși superiori
• conduce de la receptori mesaje sub formă de impulsuri nervoase
Segmentul central
• reprezentat de aria din scoarța cerebrală la care ajunge calea de conducere
• transformă în senzații specifice informațiile primite
Analizatorul vizual
• Tunicile globului ocular
• Sistemul optic
• Sistemul fotoreceptor
• Segmentele analizatorului vizual
• Recepția vizuală
• Reflexul pupilar fotomotor
• Acomodarea
• Adaptarea celulelor fotoreceptoare
• Mecanismul vederii cromatice
• Noțiuni elementare de igienă și patologie
Tunicile globului ocular
• globul ocular este alcătuit din

• trei tunici
• sistemul optic
• sistemul fotoreceptor
• tunicile globului ocular sunt:
• tunica externă
• tunica medie
• tunica internă
Tunica externă
• sclerotică
• porțiunea postrioară
• opacă, alb-sidefie
• rol protector
• cornee
• porțiunea anterioară
• transparentă, avasculară
• conține fibre nervoase amielinice
Tunica medie
• coroida
• membrană pigmentată, vasculară
• rol în nutriția globului ocular
• corpul ciliar
• format din mușchiul ciliar și procesele ciliare
• irisul
• alcătuit din fibre musculare netede circulare și
radiare
• prezintă un orificiu central - pupila
Tunica internă
• alcătuită din
• celule nervoase
• celule de susținere
• celule pigmentare
• prezintă două zone importante:
• pata galbenă – predomină celule cu conuri –
depresiunea din centru(fovea centralis)
reprezintă zona cu acuitate vizuală maximă
• pata oarbă – nu conține celule fotoreceptoare;
este locul pe unde iese nervul optic din retină
Sistemul optic
• este format din mediile transparente ale globului ocular:
1. corneea
2. umoarea apoasă
3. cristalinul
4. corpul vitros
Sistemul optic
• funcționează ca o lentilă convergentă care
proiectează razele de lumină pe retină –
imagine reală, mai mică și răsturnată
• alcătuit din medii transparente:
• cornea
• umoarea apoasă
• cristalinul
• corpul vitros
Sistemul optic
Umoarea apoasă
• lichid transparent, secretat de procesele
ciliare
• are o compoziție asemănătoare lichidului
cefalorahidian
• se află în camera anterioară (între cornee și
iris) și în camera posterioară (între iris și
cristalin)
Sistemul optic
Cristalinul
• lentilă biconvexă (convergentă)
• se află într-o capsulă elastică, numită
cristaloidă
• la extremități se leagă de mușchiul ciliar prin
ligamentul suspensor
• focalizează razele luminoase pătrunse prin
pupilă
Sistemul optic
Corpul vitros (umoarea sticloasă)
• se mai numește și umoare vitroasă
• localizat între cristalin și retină
• transparent, cu consistență de gel
Sistemul fotoreceptor
• este reprezentat de retină
Segmentele analizatorului vizual
Segmentul periferic - receptorul
• reprezentat de celule fotoreceptoare:
• celule cu con
• sunt în număr de 5-7 milioane
• conțin pigmentul numit iodopsină
• au prag de sensibilitate ridicat
• sunt receptori pentru vederea diurnă și perceperea culorilor
• celule cu bastonaș
• sunt în număr de 125-130 de milioane
• conțin pigmentul fotosensibil numit rodopsină (purpurul
retinian)
• au prag de sensibilitate scăzut
• sunt receptori pentru viziunea nocturnă și crepusculară
Segmentul intermediar (calea de conducere)
• format din 3 neuroni:
• primul neuron – neuronii bipolari din retină
• al doilea neuron – neuronii multipolari din retină; axonii neuronilor multipolari
formează nervul optic
• al treilea neuron – în corpul geniculat lateral din metatalamus
Segmentul central (aria de proiecție corticală)
• localizat în aria vizuală a lobului occipital, pe marginile scizurii calcaline
Recepția vizuală
• Formarea imaginii
• Ochiul emetrop
• Ochiul miop
• Ochiul hipermetrop
Recepția vizuală
• se realizează la nivelul celulelor fotoreceptoare din retină și se bazează pe
mecanisme optice și pe fenomene fotochimice
• pe retină se formează imagini clare, reale, mai mici și răsturnate ale obiectelor
Recepția vizuală
Ochiul emetrop (normal)

• razele de lumină paralele emise de un obiect
situat la infinit se focalizează pe retină
• imaginea este mai mică și răsturnată
Recepția vizuală
Vicii de refracție
• razele de lumină NU focalizează corespunzător pe retină
• sunt reprezentate de:
• miopie
• hipermetropie
Recepția vizuală
Miopie
• razele de lumină focalizează în fața retinei
• determinată de:
• alungirea axului antero-posterior al globului ocular
• creșterea puterii de refracție a cristalinului
• se corectează cu lentile divergente, biconcave
Recepția vizuală
Hipermetropie
• razele de lumină focalizează în spatele retinei
• determinată de:
• scurtarea axului antero-posterior al globului ocular
• scăderea puterii de refracție a cristalinului
• se corectează cu lentile convergente, biconvexe
Reflexul pupilar fotomotor
• irisul reglează reflex cantitatea de lumină proiectată pe retină
• lumină puternică – se contractă fibrele musculare circulare ale irisului – pupila
se micșorează
• lumină slabă – se contractă fibrele musculare radiare – pupila se mărește
Acomodarea
• este un proces automat de adaptare a ochiului pentru vederea clară a obiectelor
situate între punctul proxim și punctul remotum
• punctul proximum = punctul cel mai apropiat de ochi la care vederea clară a
obiectului se face cu efort maxim de acomodare
• punctul remotum (6m) = punctul cel mai apropiat de ochi la care vederea clară a
obiectului se face fără acomodare
• în procesul de acomodare apar mai multe modificări:
• rotirea internă a globilor oculari (mușchii extrinseci)
• micșorarea pupilei
• contracția fibrelor circulare ale mușchiului ciliar
• ligamentele cristalinului se relaxează
• puterea de convergență a cristalinului crește
Adaptarea celulelor fotoreceptoare
• se realizează prin descompunerea pigmenților fotosensibili sub acțiunea
luminii și refacerea lor la întuneric
• depinde de cantitatea de pigment fotosensibil din celulele
fotoreceptoare și durata expunerii lor la lumină sau întuneric
• adaptarea la lumină scăzută durează 30-40 de minute
• adaptarea la lumină puternică durează 5 minute
Mecanismul vederii cromatice
• retina este alcătuită din trei tipuri de celule cu
conuri – pentru culorile roșu, albastru și verde
• stimularea unei singure categorii de conuri
determină senzația culorii absorbite
• stimularea concomitentă și inegală a celor trei
categorii de conuri dă diferite senzații cromatice
• stimularea concomitentă și egală a celor trei
categorii de conuri dă senzația de lumină albă
• în lipsa stimulării luminoase se produce senzația
de negru
Cataracta
Opacifierea totală sau aprțială a cristalinului
cauze
• lovituri, diabet, intoxicații, vârsta înaintată, cauze congenitale,
neutilizarea echipamentului de protecție adecvat
simptome
• pierderea vederii, modificarea culorii pupilei
prevenire
• respectarea normelor de igienă a vederii
Glaucomul (apa neagră)
Atrofierea nervului optic și îngustarea câmpului vizual
cauze
• atrofierea nervului optic
• vârsta înaintată, diabet, ereditate, boli vasculare, miopie
simptome
• creșterea tensiunii intraoculare, scăderea vederii până la
pierderea ei, dureri de cap violente, roșeață în ochi prevenire
Conjunctivita
Inflamația conjunctivei globului ocular
cauze
• infecție virală
simptome
• inflamarea și înroșirea conjunctivei globului ocular, senzație de
arsură la nivelul ochilor
• scurgeri purulente, mâncărimi oculare
prevenire
• evitarea înotului în ape poluate
Analizatorul acusticovestibular
• Anatomia urechii
• Segmentele analizatorului auditiv
• Fiziologia analizatorului auditiv
• Segmentele analizatorului vestibular
• Fiziologia analizatorului vestibular
Anatomia urechii
• Urechea este formată din:

o urechea externă
o urechea medie (camera timpanică)
o urechea internă
Anatomia urechii
• urechea asigură
• recepționarea undelor sonore – receptori
auditivi
• recepționarea informațiilor privind poziția
capului și mișcările de rotație – receptori
vestibulari

• ureche externă
• ureche medie
• ureche internă
Anatomia urechii
Urechea externă
• formată din
• pavilionul urechii
• conductul auditiv extern
Anatomia urechii
Urechea medie
• situată în osul temporal
• prezintă la exterior timpanul, iar spre interior
fereastra ovală și fereastra rotundă
• comunică cu nasofaringele prin trompa lui
Eustachio
• conține aer la presiune atmosferică
• între timpan și membrana ferestrei ovale se
află lanțul de trei oscioare: ciocanul, nicovala și
scărița
Anatomia urechii
Urechea internă
• este formată din labirintul osos în care se află
labirintul membranos
• labirintul osos
• conține perilimfă
• alcătuit din 3 canale semicirculare, vestibul
osos și melc osos (cohlee)
• labirinul membranos
• conține endolimfă
• alcătuit din canale semicirculare
membranoase, vestibul membranos
(format din utriculă și saculă) și melcul
membranos (canalul cohlear)
Anatomia urechii
Labirintul membranos
• în canalele semicirculare, utriculă și saculă se află receptori vestibulari
• în melcul membranos se găsesc receptori pentru auz
Segmentele analizatorului auditiv
Analizatorul auditiv prezintă 3 segmente:

1. segmentul periferic (receptorul) – aflat în cohlee
2. segmentul intermediar (de conducere)
3. segmentul central
Segmentul periferic
Se află în cohlee (melcul osos)
• cohleea – este un canal osos răsucit de
două ori și jumătate în jurul unui ax
central (columela)
• este împărțită de lama spirală osoasă,
membrana bazilară și membrana
vestibulară în
• două rampe
• rampa vestibulară
• rampa timpanică
• canalul cohlear
Segmentul periferic
• receptorii auditivi sunt situați în organul Corti
• organul Corti este format din:
• celule de susținere – delimitează tunelul lui Corti
• celule senzoriale auditive
• este format din 4 neuroni:
• primul neuron – în ganglionul spinal Corti din columelă
• al doilea neuron – în nucleii cohleari din punte
• al treilea neuron – în coliculul inferior din mezencefal
• al patrulea neuron – în corpul geniculat medial din metatalamus
• se află în girusul temporal superior
Fiziologia analizatorului auditiv
• urechea umană percepe sunete cu frecvența cuprinsă
între 16 și 20000 Hz și intensitatea de 1-120 dB
(decibeli)
• pavilionul captează undele sonore, conductul auditiv
extern le transmite la membrana timpanică, care
vibrează
• sistemul de oscioare transmite vibrațiile la fereastra
ovală de unde sunt preluate de perilimfa din rampa
vestibulară și timpanică
• oscilațiile perilimfei determină și oscilații ale
endolimfei, iar acestea determină deformarea
membranei bazilare pe care se află organul Corti
Fiziologia analizatorului auditiv
• cilii celulelor auditive se îndoaie față de membrana
tectoria și se declanșează un potențial de acțiune,
transmis sub formă de impuls nervos
• impulsul nervos este transmis prin calea auditivă la
segmentul central, unde se transformă în senzația de
auz
• la baza melcului se percep sunetele înalte, iar la vârful
acestuia, cele joase
Segmentele analizatorului vestibular
Analizatorul vestibular are 3 segmente:
1. segmentul periferic
2. segmentul intermediar
3. segmentul central
Segmentul periferic
• reprezentat de :
• crestele ampulare
• se află în ampulele canalelor semicirculare membranoase
• conțin celule de susținere și celule senzoriale cu cili înglobați
într-o masă gelatinoasă
• mențin echilibrul în condițiile accelerațiilor circulare ale capului
și corpului
• aparatul otolitic (macula)
• se află în utriculă și saculă
• conține celule de susținere și celule senzoriale cu cili care se află
înglobați într-o masă gelatinoasă, ce conține otolite
• permite menținerea echilibrului static și dinamic
• este alcătuit din 3 neuroni:
• primul neuron – în gangilonul vestibular Scarpa
• al doilea neuron – în nucleii vestibulari din bulbul rahidian
• al treilea neuron – în talamus
• se află în girusul temporal superior
Fiziologia analizatorului vestibular
• când capul stă nemișcat, otolitele apasă asupra receptorilor maculari care trimit
impulsuri nervoase către segmentul central, informându-l asupra poziției corpului
• când capul și corpul suferă mișcări liniare, otolitele sunt împinse în sens opus
mișcării
• se declanșează impulsuri nervoase care ajung la segmentul central și se
declanșează răspunsuri motorii pentru corectarea poziției corpului și capului
Fiziologia analizatorului vestibular
• mișcările de rotație antrenează rotația simultană a canalelor semicirculare aflate
în planul rotației respective
• la nivelul receptorilor apar potențiale de acțiune care sunt transmise prin nervul
vestibular până la segmentul central
• canalele semicirculare orizontale și laterale informează asupra mișcărilor în jurul
axei verticale
• canalele semicirculare verticale informează asupra mișcărilor în jurul axei
orizontale
Otita
Otita externă – infecția urechii externe
Otita medie – infecția urechii medii
Cauze
micotice, bacteriene, virale
Simptome
otita externă: excemă acută sau cronică
otita medie: durere, scăderea auzului, febră, frisoane, perforarea
timpanului
Prevenire
respectarea regulilor de igienă ale urechii
adoptarea unui stil de viață sănătos
Analizatorul cutanat
• Pielea
• Segemntele analizatorului cutanat
• Fiziologia analizatorului cutanat
Pielea
• este formată din trei straturi:
1. epidermul
2. dermul
3. hipodermul
Pielea
Epidermul
• țesut epitelial pluristratificat, keratinizat,
așezat pe mebrana bazală
Dermul
• țesut conjunctiv dens
• prezintă papile dermice
Hipodermul
• țesut conjunctiv lax, cu celule adipoase
• este rezerva de grăsime subcutanată a
organismului
Segmentele analizatorului cutanat
Segmentul periferic
• reprezentat de:
• receptori tactili
• corpusculii Meissner, corpusculii Merkel – situați în
derm
• corpusculii Golgi, corpusculii Ruffini, corpusculii
Vater-Pacini – situați în hipoderm
• receptori termici
• corpusculii Krause – în derm
• corpusculii Ruffini – în hipoderm
• receptori dureroși
• terminații nervoase libere – în epiderm, derm
• este reprezentat de căile sensibilității
exteroceptive
• conduc informațiile de la exteroceptori în scoarța
cerebrală, pentru formarea senzațiilor specifice
• au pe parcurs 3 neuroni
• conduc impulsuri prin fasciculele:
• spinotalamic lateral – sensibilitatea termică și
dureroasă
• spinotalamic anterior – sensibilitatea tactilă
grosieră și protopatică
• spinobulbar – sensibilitatea tactilă fină
Fasciculul spinotalamic lateral și anterior
• primul neuron – neuronul senzitiv din ganglionul spinal
• al doilea neuron – în cornul posterior al măduvei spinării
• se încrucișează la nivelul măduvei spinării
Fasciculul spinobulbar
• primul neuron – neuronul somatosenzitiv din ganglionul spinal
• al doilea neuron – în nucleii Goll și Burdach din bulbul rahidian
• se încrucișează la nivelul bulbului rahidian
• se află în girul postcentral din lobul parietal – ariile somestezice
Fiziologia analizatorului cutanat
• Sensibilitatea tactilă fină

• Sensibilitatea tactilă grosieră
• Sensibilitatea termică
• Sensibilitatea dureroasă
Sensibilitatea tactilă fină
• este determinată de deformări ușoare ale tegumentului
• zone cu sensibilitate mare sunt pulpa degetelor și buzele
Sensibilitatea tacticlă grosieră

• este determinată de apăsare
• receptorii sunt situați în profunzimea tegumentului
• discriminarea tactilă – două sau mai multe excitații
tactile aplicate sunt recepționate numai dacă distanța
dintre puncte e suficient de mare
Sensibilitatea termică
• este neuniformă pe suprafața tegumentului
• receptorii pentru rece sunt mai numeroși decât cei pentru cald
• intensitatea senzației depinde de măsura suprafeței excitate și de
diferența de temperatură dintre tegument și excitant
Sensibilitatea dureroasă
• este determinată de excitanți care produc leziuni celulare
• zone cu sensibilitate mare : degete, buze, vârful limbii
• durerea tegumentară se manifestă cu o mare capacitate de
discriminare
• algoreceptorii sunt mai rari în viscere
• durerea viscerală nu se poate localiza precis
Herpesul
Boală a pielii și a mucoaselor
Cauze
• infecție virală – Hepres simplex
Simptome
• erupție de mici bășicuțe pline cu lichid, eroziuni, senzație de
arsură și mâncărime
Prevenire
• baie generală și regulată
• spălarea pe mâini cu apă și săpun înainte de masă și după
folosirea toaletei
• folosirea prosopului individual
• evitarea contactului direct cu persoanele bolnave
Glandele endocrine
Lecția 1. Hipofiza
Lecția 2. Tiroida
Lecția 3. Pancreasul endocrin
Lecția 4. Glandele suprarenale
Lecția 5. Gonadele
Hipofiza
• Descriere
• Lobul anterior
• Lobul intermediar
• Lobul posterior
Hipofiza
• este localizată la baza creierului, în șaua turcească a osului sfenoid
• are trei lobi : anterior, intermediar și superior
Hipofiza
• Hipofiza este legată de baza hipotalamusului prin tija pituitară
• Tija pituitară este alcătuită din:
o sistemul port-hipofizar
o tractul hipotalamo - hipofizar
Sistemul port-hipofizar
• alcătuit din vase de sânge dispuse între hipotalamus și lobul anterior
al hipofizei
• are rol în transportul hormonilor de la hipotalamus la adenohipofiză
Tractul hipotalamo-hipofizar
• alcătuit din fibre nervoase dispuse între hipotalamus și lobul
posterior al hipofizei
• are rol în transportul hormonilor de la hipotalamus la lobul posterior
al hipofizei
Hipofiza – lobul anterior
• se mai numește și adenohipofiză
• produce hormoni de două tipuri:
o hormoni care controlează activitatea altor glande endocrine
(glandulotropi)
o hormoni non-glandulotropi (hormonul somatotrop – STH și
prolactina)
Hormoni glandulotropi
• Aceștia sunt:
o tirotropina (TSH)
o corticotropina (ACTH)
o hormonul luteinizant (LH)
o hormonul foliculo-stimulant (FSH)
Tirotropina
• controlează creșterea și dezvoltarea glandei tiroide
• stimulează secreția de hormoni ai glandei tiroide
Corticotropina
• controlează creșterea și dezvoltarea glandelor corticosuprarenale
• stimulează secreția glandei corticosuprarenale
Hormonul luteinizant
• determină ovulația la femei și apariția corpului galben
• determină secreția de hormoni masculini (androgeni și testosteron) la
bărbați
Hormonul foliculo-stimulant
• determină:
o creșterea și maturarea foliculilor ovarieni și secreția de estrogeni la
femei
o stimulează spermatogeneza la nivelul tubilor seminiferi ai testiculelor
la bărbați
Hormonul somatotrop (STH)
• Are următoarele roluri:
o creșterea și dezvoltarea organismului, prin stimularea creșterii
oaselor lungi, dezvoltarea masei musculare, dezvoltarea organelor
interne
o stimulează sinteza de proteine
o are efect hiperglicemiant
o determină mobilizarea acizilor grași din depozitele lipidice
Hormonul somatotrop
• hiposecreția acestuia determină la copii nanismul hipofizar
caracterizat prin : înălțime redusă, dezvoltare fizică redusă, dar
armonioasă și dezvoltare psihică normală
• hipersecreția determină apariția gigantismului (creșterie exagerată în
înălțime) la copii
• la adulți, hipersecreția determină acromegalia – creștere exagerată a
extremităților și a unor viscere
Prolactina
• Stimulează secreția lactată și dezvoltarea glandelor mamare
Hipofiza – lobul intermediar
• produce hormonul melanocitostimulator (MSH) care stimulează
sinteza de melanină, în melanocite, cu rol de pigmentare a pielii
Hipofiza – lobul posterior
• se mai numește și neurohipofiză
• conține un depozit de hormoni produși de nucleii hipotalamici
anteriori – se mai numesc și neurosecreții sau neurohormoni:
o hormonul antidiuretic (ADH) – vasopresina
o ocitocina
Hormonul antidiuretic
• determină reabsorbția apei la nivel renal
• are efect antidiuretic, prin micșorarea cantității de urină eliminate
• crește tensiunea arterială atunci când acesta se află în cantități mari
• hipersecreția acestuia determină diabetul insipid – caracterizat prin
poliurie, polidipsie și hipotensiune
Ocitocina
• stimulează contracția uterului la gravide în perioada travaliului,
ducând la expulzia fătului
• stimulează eliberarea laptelui din glandele mamare
Tiroida
• este situată în partea anterioară a gâtului, într-o lojă fibroasă
• are doi lobi, uniți printr-un istm
• produce doi hormoni: tiroxină și triiodotironină
Acțiunea hormonilor tiroidieni
• au efect calorigen, manifestat prin creșterea metabolismului bazal
• au rol în creșterea și dezvoltarea organismului, în special a sistemului
nervos
• determină descompunerea proteinelor și creșterea eliminărilor de
azot
• determină hiperglicemie
• stimulează lipoliza (descompunerea lipidelor)
• produc iritabilitate și neliniște
• stimulează activitatea gonadelor
• hiposecreția tiroidiană determină:
• la copii – nanismul tiroidian – înălțime redusă, dezvoltare fizică și
psihică redusă (cretinism), defecte ale dinților, deformări osoase
• la adulți – mixedemul – creștere în greutate, senzație permanentă de
frig, edem mucos, piele uscată și îngroșată, căderea părului,
scăderea capacității de concentrare
• Hipersecreția tiroidiană determină la adult boala Basedow-Graves
(gușa exoftalmică) caracterizată prin slăbire accentuată, iritabilitate,
neliniște, hipertensiune, hiperfagie, gușă, ochi exoftalmici (ieșiți din
orbite)
• Lipsa iodului din alimentație produce gușa endemică, care se
caracterizează prin hiposecreție tiroidiană, însoțită de mărirea
glandei
• Un rol important în alimentație îl are sarea iodată, deoarece e o sursă
de iod necesar formării hormonilor
Pancreasul endocrin
• este localizat în cavitatea abdominală, în spatele stomacului
• este alcătuit din celulele insulelor Langerhans, formate din celule alfa,
care produc glucagon, și celule beta, care produc insulină
Insulina
• este principalul hormon hipoglicemiant al organismului
• stimulează pătrunderea glucozei în țesutul muscular și țesutul adipos
• intensifică consumul de glucoză la nivel celular
• stimulează glicogenogeneza hepatică
• determină lipogeneza
Insulina
• la nivelul metabolismului proteic, stimulează sinteza proteinelor
• hiposecreția de insulină determină diabetul zaharat, caracterizat prin:
hiperglicemie, poliurie, polidipsie, glucozurie, polifagie, scăderea în
greutate, stare de apatie
Insulina
• hipersecreția de insulină determină hipoglicemie, scăderea forței
musculare, pierderea cunoștinței și apariția stării de comă
Glucagonul
• principalul hormon hiperglicemiant
• stimulează glicogenoliza numai la nivel hepatic, nu și muscular
• stimulează gluconeogeneza
Glandele suprarenale
• sunt situate la polul superior al rinichiului
• sunt alcătuite din două formațiuni : corticosuprarenala și
medulosuprarenala
Corticosuprarenala
• dispusă la periferia glandei și produce următoarele grupe de hormoni
: glucocorticoizi, mineralocorticoizi și sexosteroizi
Hormonii glucocorticoizi
• reprezentați de cortizol
• stimulează gluconeogeneza și hiperglicemie
• la nivelul metabolismului proteic determină creșterea excreției de
azot
• la nivelul metabolismului lipidic produce activarea lipolizei
• au rol antiinflamator
Hormonii mineralocorticoizi
• reprezentat de aldosteron
• determină creșterea reabsorbției apei și a sodiului și creșterea
eliminărilor de potasiu și hidrogen
• determină diminuarea cantității de urină și creșterea acidității
acesteia
Hormonii sexosteroizi
• au acțiune asemănătoare cu cei produși de gonade
• contribuie la apariția și menținerea caracterelor sexuale secundare
• diferențiază cele două sexe la pubertate
Medulosuprarenala
• reprezintă partea mijlocie a glandei
• produce adrenalina și noradrenalina
Efectele adrenalinei și noradrenalinei
• la nivelul sistemului cardiovascular produc tahicardie, vasoconstricție și
hipertensiune
• la nivelul sistemului digestiv produc relaxarea musculaturii netede,
contracția sfincterelor, inhibarea secrețiilor digestive
• produc glicogenoliză și hiperglicemie
Efectele adrenalinei și noradrenalinei
• adrenalina acționează în special pe metabolismul energetic, iar
noradrenalina are acțiuni vasculare mai intense
• adrenalina și noradrenalina se mai numesc și catecolamine și au efecte
similare cu stimularea sistemului nervos simpatic
Gonadele
• Sunt glande mixte și sunt reprezentate de ovar și testicul
Testiculul endocrin
• localizat în regiunea inghinală
• conține tubi seminiferi care produc spermatozoizi și celule interstițiale
Leydig ce produc hormonul sexual masculin, numit testosteron
Efectele testosteronului
• stimulează creșterea și dezvoltarea organelor genitale masculine
• asigură dezvoltarea și menținerea caracterelo sexuale secundare
• determină dezvoltarea masei musculare
Ovarul endocrin
• localizat în regiunea pelviană
• conține o zonă corticală, unde sunt prezenți foliculii ovarieni care
produc hormonii sexuali feminini și o zonă medularp, formată din
țesut conjunctiv lax, vase de sânge și nervi
• hormonii secretați sunt estrogenii și progesteronul
Hormonii estrogeni
• sunt sintetizați de:
o celulele folicului ovarian, în timpul maturării
o corpul galben
o placentă, în timpul sarcinii
Efectele estrogenilor
• stimulează proliferarea mucoasei și musculaturii uterine
• stimulează dezvoltarea glandelor mamare
• stimulează dezvoltarea caracterelor sexuale secundare la femei
Progesteronul
• este sintetizat de:
o corpul galben
o placentă, în timpul sarcinii
o glandele corticosuprarenale
Efectele progesteronului
• acționează asupra mucoasei uterine, determinând modificări
secretorii care o pregătesc pentru nidație (fixarea celulei ou)
Locomoția
Lecția 1. Sistemul osos
Lecția 2. Sistemul muscular
Sistemul osos
• Scheletul capului
• Scheletul trunchiului
• Scheletul membrelor
• Rolul sistemului osos
• Creșterea în lungime și grosime a oaselor
Sistemul osos
• reprezintă componenta pasivă a
mișcării
• totalitatea oaselor legate între ele
prin articulații formează scheletul
corpului, care cuprinde peste 200
de oase
Sistemul osos
• După regiunile corpului se disting:
o scheletul capului
o scheletul trunchiului
o scheletul membrelor
Scheletul capului
• format din 22 de oase și cuprinde:
o neurocraniul
o viscerocraniul
Neurocraniul
• cutia craniană, formată din 8 oase late care adăpostesc encefalul din
care:
o 4 neperechi : osul frontal, osul etmoid și sfenoid, osul occipital
o 2 perechi : oasele temporale și oasele parietale
Viscerocraniul
• format din 14 oase dintre care:
o 2 oase nepereche : osul vomer, mandibula
o 6 oase pereche : maxilare, palatine, nazale, lacrimale, zigomatice,
cornete nazale inferioare
Scheletul trunchiului
• alcătuit din :
o coloana vertebrală
o coaste
o stern
• formează cutia toracică
Coloana vertebrală
• formată din 33-34 de vertebre articulate prin
discuri intervertebrale
• cuprinde 5 regiuni:
o cervicală – din 7 vertebre
o toracală – din 12 vertebre
o lombară – din 5 vertebre
o sacrală – din 5 vertebre
o coccigiană – din 4-5 vertebre
Coloana vertebrală
• prezintă 4 curburi fiziologice:
o lordoza cervicală și lordoza
lombară, cu convexitatea dispusă
posterior
o cifoza toracală și cifoza sacrală, cu
concavitatea dispusă posterior
Coastele
• sunt în număr de 12 perechi, sunt oase late și se împart în:
o coaste adevărate – perechile I-VII – se articulează direct cu sternul
prin cartilaje proprii
o coaste false – perechile VIII-X – se articulează indirect cu sternul prin
cartilajul celei de a 7-a coaste
Coastele
o coaste flotante – perechile XI-XII –
care nu se articulează cu sternul
Sternul
• este un os lat
• format din corp, manubriu și
apendice xifoid
• se articulează cu claviculele și
primele 7 perechi de coaste
Scheletul membrelor
• este format din scheletul
centurilor și scheletul
membrelor propriu-zise
Scheletul membrului superior
• Cuprinde:
o centura scapulară
o scheletul membrului propriu-zis
Centura scapulară
• leagă oasele membrelor superioare de scheletul trunchiului
• formată din : omoplat (scapulă) și claviculă
Scheletul membrului propriu-zis
• format din:
o scheletul brațului – humerus
o scheletul antebrațului – radius și cubitus
(ulna)
o scheletul mâinii – 8 carpiene, 5
metacarpiene și 14 falange
Scheletul membrului inferior
• cuprinde:
o centura pelviană
o scheletul membrului propriu-zis
Centura pelviană
• leagă scheletul membrului inferior de
cel al trunchiului
• este formată din: 2 oase coxale, care
împreună cu osul sacrum și coccisul
formează bazinul
• format din:
o scheletul coapsei – femur
o scheletul gambei – tibie și fibulă (peroneu)
o scheletul piciorului – 7 tarsiene, 5 metatarsiene și 14 falange
o rotula (patela) – osul genunchiului
Rolul sistemului osos
• asigură poziția bipedă a omului
• dau formă caracteristică corpului
• reprezintă locuri de inserție pentru mușchi
• formează cavități de protecție
Rolul sistemului osos
• prin măduva roșie contribuie la formarea elementelor figurate ale
sângelui
• oasele reprezintă pârghiile cu rol de mișcare
• constituie depozit de săruri minerale
Creșterea în lungime și în grosime a oaselor
• Creșterea în lungime:
o caracterizează oasele lungi
o se realizează cu ajutorul cartilajelor de creștere, situate între limitele
dintre epifiză și diafiză
o asigură formarea de țesut osos nou spre diafiză prin osificarea de cartilaj
• Creșterea în grosime:
o caracterizează toate tipurile de oase
o se realizează prin activitatea periostului – membrană conjunctivă situată
la exteriorul osului care asigură formarea de țesut osos nou prin osificare
de membrană
• Creșterea oaselor depinde de factori endocrini, de prezența vitaminelor
(A, C, D) și de o alimentație bogată în calciu și fosfor
• Deformările osoase
• Fracturile
• Entorsele
• Luxațiile
• Prevenire
Deformările osoase
• pot avea cauze diferite
o suprasolicitări în timpul unor activități
o încălțăminte strânsă
o statul îndelungat în picioare
o ținută incorectă a corpului timp îndelungat
Deformările osoase
• Sunt de mai multe tipuri:
o cifoza
o scolioza
o lordoza
o piciorul plat
Cifoza
• caracterizată prin accentuarea curburii
toracale a coloanei vertebrale
• cauza - ținuta incorectă a corpului timp
îndelungat
• mai des întâlnită la persoane care
lucrează într-o poziție aplecată
Scolioza
• constă în devierea laterală a coloanei
vertebrale, rezultatul fiind o asimetrie a
trunchiului, caracterizată prin ridicarea
unui umăr și coborârea celuilalt
• cauza – poziția incorectă a corpului
Lordoza
• caracterizată prin accentuarea concavității curburii lombare a
coloanei vertebrale
Piciorul plat
• apare în timpul creșterii oaselor deoarece
nu se formează bolta piciorului, contactul
piciorului se face pe toată talpa
• cauza : statul în picioare timp îndelungat,
folosirea unei încălțăminte
necorespunzătoare
Fracturile
• constau în ruperea sau fisurarea oaselor
• se împart în:
o fracturi închise, dacă pielea rămâne intactă
o fracturi deschise, dacă sunt afectați mușchii și pielea, iar capetele
osului ies la exterior
Fracturile
• Cauze : politraumatisme, accidente
• Manifestări : durere, echimoze (vânătăi), deformarea regiunii,
scurtarea regiunii
Entorsele
• se caracterizează prin întinderea sau ruperea ligamentelor într-o
articulație
• cauze : mișcări bruște, necontrolate, traumatisme
• manifestări : dureri locale, echimoze, inflamații
Luxațiile
• se caracterizează prin dislocări ale elementelor componente ale unei
articulații, în special a suprafețelor oaselor articulare
• se împart în:
o luxații traumatice – datorate unui traumatism
o luxații patologice – datorate unor infecții
o luxații congenitale – indivizii se nasc cu ele
Prevenire
• regim alimentar bogat în vitamine și săruri minerale
• exerciții fizice
• respectarea regulilor de protecție a muncii și de circulație
Sistemul muscular
• Mușchii capului
• Mușchii gâtului
• Mușchii trunchiului
• Mușchii membrelor
• Tipuri de contracții musculare
Mușchii capului
• Se împart în:
o mușchi mimici – cutanați : frontal,
occipital, mușchi în jurul orificiilor
o mușchi masticatori : maseteri, temporali
o mușchii limbii
o mușchii extrinseci ai globului ocular
Mușchii capului
• Se împart în:
o pielosul gâtului
o hioidieni
o sternocleidomastoidieni
Mușchii trunchiului
• Se împart în:
o mușchii spatelui și ai cefei – trapez, dorsal, al
șanțurilor intervertebrale
o mușchii toracelui – pectoralii, dințații,
intercostalii, diafragmul
o mușchii abdomenului – drepți abdominali,
oblici externi, oblici interni
Mușchii membrelor
• Se împart în:
o mușchii membrelor superioare
o mușchii membrelor inferioare
Mușchii membrelor superioare
• Aceștia sunt:
o mușchii umărului – deltoidul
o mușchii brațului – biceps și triceps
o mușchii antebrațului – flexori și extensori
ai degetelor, pronatori și supinatori ai
antebrațului
o mușchii mâinii
Mușchii membrelor inferioare
• Aceștia sunt:
o mușchii fesieri
o mușchii coapsei – croitor, cvadriceps
femural, biceps femural, adductori
Mușchii membrelor inferioare
o mușchii gambei – triceps sural
(gastrocnemieni și solear), flexori și
extensori ai degetelor, pronatori și
supinatori ai degetelor
o mușchii plantei – flexori și extensori
ai degetelor
Tipuri de contracții musculare
• Mușchii sunt organe active ale mișcării care asigură tonusul, postura,
echilibrul, mimica și mișcările voluntare
• Se împart în:
o contracții izometrice
o contracții izotonice
o contracții simple
o contracții fuzionate
Contracții izometrice
• mușchiul nu își modifică dimensiunile, ci starea de tensiune
• energia este transformată în căldură
• nu realizează lucru mecanic
• sunt caracteristice musculaturii posturale
Contracții izotonice
• mușchiul se scurtează și se produce mișcare
• tensiunea rămâne aceeași
• realizează lucru mecanic
• sunt caracteristice majorității mușchilor membrelor
Contracții simple
• se obțin dacă se aplică mușchiului o excitație unică, de scurtă durată,
declanșate de o singură stimulare a mușchiului
Contracții fuzionate
• se împart în:
o tetanos incomplet
o tetanos complet
o tonus muscular
Tetanosul incomplet
• se obține prin aplicarea repetitivă a stimulilor cu frecvență joasă
• graficul înregistrează un platou dințat care exprimă sumarea
incompletă a secuselor
Tetanos complet
• se obține prin aplicarea repetitivă a stimulilor cu frecvență mai mare
• graficul înregistrează un platou regulat, exprimând sumarea totală a
secuselor
Tonusul muscular
• reprezintă starea de contracție permanentă, dar parțială a
musculaturii
• este rezultatul unor impulsuri nervoase care provin de la măduvă și
care stimulează alternativ fibrele musculare
• are rol în: termoreglare, menținerea tonusului postural, expresia feței,
ușurarea declanșării contracțiilor musculare
• Oboseala musculară
• Întinderi și rupturi musculare
Oboseala musculară
• Cauze:
o activitate fizică dezorganizată
o stres
o scăderea randamentului energetic
o acumulare de acid lactic
o lipsa oxigenului
Oboseala musculară
• Simptome:
o dureri musculare
o scăderea forței musculare
o dispariția fazei de relaxare
o instalarea contracturii musculare
o scăderea excitabilității musculare
Oboseala musculară
• Prevenire:
o dozarea efortului muscular
o evitarea sedentarismului
o tratarea unor boli endocrine
o stil de viață echilibrat
Întinderi și rupturi musculare
• Cauze:
o eforturi musculare intense
o întinderea musculară – contracție excesivă a mușchiului peste limita
de elasticitate
o ruptura musculară – ruperea mușchiului sau a țesutului conjunctiv
adiacent
• Simptome:
o dureri locale
o echimoze și tumefierea zonei afectate
o vărsături și colaps în cazuri grave
• Prevenire și tratament:
o repaus
o regim de viață echilibrat
o tratament chirurgical în cazuri grave
Digestia și absorbția
Lecția 1. Anatomia sistemului digestiv
Lecția 2. Fiziologia sistemului digestiv
Anatomia sistemului digestiv
• are următoarele componente:
o tub digestiv
o glande anexe
Tubul digestiv
• este alcătuit din:
o cavitate bucală
o faringe
o esofag
o stomac
o intestin subțire
o intestin gros
Cavitatea bucală
• conține limba și dinții
o limba – organ musculos cu rol în
vorbire, masticație, deglutiție,
sensibilitate gustativă
o dinții – organe dure cu rol în
masticație și vorbire
Faringele
• este un conduct musculo-membranos
• loc de încrucișare a căii digestive cu cea
respiratorie
• comunică anterior cu fosele nazale, cavitatea
bucală și laringele
• comunică lateral cu urechea medie
• comunică interior cu esofagul
Esofagul
• organ musculo-membranos
• situat posterior față de trahee
• rol în deglutiție
Stomacul
• situat în abdomen, în loja gastrică
• este un organ cavitar
• comunică cu esofagul prin orificiul cardia și cu duodenul prin orificiul
pilor
• în mucoasa stomacului se găsesc glande gastrice ce secretă sucul
gastric
Stomacul
• format din: fornix(fundul stomacului), corp, antru, canal piloric
Intestinul subțire
• se întinde de la pilor la valvula ileocecală
• are trei segmente : duoden, jejun și ileon
• duodenul – porțiune fixă – cuprinde în concavitatea sa capul
pancreasului
Intestinul subțire
• jejunul și ileonul – porțiuni mobile
• în mucoasa intestinală se află glande care secretă suc intestinal și
mucus
• pe suprafața mucoasei intestinale se află vilozitățile intestinale
Vilozitățile intestinale
• sunt alcătuite din:
o epiteliu simplu cilindric – cu enterocite –
celule cu microvili
o țesut conjunctiv lax
o vase de sânge
o capilar limfatic – chilifer central
o fibre musculare netede
Vilozitățile intestinale
• au rol de a mări suprafața de absorbție
Intestinul gros
• se întinde de la valvula ileocecală până la anus
• mucoasa intestinului gros este lipistă de vilozități intestinale, iar
celulele sale secretă mucus
• alcătuită din cec, colon și rect
Intestinul gros
• Colonul:
• cecul – se continuă cu apendicele vermiform
• colonul – segmentat
• rectul – se continuă cu canalul anal ce se deschide prin anus
Glandele anexe
• reprezentate de:
o glandele salivare
o ficat
o pancreas
Glandele salivare
• se împart în : parotide, sublinguale și submandibulare
• sunt situate în vecinătatea cavității bucale
• sunt glande acinoase care secretă salivă
Ficatul
• situat în cavitatea abdominală, sub diafragm, în
loja hepatică
• are o secreție exocrină – bila – care se elimină în
perioadele digestive în duoden, iar în timpul
perioadelor interdigestive este depozitată în
vezicula biliară
• este alcătuit din lobi, segmente și lobuli
Lobulul hepatic
• unitatea structurală și funcțională a ficatului
• alcătuit din hepatocite, capilare sanguine, canalicule libiare și țesut
conjunctiv
Pancreasul
• este o glandă mixtă
• situat retroperitoneal, înapoia stomacului
• alcătuit din cap, corp și coadă
• partea exocrină secretă sucul pancreatic care este eliminat în duoden
Fiziologia sistemului digestiv
• Digestia reprezintă totalitatea transformărilor suferite de alimentele
ingerate de la substanțe complexe în substanțe organice simple,
absorbabile, numite nutrimente
• În tubul digestiv, alimentele suferă transformări mecanice, fizice și
chimice
Transformările mecanice
• masticația
• triturarea
• deglutiția
Transformările fizice
• înmuierea alimentelor
• dizolvarea substanțelor hidrosolubile
• emulsionarea grăsimilor
Transformările chimice
• transformările substanțelor alimentelor complexe în substanțe
organice simple sub acțiunea enzimelor digestive
Enzimele digestive
• sunt componente ale sucurilor digestive
• sunt substanțe organice care acționează numai asupra anumitor
substanțe organice alimentare
• unele enzime sunt secretate sub formă inactivă și devin active în
prezența anumitor substanțe
Categorii de enzime digestive
• enzime glicolitice (amilolitice) – transformă glucidele în
monozaharide (glucoză, fructoză, galactoză)
• enzime lipolitice – transformă lipidele în glicerină și acizi grași
• enzime proteolitice – transformă proteinele în aminoacizi
Digestia bucală
• În cavitatea bucală, alimentele suferă transformări mecanice, fizice și
chimice
• Masticația – proces prin care alimentele solide și semisolide sunt
prelucrate mecanic prin tăiere, zdrobire și triturare prin participarea
mandibulei, mușchilor masticatori, dinților, buzelor, limbii, obrajilor
Alimente ingerate Masticație

Bol alimentar
în cavitatea bucală Îmbibare în salivă
Digestia bucală
• saliva – produsul glandelor salivare care acționează în cavitatea
bucală
• saliva are rol în înmuierea alimentelor, solubilizarea unor constituenți
alimentari, vorbire, protecție antibacteriană, formarea bolului
alimentar, deglutiție
Alimente ingerate Masticație

Bol alimentar
în cavitatea bucală Îmbibare în salivă
Digestia bucală
• saliva conține enzima glicolitică ptialină (amilaza salivară) care
hidrolizează amidonul preparat
• deglutiția – totalitatea proceselor prin care bolul alimentar, format în
cavitatea bucală, străbate faringele și esofagul, ajungând în stomac
Amidon preparat Amilază salivară Maltoză + dextrine

Digestia gastrică
• este rezultatul activității secretorii și motorii a stomacului
• activitatea secretorie – constă în secreția de suc gastric, produs de
glandele gastrice
Sucul gastric
• conține apă, substanțe anorganice (HCl, cloruri de Na și K, fosfați de
Ca,Mg) și substanțe organice (enzime, mucus)
• rolul HCl este de a activa enzimele proteolitice din sucul gastric,
stimulează evacuarea gastrică și rol antiseptic
Sucul gastric
• enzime proteolitice – pepsinogen inactiv ce se transformă în
pepsină,labferment și gelatinaza
• enzime lipolitice – lipaza gastrică
Proteine Pepsină Albumoze și peptone
Cazeinogen Labferment Paracazeinat de Ca
Gelatină Gelatinază Gelatină lichefiată
Lipide
Lipază Acizi grași și glicerină
emulsionate
Digestia intestinală
• este rezultatul activității secretorii și motorii a intestinului subțire
• activitatea secretorie – constă în secreția biliară, ăancreatică și
intestinală
Secreția biliară
• este secretată de ficat și acționează în duoden
• conține pigmenți biliari (bilirubina și biliverdina), săruri biliare,
colesterol și lecitină
• nu conține enzime
• sărurile biliare au rol în emulsionarea lipidelor, absorbția lipidelor în
intestin și activarea enzimelor lipolitice
Secreția pancreatică
• este seccretat de partea exocrină a pancreasului și acționează în
duoden
• conține substanțe anorganice (bicarbonat de sodiu – rol în
neutralizarea chimului gastric) și organice (enzime)
Albumoze și Tripsină/Chemotrip
Peptide
Secreția pancreatică peptone sină
Tripeptide și
Peptide Carboxipeptidaze
dipeptide
• enzime proteolitice – tripsinogen Proteine

fibroase
Elastază
Proteine fibroase
hidrolizate
(devine tripsină în intestin sub
acțiunea enterokinazei), Amidon crud
Amilază
pancreatică
Maltoză
chemotripsinogen (devine
chemotripsină activă sub acțiunea Lipide
emulsionate
Lipază pancreatică Glicerol și acizi grași
tripsinei), carboxipeptidaze și
elastaza
• enzime lipolitice – lipaza
pancreatică
• enzime amilolitice – amilaza
pancreatică
Secreția intestinală
• glandele din mucoasa duodenală secretă un lichid bogat în mucus și
bicarbonat
• enzimele sunt prezente la nivelul membranei apicale a enterocitelor și
sunt reprezentate de enzime proteolitice – peptidaze, amilolitice –
dizaharidaze și lipolitice - lipaza
Tripeptide și dipeptide peptidaze Aminoacizi
Dizaharide Dizaharidaze Monozaharide
Lipide Lipaza intestinală Acizi grași și glicerol

Activitatea motorie a intestinului subțire
• este asigurată de trei tipuri de contracții : tonice, peristaltice și
segmentare
• mișcările peristaltice sunt unde de contracție circulară care se
propagă de-a lungul intestinului spre colon
• mișcările segmentare constau în contracții inelare care apar la
intervale regulate, de-a lungul intestinului, apoi se relaxează și apar
alte contracții circulare la mijlocul segmentelor dintre contracțiile
precedente
Absorbția intestinală
• Absorbția reprezintă procesul prin care produșii simpli, rezultați din
digestie, străbat pereții tubului digestiv, trecând prin sânge și limfă
• Adaptări ale mucoasei intestinale pentru realizarea funcției de
absorbție:
o epiteliu unistratificat
o enterocite cu microvili la polul apical
o vilozități intestinale cu vase sanguine și limfatice
o contracția vilozităților mobilizează produșii absorbiți
• se realizează prin următoarele mecanisme:
o pasiv – fără consum de energie – substanțele trec prin lumenul
intestinal de la o concentrație mai mare la o concentrație mai mică (în
sânge și limfă)
o activ – cu consum de energie furnizat de ATP, împotriva gradientului
de concentrație
o prin vezicule de pinocitoză – la nivelul membranei enterocitelor
Absorbția proteinelor
Proteine Mecanism de absorbție
Aminoacizi Activ – în sânge
Proteine Prin vezicule de pinocitoză

Absorbția glucidelor
Glucide Mecanismul absorbției
Pentoze Riboza Pasiv – în sânge
Hexoze Glucoza Activ – în sânge
Fructoza
Cu un transportor comun cu Na
Galactoza
Manoza
Absorbția lipidelor
Lipide Mecanismul absorbției
Glicerol Pasiv – în sânge
Acizi grași cu lanț scurt Pasiv – în sânge
Acizi grași cu lanț lung Pasiv – în limfă sub formă de chilomicroni
Absorbția electroliților și a apei
Electroliți Mecanismul absorbției
Na+ Activ – în intestinul subțire și colon
Cl-
Ca2+ Activ – la nivelul duodenului, în prezența vitaminei D
Pasiv – în restul intestinului
Fe2+ Activ – în jejun și ileon, stimulat de vitamina C
Apa Pasiv – în intestinul subțire și gros
Absorbția vitaminelor
Vitamine Mecanismul absorbției
Hidrosolubile Vitamine B1,B2,B6,B12 Activ - în sânge
Liposolubile Vitaminele A,D,K,E Pasiv – în limfă sub formă de chilomicroni
Fiziologia intestinului gros
• În intestinul gros se desfășoară activități secretorii, motorii, de
absorbție, procese de fermentație și de putrefacție în urma cărora se
formează materiile fecale
• activitatea secretorie constă în producerea de mucus cu rol în
formarea materiilor fecale și secreția de potasiu
• activitatea de absorbție constă în absorbția apei, Na+, Cl-
• activitatea motorie constă în:
o contracții segmentare, staționare (în colonul proximal) care
favorizează absorbția apei
o mișcări segmentare și unde peristaltice (în colonul distal) cu efect
propulsiv
o contracții ”în masă” rare, puternice (în colonul descendent și sigmoid)
propulsează conținutul colonului spre rect
• procesul de fermentație – realizată de flora de fermentație aerobă
(localizată în colonul ascendent și jumătatea dreaptă a colonului
transvers)
o scindează glucidele vegetale nedigerate în acizi organici (lactic,
butiric) și gaze (CO2, CH4)
o sintetizează vitamina K și vitamine din complexul B
• procesul de putrefacție – realizat de flora de putrefacție anaerobă
(localizată în jumătatea stângă a colonului transvers și colonul
descendent):
o scindează proteinele nedigerate în amine, indol, scatol, amoniac, care
se resorb și ajung la ficat, unde sunt detoxificați
• defecația – eliminarea materiilor fecale
• este un act reflex coordonat de centrii medulari și este controlat
cortical
• Caria dentară
• Stomatita
• Enterocolita
• Ciroza hepatică
• Litiaza biliară
• Pancreatita
Caria dentară
• proces care distruge țesuturile dentare
• cauze : bacteriene
• simptome : cangrenă, descompunerea țesuturilor dentare, granulom (
pungă de puroi la vârful rădăcinii unui dinte)
Stomatita
• reprezintă inflamația superficială a mucoasei bucale
• cauze : virusuri, bacterii
• simptome : roșeață, leziuni, greutate în masticație și deglutiție
Enterocolita
• reprezintă inflamații ale mucoasei intestinului subțire sau a
intestinului gros
• cauze : virusuri, bacterii, paraziți, tratament cu antibiotice
• simptome : greață, vomă, dureri abdominale, febră, diaree
Ciroza hepatică
• boală cronică a ficatului prin care se distruge parenchimul hepatic
• cauze : hepatită cronică, infecții repetate, alcoolism
• simptome : lipsa poftei de mâncare, grețuri, balonări, oboseală,
mărirea ficatului, creșterea în volum a abdomenului
Litiaza biliară
• prezența unor calculi (”pietre”) în canalul biliar sau vezicula biliară
• cauze : creșterea concentrației de săruri în bilă
• simptome : colică biliară, grețuri, vărsături, febră, frisoane, icter
Pancreatita
• inflamația acută sau cronică a pancreasului
• cauze : intoxicații, infecții, alcoolism
• simptome : dureri abdominale, grețuri, vărsături, slăbire
Prevenția patologiilor
• spălarea pe mâini înaintea meselor și după folosirea toaletelor
• spălarea pe dinți după fiecare masă
• control stomatologic periodic
• evitarea consumului alimentelor prea reci sau prea fierbinți
• conservarea și prepararea corectă a alimentelor
Prevenția patologiilor
• spălarea fructelor și a legumelor
• respectarea orarului meselor
• evitarea consumului exagerat de alcool, cafea, tutun și condimente
• reducerea consumului de grăsimi
Circulația
Lecția 1. Grupele sangvine. Imunitatea
Lecția 2. Activitatea cardiacă
Grupele sangvine. Imunitatea
• Sângele este alcătuit din :
o plasmă – în proporție de 55% - conține apă, săruri minerale ș
substanțe organice
o elemente figurate – în proporție de 45% - reprezentate de hematii
(celule roșii), leucocite (celule albe) și trombocite
Grupele sangvine
• pe suprafața hematiilor se pot afla proteinele numite antigene –
aglutinogene - A, B și D
• în plasma sangvină se pot afla proteinele numite anticorpi –
aglutinine – alfa și beta
• sistemul ABO cuprinde 4 grupe sangvine
Grupele sangvine
Grupa sangvină Aglutinogen Aglutinină Pot dona la Pot primi de la
O (I) - alfa, beta toate grupele O
A (II) A beta A și AB O și A
B (III) B alfa B și AB O și B
AB (IV) AB - AB toate grupele
Grupele sangvine
• înlănțuirea aglutinogenului cu aglutinina corespunzătoare (A cu alfa și
B cu beta) este incompatibilă deoarece se produce reacția antigen –
anticorp care determină : hemoliza (distrugerea hematiilor) și
aglutinarea hematiilor (adunarea hematiilor ntr-un singur loc)
Transfuzia
• cu cantități mari de sânge se realizează în cadrul aceleiași grupe
(sânge izogrup)
• cu cantități mici de sânge se realizează după schema compatibilității
la transfuzie
Sistemul Rh
• Oamenii pot avea:
o Rh pozitiv – dacă au pe membrana hematiilor antigenul D (moștenit
de la tată)
o Rh negativ – dacă nu au pe membrana hematiilor antigenul D
• prin transfuzii repetate de sânge Rh pozitiv la persoane Rh negativ se
produc anticorpi anti D (anti-Rh) care vor produce hemoliza
Sistemul Rh
• în cazul mamei Rh negativ, când tatăl este Rh pozitiv, copiii rezultați
vor moșteni caracterul Rh pozitiv al tatălui; prima sarcină poate
decurge normal, dar la sarcinile următoare se pot produce accidente
de incompatibilitate (distrugerea hematiilor fătului – icter hemolitic,
avort precoce)
Imunitatea
• Reprezintă capacitatea organismului de a recunoaște și
de a neutraliza particulele sau celule străine acestuia
• Antigenul este o substanță străină organismului și care,
pătrunsă în mediul intern, declanșează producerea de
către organism a unor substanțe specifice, numite
anticorpi, care neutralizează sau distrug antigenul
• Organsimul uman folosește împotriva factorilor biologici
din mediul extern două sisteme: imunitatea nespecifică
și imunitatea specifică
Imunitatea nespecifică
• Este prezentă la toți oamenii – este înnăscută
• Se realizează prin:
o mecanisme celulare – fagocitoza – proces de capturare și digestie a
microorganismelor pătrunse în corpul uman
o mecanisme umorale – substanțe produse de celule locale : lizozimul
salivar, acidul clorhidric gastric, acizii organici din glandele sebacee
Imunitatea specifică
• apare în urma contactului cu agenți patogeni
• este realizată de limfocitele T – imunitatea celulară și de limfocitele B
– imunitate umorală
Imunitatea specifică
• Este de două tipuri:
o Imunitate dobândită natural – pasiv (prin transfer transplacentar de
anticorpi sau din laptele matern) sau activ (în urma unor boli)
o Imunitate dobândită artificial – activ (prin vaccinare – introducerea în
organism a unor patogeni atenuați) sau pasiv (prin administrare de
seruri care conțin anticorpi gata formați)
Activitatea cardiacă
• Inima
o este un organ musculos cavitar
o este situată în mediastin
o este alcătuită din patru camere : două atrii și
două ventriculare care comunică prin orificii
atrioventriculare, prevăzute cu valvule
o peretele inimii este alcătuit din trei straturi :
epicard, miocard și andocard
Miocardul
• este constituit din două tipuri de celule : celule miocardice contractile
și celule miocardice modificate care intră în alcătuirea țesutului
excitoconductor sau nodal
• Sistemul excitoconductor este format din:
o nodulul sinoatrial
o nodulul atrioventricular
o fasciculul His
Nodulul sinoatrial
• Se află în peretele atriului drept, în
vecinătatea orificiului de vărsare al
venei cave superioare
• Frecvența descărcărilor este de
70-80/minut
• Conduce activitatea cardiacă
Nodulul atrioventricular
• Se află în partea inferioară a
septului interatrial și se termină
în septul interventricular
• Frecvența descărcărilor este de
40/minut
• Funcționează permanent și în
paralel cu nodulul sinoatrial
Fasciculul His
• Pleacă din nodul atrioventricular
• Se împarte în două ramuri care
coboară în ventricule și formează
rețeaua Purkinje
• Frecvența de descărcare este de
25/minut
Proprietățile miocardului
1. Automatismul
2. Conductibilitatea
3. Excitabilitatea
4. Contractilitatea
Automatismul
• Reprezintă capacitatea celulelor miocardice de a se
contracta ritmic datorită impulsurilor primite de la
celulele țesutului nodal
• Activitatea cardiacă este condusă de nodulul
sinoatrial
• Dacă acest nodul este distrus, controlul este preluat
de nodulul atrioventricular
• Dacă și acest nodul este distrus, controlul este
preluat de fasciculul His
Conductibilitatea
• Constă în conducerea potențialului de acțiune de la centrul de
comandă în întreg miocardul
• Potențialul de acțiune parcurge următorul traseu:
Atrii
Nodul sinoatrial
Celule miocardice
Nodul
Fasciculul His Rețeaua Purkinje contractile
atrioventricular
ventriculare
Excitabilitatea
• Este proprietatea celulelor miocardice în repaus de a răspunde la
stimuli prag printr-un potențial de acțiune
Contractilitatea
• Este proprietatea miocardului de a răspunde la acțiunea unui stimul
prin modificări ale dimensiunilor și tensiunii
• Forța de contracție este mai mare în ventricule decât în atrii, iar dintre
ventricule, aceasta este mai mare în ventriculul stâng
• Contracțiile miocardului se numesc sistole, iar relaxările se numesc
diastole
Ciclul cardiac
• Este format dintr-o sistolă și o diastolă
• Are o durată de 0,8 s pentru 70 contracții/minut
• Creșterea ritmului cardiac peste 70 contracții/minut se numește
tahicardie
• Scăderea ritmului cardiac sub 70 contracții/minut se numește
bradicardie
Ciclul cardiac - atrii
• Sistola atrială – durează 0,1 secunde și determină trecerea sângelui
din atrii în ventricule
• Diastola atrială – durează 0,7 secunde și are loc după sistola atrială
Ciclul cardiac - ventricule
• Sistola ventriculară:
o Durează 0,3 secunde
o Urmează după sistola atrială
o Se închid valvele atrioventriculare dintre atrii și ventricule
o Se deschid valvele semilunare de la baza aortei și arterei pulmonare
o Sângele este evacuat din ventricule
Ciclul cardiac - ventricule
• Diastola ventriculară:
o Urmează după sistola ventriculară
o Se închid valvele semilunare care împiedică reîntoarcerea sângelui în
ventricule
o Se deschid valvele atrioventriculare
Ciclul cardiac
• Diastola generală:
o Atriile și ventriculele se relaxează
o Durează de la sfârșitul sistolei ventriculare până la începutul unei
sistolei atriale din ciclul cardiac următor
Ciclul cardiac
• Inima nu obosește deoarece:
o Într-un ciclu cardiac durata diastolei este mai mare decât durata
sistolei
o Existența diastolei generale
o Miocardul nu funcționează prin ”datorie de O2”, deoarece aportul de
O2 este crescut în timpul diastolei
Parametrii funcționali ai activității cardiace
• Frecvența cardiacă (Fc) – numărul de contracții pe minut
• Debitul sistolic (Ds) – cantitatea de sânge expulzat de
ventricule la fiecare sistolă (70-90ml)
• Debitul cardiac (Dc) – cantitatea de sânge expulzată de
inimă într-un minut; reprezintă produsul dintre debitul
sistolic și frecvența cardiacă pe minut
• Debitul cardiac crește în timpul efortului muscular, al
sarcinii, al febrei și scade în timpul somnului
Debitul cardiac (Dc) = Frecvența cardiacă (Fc) x Debitul sistolic (Ds)

• Tensiunea arterială –reprezintă forța exercitată de către coloana de
sânge asupra preților vaselor de sânge prin care circulă
o Se măsoară la nivelul arterei brahiale cu ajutorul tensiometrului în
condiții de rapus și relaxare
o Are o valoare maximă (sistolică) de 120-140 mmHg
o Are o valoare minimă (diastolică) de 70-80 mmHg
o Creșterea tensiunii arteriale peste valorile normale se numește
hipertensiune, iar scăderea hipotensiune
o Valorile normale ale celor două presiuni cresc o dată cu vârsta
• Pulsul arterial – este rezultatul undei determinată de distensia
pereților aortei, ca urmare a evacuării bruște a sângelui din
ventriculul stâng
• Este perceput când se comprimă o arteră pe plan osos
• Informează asupra frecvenței și ritmului cardiac
Marea și mica circulație
• Sângele parcurge în sistemul
circulator două circuite :
circulația sistemică (marea
circulație) și circulația
funcțională a plămânului
(mica circulație)
Marea circulație
• transportă sânge oxigenat de la inimă către toate organele
• preia CO2 de la celule
artera aortă vene cave
V.S. corp A.D.
sânge oxigenat sânge neoxigenat
O2 CO2
Mica circulație
• transportă sânge neoxigenat de la inimă către plămâni
• preia O2 de la plămâni
artera pulmonară vene pulmonare
V.D. corp A.S.
sânge neoxigenat sânge oxigenat
CO2 O2
• Cardiopatia ischemică
• Hemoragiile
• Leucemii
• Anemii
• Prevenire
Cardiopatia ischemică
• Este o afecțiune cardiacă
provocată de scăderea
vascularizației inimii
• Cauze : ateroscleroza,
consum mare de grăsimi,
spasm, compresie
• Simptome : dureri în
regiunea inimii, senzație de
constricție
Hemoragiile
• Reprezintă scurgeri de sânge în
afara sistemului vascular
• Cauze : traumatisme, leziuni, boli
infecțioase sau alergice ale
vaselor de sânge
• Simptome : paloare,
hipotensiune, accelerarea
pulsului și a repsirației,
tranpsirație, senzație de sete
Leucemii
• Boli ale sângelui caracterizate prin
creșterea numărului de leucocite
• Cauze : activitatea anormală și
excesivă a țesuturilor care dau
naștere leucocitelor
• Simptome : febră, hemoragii,
anemie, splină și ficat mărit
Anemii
• Sunt stări patologice
caracterizate prin scăderea
numărului de hematii și a
hemoglobinei din sânge
• Cauze : infecțioase, parazitare,
toxice, răni, accidente, sarcina
extrauterină
• Simptome : paloare pielii,
slăbiciune, amețeală
Prevenire
• Respectarea unui regim echilibrat de activitate și odihnă
• Evitarea consumului exagerat de alcool, tutun și cafea
• Evitarea totală a drogurilor
• Evitarea sedentarismului și supra-alimentației
Respirația
Lecția 1. Anatomia sistemului respirator
Lecția 2. Fiziologia sistemului respirator
Anatomia sistemului respirator
• Căile respiratorii
• Plămânii
Anatomia sistemului respirator
• Respirația este procesul prin care la
nivel celular au loc, în prezența
oxigenului, procese de
oxido-reducere a substanțelor
organice, cu eliberare de energie,
CO2 și H2O
• Totalitatea organelor prin care se
face schimbul de gaze dintre aerul
atmosferic și organism alcătuiesc
sistemul respirator
Sistemul respirator
• Se compune din :
o Plămâni
o Căi aeriene : fose nazale, faringe,
laringe, trahee, bronhii principale
• Alveolele pulmonare sunt unitățile
funcționale ale plămânilor, la
nivelul acestora realizându-se
schimburile gazoase
Plămânii
• situați în cavitatea toracică
• acoperiți de două membrane subțiri
numite pleure (viscerală și parietală),
între care se află o peliculă fină de lichid
pleural care favorizează alunecarea
plămânilor în respirație și îi solidarizează
de cutia toracică
• alcătuiți din lobi, segmente și lobuli
Plămânii
• odată pătrunse în plămâni,
bronhiile se ramifică și formează
arborele bronșic
• ultimele ramificații se numesc
bronhiole și se termină cu sacii
alveolari, care conțin alveole
pulmonare
• la nivelul alveolelor pulmonare
are loc schimbul de gaze
respiratorii între plămâni și
capilarele sangvine
Fiziologia sistemului respirator
• Ventilația pulmonară
• Volume și capacități respiratorii
• Schimburile de gaze respiratorii
Ventilația pulmonară
• Este procesul prin care se realizează schimbul de gaze respiratorii
dintre organism și mediu
• Cuprinde două etape:
o Inspirația
o Expirația
Inspirația
• este un proces activ
• mușchii inspiratori (intercostali și
diafragma) se contractă
• volumul cutiei toracice crește
• plămânii se destind pasiv, mărindu-și
volumul
• presiunea intrapulmonară scade sub
valoarea presiunii atmosferice
• aerul pătrunde în plămâni
Expirația
• este un proces pasiv
• mușchii inspiratori (intercostali și
diafragma) se relaxează
• volumul cutiei toracice scade
• plămânii își micșorează volumul
• presiunea intrapulmonară crește peste
valoarea presiunii atmosferice
• aerul iese din plămâni
Volume și capacități respiratorii
• Volumele respiratorii variază în funcție de sex, vârstă, dezvoltare
fizică și se măsoară cu ajutorul unui aparat numit spirometru
o Volumul curent – V.C. – 500 ml aer – reprezintă volumul de aer care
pătrunde în plămâni în cursul unei inspirații de repaus și este eliminat
printr-o expirație de repaus
o Volumul inspirator de rezervă - V.I.R. – 1500 ml aer – reprezintă
volumul suplimentar de aer care pătrunde în plămâni în timpul unei
inspirații forțate, care urmează după o inspirație de repaus
o Volumul expirator de rezervă - V.E.R. – 1500 ml aer – reprezintă
volumul suplimentar de aer care este eliminat din plămâni în timpul
unei expirații forțate, care urmează după o expirație de repaus
o Capacitatea vitală – C.V. – reprezintă volumul maxim de aer ce poate
fi scos din plămâni printr-o expirație forțată efectuată după o
inspirație maximă
C.V. = V.C. + V.I.R. + V.E.R.

• Volumul rezidual – V.R. – 1500 ml aer – reprezintă volumul de aer
care rămâne permanent în plămâni și care nu poate fi eliminat decât
prin deschiderea cutiei toracice
• Capacitatea pulmonară totală – C.P.T. – reprezintă volumul de aer
cuprins în plămâni la sfârșitul unei inspirații maxime
C.P.T. = C.V. + V.R.

o Debitul respirator de repaus reprezintă cantitatea de aer care
pătrunde în plămâni într-un minut în condiții de repaus
o Frecvența respiratorie, în stare de repaus este de 16 respirații/minut
la bărbați și 18 respirații/minut la femei
Debit respirator = Volum curent x frecvență respiratorie

Schimburile de gaze respiratorii
• Schimburile de gaze cuprind trei etape:
1. Etapa pulmonară
2. Etapa sanguină
3. Etapa celulară
Etapa pulmonară
• Presupune schimbul de gaze respiratorii
dintre aerul din alveolele pulmonare și
sângele din capilare
• Se desfășoară la nivelul membranei
alveolo-capilare, formată din : endoteliu
capilar, interstițiu pulmonar, epiteliu
alveolar și surfactant
• Se face datorită diferenței de presiune
parțială a gazelor
Etapa sangvină
Transportul dioxidului de carbon Transportul oxigenului

• Dizolvat în plasma sangvină • Dizolvat în plasma sangvină
• În combinație cu hemoglobina • În combinație cu hemoglobina
(carbohemoglobină) (oxihemoglobină)
• Sub formă de bicarbonați de
sodiu și potasiu
Etapa celulară
• Oxigenul trece din capilarele sangvine, de
la o presiune mai mare, în lichidul
interstițial, unde presiunea este mai mică
• Dioxidul de carbon va trece din celule,
unde presiunea este mai mare, în lichidul
interstițial și de aici în capilare, unde
presiunea este mai redusă
• Gripa
• Fibroza pulmonară
• Emfizem pulmonar
• Prevenire
Gripa
• Cauze : boală
infectocontagioasă produsă
de virusul gripal
• Simptome : febră, inflamația
căilor respiratorii
superioare, dureri
musculare, dureri de cap,
insomnii, tulburări digestive
Fibroza pulmonară
• Reprezintă dezvoltarea exagerată a
țesutului conjunctiv din parenchimul
pulmonar
• Cauze : iradierea terapeutică pentru
tumori maligne sau după bronșită
cronică, TBC, silicoză
• Simptome : sclerozarea țesutului
pulmonar și insuficiență respiratorie
și cardiacă
Emfizem pulmonar
• Reprezintă acumularea de aer în
țesutul pulmonar interstițial
• Cauze : boli cronice – bronșite, TBC
• Simptome : dilatarea alveolelor,
scăderea elasticității pulmonare,
creșterea volumului de aer rezidual,
tuse, cianoză, torace cu aspect
globulos
Prevenire
• Evitarea frigului și aglomerațiilor
• Purtarea unei îmbrăcăminți adecvate temperaturii externe
• Evitarea fumatului activ sau pasiv
• Practicarea sportului
• Alimentație bogată în vitamine
Excreția
Lecția 1. Anatomia sistemului excretor
Lecția 2. Fiziologia sistemului excretor
Anatomia sistemului excretor
• Rinichi
• Căi urinare
Anatomia sistemului excretor
• Excreția – procesul prin care
apa, substanțele nefolositoare
și cele în exces se elimină din
organism, sub formă de urină
• Sistemul excretor este alcătuit
din rinichi și căi urinare
Sistemul excretor
• Este alcătuit din:
• Rinichi
• Căi urinare intrarenale
o Calice mici
o Calice mari
o Pelvis renal
• Căi urinare extrarenale
o Uretere
o Vezică urinară
o uretră
Rinichii
• sunt organe preche
• localizați în partea dorsală a cavității
abdominale, de o parte și de alta a
coloanei vertebrale
• au forma unor boabe de fasole
• sunt înveliți de o capsulă conjunctivă
• alcătuiți din unități structurale și
funcționale numite nefroni
Nefronul
Fiziologia sistemului excretor
• Formarea urinei
• Micțiunea
Formarea urinei
• Formarea urinei cuprinde 3 etape:
1. Ultrafiltrarea glomerulară
2. Reabsorbția tubulară
3. Secreția tubulară
Ultrafiltrarea glomerulară
• Se realizează la nivelul
corpusculului renal și constă în
trecerea plasmei sangvine prin
membrana filtrantă în tubul urinifer
• Membrana filtrantă este formată
din : endoteliul capilarului
glomerului, membrana bazală a
endoteliului și epiteliul capsulei
Bowmann
Ultrafiltrarea glomerulară
• Ultrafiltrarea glomerulară se realizează prin mecanisme : difuziunea
și osmoza
• În urma procesului de ultrafiltrare glomerulară rezultă urina primară,
care este o plasmă deproteinizată; urina primară trece mai departe în
tubul urinifer
• Rata filtrării glomerulare este capacitatea de filtrare a celor doi rinichi
și are o valoare de 125 ml/minut
Resorbția tubulară
• Este procesul prin care substanțele utile din
urina primară trec din tubul urinifer în
capilarele peritubulare.
• Are loc în două moduri:
1. Activ – prin care sunt recuperate glucoza,
aminoacizii, vitaminele B12 și C, ioni de
Na+,K+, fosfații, sulfații
2. Pasiv – când sunt recuperate apa, ureea
și ionul Cl-
Secreția tubulară
• Este procesul invers resorbției, prin care
sunt transportate anumite substanțe
toxice din capilarele peritubulare în
interiorul tubului urinifer
• Se realizează în două moduri:
1. Activ – pentru H+,K+, acid uric și
medicamente
2. Pasiv – pentru amoniac și uree
Formarea urinei
• La finalul celor 3 etape se formează urina finală –
95% apă, 5% substanțe dizolvate (2% săruri
minerale, 3% substanțe organice)
• Urina finală a unui om sănătos nu conține
niciodată glucoză, aceasta fiind prezentă doar la
persoanele cu diabet
• Diureza reprezintă cantitatea de urină eliminată
în 24 de ore și este influențată de cantitatea de
lichide ingerate
Micțiunea
• Este procesul de eliminare a
urinei depozitate în vezica
urinară
• Urina finală formată la nivelul
nefronilor se scurge prin căile
intrarenale, ajungând apoi la
bazine și de aici prin uretere în
vezica urinară
Micțiunea
• Este un act reflex, declanșat de
acumularea a 150-200 ml de urină în
vezica urinară
• Stimularea sistemului nervos simpatic –
are ca efect relaxarea mușchiului
vezical, scăderea presiunii intravezicale
și contracția sfincterului vezical intern –
inhibarea micțiunii
Micțiunea
• Stimularea sistemului nervos
parasimpatic – are ca efect
contracția mușchiului vezical și
relaxarea sfincterului vezical intern –
eliminarea urinei
• Scoarța cerebrală controlează
sfincterul vezical extern; micțiunea
poate fi amânată până când
condițiile permit realizarea acestui
proces
• Cistita
• Nefrita
• Glomerulonefrita
• Prevenire
Cistita
• Reprezintă inflamarea acută a
mucoasei vezicii urinare
• Cauze : infecții microbiene de la
rinichi sau de la uretere
• Simptome : dureri la nivelul
vezicii urinare , urinări dese și
dureroase, hematurie, urină
tulbure
Nefrita
• Reprezintă inflamarea acută sau
cronică a țesutului renal interstițial
• Cauze : infecții microbiene sau reale
• Simptome : dureri lombare, febră,
hipertensiune arterială, edeme,
tulburări urinare
Glomerulonefrita
• Reprezintă inflamarea
bilaterală a glomerulilor renali
• Cauze : origine microbiană,
alergică sau toxică
• Simptome : dureri lombare,
astenie, cefalee, hipertensiune
Prevenire
• Regim igienic de viață
• Evitarea expunerii îndelungate la frig, în special a zonei renale
• Evitarea abuzului de medicamente
Reproducerea
Lecția 1. Sistemul reproducător feminin
Lecția 2. Sistemul reproducător masculin
Lecția 3. Sănătatea reproducerii
Sistemul reproducător feminin
• Alcătuire
• Funcția ovarelor
Sistemul reproducător feminin
• Alcătuit din :
o 2 ovare – glande mixte
o Căi genitale : 2 trompe uterine, uter, vagin
o Organe genitale externe – vulva cu labiile mari și mici
o Glande anexe – glanda mamară - mamela
Ovarele
• Organe pereche
• Localizate în pelvis de o parte și alta a
uterului
• Funcție mixtă
• Formate din 2 zone
o Medulară – central, cu țesut conuunctiv
lax, vase sangvine și limfatice, nervi
o Corticală – periferic, prezintă foliculi
ovarieni în stadii evolutive
Căile genitale
• Trompele uterine – localizate în pelvis și fac
legătura între ovar și uter; extremitatea
dinspre ovar are formă de pâlnieși prezintă
franjuri cu rol de a capta și de a conduce
ovulul expulzat spre uter
• Uterul – organ cavitar, nepreche, situat în
pelvis, între vezica urinară și rect, interpus
între trompele uterine și vagin
• Vaginul – în partea superioară se inseră pe
colul uterin, iar în partea superioarăse
deschide în vestibulul vaginal
Organele genitale externe
• Vulva mărginită de labiile mari și mici
• Prezintă organe erectile – clitorisul și bulbii vestibulari
Glande anexe
• Reprezentate de glandele mamare care secretă laptele
matern
Funcțiile ovarelor
• Funcția exocrină - ovogeneza
• Funcția endocrină – secreția de hormoni ovarieni
Funcția exocrină
• Ovogeneza
• Ciclul ovarian
• Ciclul menstrual
Ovogeneza
• Procesul de formare al gameților femeiești
• În timpul ovulației, foliculul ovarian matur
expulzează ovocitul de ordinul II care este
captat de trompa uterină
• La naștere, în ambele ovare se găsesc
circa 400.000 de foliculi ovarieni
primordiali; majoritatea degenerează și
doar 300-400 rămân să se matureze în
perioada de fertilitate
Ovogeneza
• Începând cu pubertatea și
terminând cu menopauza, din cei
300-400 de foliculi, în fiecare
lună doar un folicul va ajunge la
maturație
Ciclul ovarian
• Durează 28 de zile și reprezintă
totalitatea fazelor prin care trece
un folicul de la stadiul primordial
până la maturare
• Pe parcursul ciclului ovarian se
produc modificări la nivelul
uterului, vaginului și glandelor
mamare
Ciclul menstrual
• Are 2 faze : preovulatorie și postovulatorie
• Faza preovulatorie – în primele 14 zile a
ciclului, ovocitul devine treptat un ovul
matur
• Pe măsură ce ovulul se maturează la nivelul
folicului ovarian apare o cavitate ce se umple
cu lichid folicular
• În ziua a 14-a, foliculul se rupe și ovulul este
expulzat în cavitatea abdominală, proces
numit ovulație
Ciclul menstrual
• Din cavitatea abdominală ovulul este
preluat de trompele uterine
• După ovulație, foliculul devine corp
galbencare secretă progesteron
• Dacă ovulul nu a fost fecundat, corpul
galbendă naștere corpului alb care are
țesut cicatricial
Ciclul menstrual
• Faza postovulatorie – începe în ziua a
15-a și durează până la o nouă
menstruație, după care ciclul se reia
• Fecundația – are loc în trompa uterină
în apropeierea capătului dinspre ovar,
în treimea externă a trompei; se
formează zigotul, care se implantează
în uter, se divide și formează
embrionul
Sistemul reproducător masculin
• Alcătuire
• Funcția testiculelor
Sistemul reproducător masculin
• Alcătuit din:
o Organe genitale interne
o Organe genitale externe
Organele genitale interne
• Acestea sunt:
o Testiculele
o Căi spermatice
o Glande anexe – prostrata, glande
bulbouretrale, vezicule seminale
Testiculele
• Organe pereche
• Situate în scrot
• Învelite în albuginee
• Străbătute de septuri conjunctive
care delimitează lobul testicular
• 1 lobul testicular este format din 2-3
tubi seminiferi contorți în care se
desfășoară spermatogeneza
Testiculele
• Tubii contorți se continuă cu
tubii drepți care reprezintă
primul segement al căilor
spermatice și se deschid în
rețeaua testiculară
• Din rețea pornesc 10-15 canale
eferente care se deschid
încanalul epididimar
Căile spermatice
• Pot fi :
o Intratesticulare – tubii drepți,
rețeaua intratesticulară
o Extratesticulare – canalele
eferente, canalul epididimar,
canalul deferent, canalul
ejaculator, uretra
Glandele anexe
• Acestea sunt:
o Veziculele seminale
o Prostata
o Glandele bulbo – uretrale
Prostata
• Localizată sub vezica urinară, în jurul uretrei
• Secretă un lichid cu rol de transportor și ca mediu nutritiv pentru
spermatozoizi
Veziculele seminale
• Sunt glande pereche
• Sunt localizate posterior de vezica urinară
• Secretă un lichid cu rol de transportor și ca mediu nutritiv pentru
spermatozoizi
Glandele bulbo-seminale
• Sunt două formațiuni glandulare, ovoide, dimensiunea unui sâmbre
de cireașă care se deschid în uretră care se deschid în uretră
• Secretă un lichid clar care se adaugă lichidului spermatic
Organele genitale externe
• Reprezente de :
o Penis – organ genital și urinar
o Bursele scrotale – locul unde sunt localizate testiculele
Sănătatea reproducerii
• Planificarea familială
• Concepția
• Sarcina
• Concepția
Planificarea familială
• Reprezintă capacitatea persoanei sau a cuplului de a anticipa și de a
avea numărul dorit de copii, la momentul ales și la intervale de timp
între nașteri, pe care le hotărăsc singuri
• Acest lucru se poate îndeplini prin folosirea metodelor contraceptive
și prin tratamentul infertilității involuntare
• Obiective:
o Abilitatea individului/cuplului de a
decide dacă și când să aibă copii
o Prevenirea sarcinilor nedorite,
avortului și abandonului de copii
o Asigurarea utilizării corecte a
contraceptivului ales
• Obiective:
o Prevenirea infecțiilor cu transmitere
sexuală
o Prevenirea și depistarea precoce a
cancerului de col uterin și de sân
o Păstrarea calității vieții de cuplu
Concepția
• Se realizează în perioada de maturitate
sexuală a celor două sexe
• În ziua 14 a ciclului ovarian are loc ovulația
• Ovocitul II ajunge din ovar în pavilionul
trompei uterine unde are loc fecundația
• Se formează zigotul care începe să se
segmenteze în timp ce parcurge trompa
uterină
Sarcina
• Reprezintă perioada de dezvoltare a
embrionului, în uter, timp de nouă luni
• În uter, zigotul se fixează de mucoasa uterină,
proces numit nidație
• Din zigot se formează embrionul care din luna
a treia devine făt ce crește și se dezvoltă
până la sfârșitul lunii a noua de sarcină
• Schimburile nutritive dintre mamă și făt se
realizează prin intermediul placentei și al
vaselor ombilicale
Contracepția
• Constă în aplicarea unor meotde de împiedicarea a concepției
• Se împart în :
o Metode temporare
o Metode definitive
Metode temporare
• Contraceptive orale
• Contraceptive de barieră : prezervative,
diafragmă, spermicidele
• Steriletul
• Injecții cu progesteron sau implanturi
subdermice hormonale
• Metoda calendarului
• Metoda temperaturii bazale
Metode definitive
• Ligaturarea trompelor uterine (la femeie)
• Histerectomia (la femeie)
• Avortul
• Vasectomia (la bărbați)
• Anexita
• Adenomul de prostată
• Prevenire
Anexita
• Reprezintă inflamația trompei
uterine și a ovarului
• Cauze : infecții cu bacterii,
avorturi, nașteri, lipsa de igienă
• Simptome : dureri în abdomen,
febră, secreție vaginală, pierderi
de sânge prin vagin
Adenomul de prostată
• Cauze : tumoră benignă ce se
dezvoltă pe prostată; apare la
60% dintre bărbații mai în
vârstă de 50 de ani
• Simptome : tulburări de
micțiune, greutate la urinat,
dureri în perineu, infecții
urinare, dereglări ale activității
sexuale
Genetica moleculară
Lecția 1. Acizi nucleici
Lecția 2. Funcțiile ADN
Lecția 3. Organizarea materialului genetic la virusuri
Lecția 4. Organizarea materialului genetic la procariote
Lecția 5. Organizarea materialului genetic la eucariote
Acizi nucleici
• Nucleotida
• ADN – alcătuire
• ARN – alcătuire, tipuri de ARN, funcții
Nucleotida
• reprezintă unitatea de bază a acizilor
nucleici (ADN, ARN)
o bază azotată – purinică sau pirimidinică
o pentoză (glucid)
o radical fosfat
• structura ei este diferită în ADN față de
ARN
Nucleotida
Acid nucleic ADN ARN
Baze azotate
• purinice adenina (A) guanina (G) adenina (A) guanina (G)
• pirimidinice citozina (C) timina (T) citozina (C) uracil (U)
Pentoză dezoxiriboza riboza
Radical fosfat da da
ADN – acid dezoxiribonucleic
• conține informația genetică a organismelor
• este localizat în nucleu
• este o macromoleculă bicatenară, formată din
două catene paralele și complementare
• cele două catene sunt dispuse helicoidal în
jurul unui ax comun (dublu helix ADN)
• catenele sunt legate intre ele prin punți de
hidrogen între bazele azotate
complementare, astfel:
A=T (legătură dublă)
G≡C (legătură triplă)
• În macromolecula de ADN se deosebesc două tipuri de structuri:
a) Structura primară – monocatenară, reprezentată de secvența de
nucleotide dintr-o catenă
b) Structura secundară – reprezentată de structura bicatenară sub
formă de dublu helix a ADN-ului
• Catenele de ADN sunt antiparalele, o catenă
are orientare 5’-3’, iar cealaltă catenă are
orientare 3’-5’
• Citirea informației genetice se face întotdeauna
în sensul C5’-C3’
• Cele două catene sunt complementare, în
sensul că întotdeauna o nucleotidă care
conține o bază azotată purinică se leagă cu o
nucleotidă care conține o bază azotată
pirimidinică
Denaturarea și renaturarea ADN
• Dacă o soluție în care se află ADN este încălzită
până la aproximativ 100oC, legăturile de hidrogen
dintre perechile de baze azotate complementare se
rup și se separă cele două catene de ADN, proces
numit denaturare
• Dacă soluția este răcită brusc, ADN-ul rămâne
monocatenar și se numește ADN denaturat; o
răcire treptată determină catenele să se atragă în
baza complementarității, se refac punțile de
hidrogen, obținându-se ADN renaturat
Denaturarea și renaturarea ADN
• Rolul acestor procese:
o Obținerea hibrizilor moleculari într-un amestec de catene de ADN de
la specii diferite
o Înrudirea filogenetică a speciilor proveniente
o Prin hibridarea ADN-ARN se pot localiza în ADN genele care
determină sinteza diferitelor tipuri de ARN
ARN – acid ribonucleic
• intervine în sinteza proteinelor
• este localizat atât în nucleu, cât și în citoplasmă
• este o macromoleclă monocatenară
• există trei tipuri de ARN implicate în sinteza
proteinelor:
• ARNm (mesager) – copiază informația
genetică din ADN și o duce la locul sintezei
proteice (ribozomi)
• ARNt (de transport) – transportă aminoacizii
liberi din citoplasmă la locul sintezei proteice
• ARNr (ribozomal) – se găsește în ribozomi
Tipuri de ARN
• ARN viral
• ARNm – mesager
• ARNt – de transfer
• ARNr - ribozomal
ARN viral
• Constituie materialul genetic al
virusurilor : bacteriofagi, virusuri
vegetale, virusuri animale
• Poate avea structură monocatenară
sau mai rar bicatenară
• Este purtătorul informației ereditare
și la viriozi
ARNm - mesager
• Copiază informația genetică a unei
catene din macromolecula de ADN și
o duce la nivelul ribozomilor unde are
loc sinteza proteinelor
• Sinteza ARNm are loc în nucleu
• Este monocatenar și are lungime
variabilă în funcție de mărimea
moleculelor proteice care vor fi
sintetizate
ARNt – de transfer
• Transportă aminoacizii la locul sintezei
proteice, la ribozomi
• Molecula este alcătuită din 70-90 de
nucleotide, este monocatenară, cu
porțiuni bicatenare, care formează o tijă și
3 bucle
• Are doi poli funcționali :
o Un pol de care se atașează un aminoacid
o Un pol care conține o secvență de 3
nucleotide
ARNr - ribozomal
• Intră în alcătuirea ribozomilor și are rol în
sinteza proteinelor
• Un ribozom este format din două
subunități : o subunitate mare și o
subunitate mică care vor recunoaște și vor
atașa între ele nucleotidele de
recunoaștere de la începutul moleculei de
ARNm
Funcțiile ADN
• Funcția autocatalitică
• Funcția heterocatalitică
• Codul genetic
• Etapele sintezei proteice
Funcția autocatalitică
• Sinteza ADN-ului se numește
replicație și se realizează după
modelul semiconservativ, deoarece
fiecare moleculă de ADN fiică
conține o catenă din molecula
parentală și o catenă nouă
• Pentru realizarea diviziunii celulare
trebuie dublată cantitatea de
material genetic, astfel încât celulele
fiice să aibă aceeași cantitate de
ADN ca și celula mamă
Funcția autocatalitică
• Cele două catene ale moleculei de ADN
se separă treptat pornind dintr-un punct,
numit punct de inițiere a replicării, și se
continuă până la punctul terminal de
replicare
• Nucleotidele libere din citoplasma celulei
se asociază succesiv, pe bază de
complementaritate, cu nucleotidele din
monocatenele de ADN, sub acțiunea
enzimei ADN-polimerază
Funcția heterocatalitică
• Proteinele sunt macromolecule formate din unități de bază
aminoacizi
• Macromolecule de ADN conțin programul sintezei proteinelor,
informația genetică ce determină ordinea de succesiune a
aminoacizilor
• Dogma centrală a geneticii
ADN ARN PROTEINE

• Legătura dintre secvența nucleotidelor în ADN și succesiunea
aminoacizilor în molecula proteică se realizează cu ajutorul codului
genetic
• Unitățile de codificare a informației este codonul – o secvență de 3
nucleotide alăturate care determină poziția unui aminoacid în
molecula de proteină sau sfârșitul sintezei proteice
• Între secvența nucleotidelor din ADN și secvența aminoacizilor din
molecula proteică este o strânsă corelație, fenomen numit
coliearitate
Codul genetic
• Este degenerat, fiind alcătuit din 64 de codoni corespunzători celor
20 de aminoacizi, deci un aminoacid poate fi codificat de mai mulți
codoni sinonimi
Codul genetic
• Este nesuprapus, ceea ce înseamnă că doi codoni vecini nu au
nucleotide comune
• Este fără virgule sau alte semne de punctuație
• Este universal în toată lumea vie – aceeași codoni codifică aceiași
aminoacizi
Etapele sintezei proteice
• Acestea sunt:
o Transcripția
o Translația
Transcripția
• Prima etapă din procesul de sinteză proteică, constă în copierea
informației genetice dintr-o catenă de ADN în ARNm cu ajutorul ARN
polimerazei
Transcripția
• La procariote, se sintetizează direct ARNm care participă la procesul
sintezei proteice, copiindu-se informația mai multor gene, codul
genetic având doar secvențe funcționale
Transcripția
• La eucariote este copiată informația unei singure gene
• Genele cuprind secvențe de nucleotide informaționale (exoni) și
secvențe non-informaționale (introni)
• Gena eucariotă este formată din mai multe bucăți, dar numai exonii
sunt transcriși în ARNm, iar informația lor este decodificată și
transformată într-o secvență de aminoacizi
Transcripția
• Etapele transcripției sunt:
o Sinteza de ARNm precursor
o Secționarea ARNm precursor cu o enzimă
specifică
o Eliminarea intronilor și legarea exonilor
o Formarea ARNm matur alcătuit exclusiv din exoni
cu ajutorul unei enzime
o Trecerea ARNm din nucleu în citoplasmă și
sosirea la nivelul ribozomului
Translația
• Traducerea mesajului genetic, în urma căreia o secvență de
nucleotide din ARNm este transformată într-o secvență de aminoacizi
în molecula proteică
• ARNm se cuplează cu ribozomii din citoplasmă formând poliribozomi
Translația
• Are loc în 3 etape:
1. Inițierea sintezei proteice
2. Elongarea catenei proteice
3. Terminarea sintezei proteice
Inițierea sintezei proteice
• Etapă în care aminoacidul este activat în urma reacției cu molecula de
adenozintrifosfat (ATP) care este donatoare de energie sub acțiunea
enzimelor aminoacil-sintetaze
• Aminoacidul se leagă de acidul adenozinmonofosfat (AMP) și două
grupări fosfat sunt puse în libertate
AA + ATP AA ~ AMP + P ~ P
Inițierea sintezei proteice
• Aminoacidul activat se atașează unei molecule de ARNt sub influența
enzimei aminoacil – sintetază
• Aminoacizii sunt transferați la locul sintezei proteice în ribozomi
• ARNm prezintă un codon START care corespunde aminoacidului
metionină și un codon STOP care semnifică sfârșitul unui mesaj
genetic
AA ~ AMP + ARNt AA ~ ARNt + AMP

Elongarea catenei proteice
• Constă în formarea legăturilor peptidice între aminoacizii a două
complexe AA1 ~ ARNt1 și AA2 ~ ARNt2
• Enzimele peptidopolimeraze catalizează formarea legăturilor
peptidice între aminoacizi
• Moleculele de ARNt sunt puse în libertate și sunt reciclate, refolosite
în procesul de sinteză proteică
AA1 ~ ARNt1 + AA2 ~ ARNt2 AA1~AA2 + ARNt1 + ARNt2

Terminarea sintezei proteice
• Presupune eliberarea
catenei polipeptidice de la
ultimul ARNt și disocierea
ribozomului de ARNm
Organizarea materialului genetic la virusuri
• Structura virusului
• Clasificarea virusurilor
• Multiplicarea virusurilor
• Replicarea materialului genetic viral
Structura virusului
• Virusurile sunt entități genetice infecțioase,
submicroscopice, cu dimensiuni între 80-2500
Å, parazite intracelular, lipsite de organizare
celulară, enzime și metabolism
• Virusurile se prezintă în 3 stări:
o Virion
o Virus vegetativ – acidul nucleic viral liber în
citoplasma celulei gazdă
o Provirus – acidul nucleic viral integrat în
cromozomul celulei gazdă
Virionul
• Se mai numește și
virus infecțios matur
• Alcătuit din:
o Înveliș proteic –
capsidă virală
o Miez – genom viral –
ADN sau ARN
Clasificarea virusurilor
• În funcție de acidul nucleic conținut în genom,
virusurile sunt grupate în două categorii:
o Dezoxiribovirusuri – materialul genetic e reprezentat
de ADN
o Monocatenare – bacteriofag phi X 174
o Biicatenare – virusul herpetic
o Ribovirusuri – materialul genetic e reprezentat de
ARN
o Monocatenare – influenza, HIV
o Bicatenare - reovirusuri
Virusul
• Virusurile pătrunse în
organismul uman produc boli
numite viroze : gripa, herpesul,
hepatita
• Forma virusurilor poate fi
cilindrică (virusul mozaicului
tutunului), paralelipipedică
(virusul variolei), sferică (virusul
gripal), formă de cireașă cu
coadă (bacteriofagi)
Multiplicarea virusurilor
• Virusurile nu se multiplică, nu se
înmulțesc, sunt multiplicate de
celula gazdă pe care o parazitează
• Genomul viral pătrunde în celula
gazdă, deviază procesele de
biosinteză caracteristice celulei
gazdă care va efectua sinteze noi,
după modelul oferit de virusul
vegetativ
Replicarea materialului genetic viral
• La dezoxiribovirusuri catena de ADN servește ca
matriță pentru sinteza alteia
• La ribovirusuri catena de ARN servește ca matriță
pentru sinteza alteia complementare, care la rândul ei,
devine matriță pentru sinteza ARN-ului inițial
• La HIV, molecula de ARN servește ca matriță pentru
sinteza unei catene de ADN sub acțiunea enzimei
reverstranscriptază, aflată în echipamentul virusului
Organizarea materialului genetic la
procariote
• Cromozomul bacterian
• Plasmidele
procariote
• Procariotele sunt reprezentate de bacterii și alge albastre
– organisme unicelulare sau coloniale lipsite de nucleu,
mitocondrii și aparat Golgi
• Materialul genetic este reprezentat de nucleoid, dispus în
citoplasmă
• Materialul genetic la procariote este reprezentat de un
cromozom format dintr-o singură moleculă circulară de
ADN
• Celula bacteriană prezintă la exterior un perete celular și
o membrană celulară, ce delimitează citoplasma
Cromozomul bacterian
• La bacterii, materialul genetic este
reprezentat de o moleculă de ADN,
dispusă în citoplasmă și care
formează cromozomul unic
bacterian, care este fixat de
membrana celulară prin mezozom
Cromozomul bacterian
• Are formă circulară, fiind reprezentat de o
moleculă de ADN bicatenar, cu 40-50 de bucle și
superrăsuciri care își păstrează structura cu
ajutorul unor molecule de ARN;
• Conține circa 2000-3000 de gene care se transmit
înlănțuit; ca urmare, toate genele de la bacteria
mamă se transmit în bloc la bacteriile fiice
• Are o lungime de 1000 de ori mai mare decât
diametrul celulei
• Bacteriile mai conțin și ADN extracromozomial,
reprezentat de plasmide
Plasmidele
• Sunt moleculele circulare de ADN bicatenar care reprezintă 1% din
cromozomul bacterian principal
• Se aplică independent de ADN-ul cromozomial, utilizând ca și
virusurile substanțele și energia celulei gazdă
• Reprezintă un microcromozom, deoarece conțin un număr redus de
6-8 gene
Plasmidele
• Exemple:
o Factorul F (factor de sex) – conține gene
care pot fi transferate unei alte celule
bacteriene, având rol în recombinarea
genetică
o Factorul R (factor de rezistență la
antibiotice) – deține genele de rezistență
la antibiotice – markeri genetici importanți
și ușor de depistat prin antibiograme
Importanța plasmidelor
• Rol în recombinarea genetică, determinând
creșterea variabilității genetice în cadrul speciei
• Populația bacteriană are o mare
heterogenitate, ceea ce reprezintă un avantaj
selectiv pentru adaptarea la mediu
• Dețin genele de rezistență la antibiotice
• Rol în tehnologia ADN-recombinant
• Realizarea proceselor de sinteză proteică
eucariote
• ADN extranuclear
• Cromozomul eucariot
• Cromatina nucleotidelor
• Eucromatina și heterocromatina
• Modelul nucleosomal
• Cromozomii
• Tipuri de cromozomi
eucariote
• Eucariotele sunt organisme unicelulare sau
pluricelulare, cu nucleu prevăzut cu membrană
nucleară și care conțin mitocondrii și aparat Golgi
• Materialul genetic la eucariote este reprezentat de:
o Material genetic extranuclear
o Material genetic nuclear – situat în nucleu;
reprezentat de acizii nucleici ce formează
cromatina nucleului
Materialul genetic extranuclear
• Localizat în cloroplaste (ADNcp) și
mitocondrii (ADNmit)
• Este reprezentat de o moleculă de ADN
Materialul genetic extranuclear
• ADN-ul extracelular are anumite particularități:
o Se replică după model semiconservativ, dar nu în
perioada de sinteză S a ciclului celular, ci
independent de ADN-ul celular
o Masa moleculară și raportul A+T/G+C sunt
diferite de ADN-ul nuclear
o Viteza denaturării și renaturării este diferită
o Nu se obțin hibrizi moleculari între ADN nuclear
și ADN extranuclear
Cromozomul eucariot
• Acesta conține:
o13-15% ADN
o12-13% ARN cromozomial
o68-72% proteine histonice și nonhistonice
oMici cantități de lipide
oIoni Ca2+, Mg2+
Cromozomul eucariot
• Componenta de bază a cromozomului eucariot este ADN-ul, care
poate fi împărțit în două categorii:
• Secvențe unice de nucleotide, cu rol informațional, în care sunt
incluse genele și care se numesc exoni
• Secvențe repetitive, în care anumite secvențe de nucleotide se
repetă de un număr variabil de ori și care formează intronii cu tol
în reglajul genetic
Cromatina eucariotelor
• Reprezintă forma interfazică a cromozomilor
• Este un lanș flexibil, alcătuit din unități care se repetă numite
nucleosomi
• Prezintă două stări funcționale alternative și reversibile:
• Eucromatina
• Heterocromatina
Eucromatina și heterocromatina
• Eucromatina este forma activă genetic în transcrierea cromatinei
interfazice mai puțin condensată, care conține cea mai mare parte din
proteinele nonhistonice care condiționează funcționarea materialului
genetic în replicare sau transcriere
• Heterocromatina este forma inactivă genetic, care nu poate fi
transcrisă în proteine, având funcții reglatoare în procesul de sinteză
proteică
Modelul nucleosomal
• Cromatina eucariotelor are aspect de ”șirag de perle” în
care fiecare ”perlă” reprezintă nucleosomul
• Este elementul structural al fibrei de cromatină
• Este format dintr-un octamer histonic care conține câte
două molecule de histonă H2A, H2B, H3 și H4
• Octamerul histonic formează un cilindru turtit, înconjurat
la exterior de un segment de ADN, format din 140 de
perechi de nucleotide dispuse sub forma a două inele la
vârful și la baza octamerului
Modelul nucleosomal
• Legătura dintre 2 nucleosomi se realizează cu ajutorul unei secvențe
de ADN formată din câteva zeci de nucleotide care se găsesc unite
prin intermediul unei proteine histonice H1
• ADN-ul împreună cu histonele formează complexul nucleo-histonic,
care alcătuiește fibra de cromatină
Cromozomii
• Cromozomul interfazic – este alcătuit dintr-o
singură macromoleculă de ADN, dublu catenară
• La procariote, cromozomul interfazic este
reprezentat de ADN circular, iar la eucariote de
ADN liniar
• Fibra de cromatină la eucariote are un grad mai
mare de stabilitate la acțiunea factorilor mutageni,
având o structură chimică mai complexă, precum
și niveluri de condensare și împachetare
superioare materialului genetic de la procariote
Cromozomii
• Cromozomul metafazic este format din două molecule
de ADN (cromatide)
• Fiecare catenă din structura unei molecule de ADN se
numește cromonemă
• Cromatidele sunt unite într-un punct numit
centromer, dispus în diferite poziții și care delimitează
câte două brațe egale sau inegale, pentru fiecare
cromatidă
• Unii cromozomi metafazici prezintă o constricție
secundară ce delimitează sateliți
Tipuri de cromozomi
• În funcție de poziția centromerului, avem:
• Cromozomi metacentrici
• Cromozomi submetacentrici
• Cromozomi acrocentrici
• Cromozomi telocentrici

Anatomie Și Fiziologie Umană, Genetică Și Ecologie Umană

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Anatomie Și Fiziologie Umană, Genetică Și Ecologie Umană

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Anatomie și fiziologie

umană, genetică și ecologie

• Gâtul prezintă două părți:

• Membrele inferioare sunt alcătuite din:

• Funcțiile fundamentale îndeplinite de organismul uman sunt:

• Corpul uman este tridimensional, străbătut de trei axe și

• Axele corespund dimensiunilor spațiului și se întretaie în

• Planurile trec prin câte două axe

Axele corpului uman:

Planurile corpului uman trec prin câte două axe:

• Clasificarea sistemului nervos

Clasificarea sistemului nervos se face:

• din punct de vedere funcțional.

Sistem nervos somatic – al vieții de relație

Sistem nervos vegetativ – al vieții vegetative

• nervi periferici – prelungiri neuronale

recepționează conduce influxul primește informațiile, conduce comanda realizează

• situat în prelungirea măduvei

Substanța albă – axonii neuronilor

Glandele sudoripare Stimulează secreția Stimulează secreția la nivel palmar

Glandele gastrice Scade secreția Stimulează secreția

Relaxarea mușchiului vezical Contracția mușchiului vezical

• globul ocular este alcătuit din

Ochiul emetrop (normal)

• Urechea este formată din:

• este formată din:

Analizatorul auditiv prezintă 3 segmente:

• Sensibilitatea tactilă fină

Sensibilitatea tacticlă grosieră

Alimente ingerate Masticație

Alimente ingerate Masticație

Amidon preparat Amilază salivară Maltoză + dextrine

Proteine Pepsină Albumoze și peptone

Cazeinogen Labferment Paracazeinat de Ca

Gelatină Gelatinază Gelatină lichefiată

Secreția pancreatică peptone sină

• enzime proteolitice – tripsinogen Proteine

Dizaharide Dizaharidaze Monozaharide

Lipide Lipaza intestinală Acizi grași și glicerol

Proteine Mecanism de absorbție

Aminoacizi Activ – în sânge

Proteine Prin vezicule de pinocitoză

Debitul cardiac (Dc) = Frecvența cardiacă (Fc) x Debitul sistolic (Ds)

C.V. = V.C. + V.I.R. + V.E.R.

C.P.T. = C.V. + V.R.

Debit respirator = Volum curent x frecvență respiratorie

Transportul dioxidului de carbon Transportul oxigenului

ADN ARN PROTEINE

AA ~ AMP + ARNt AA ~ ARNt + AMP

AA1 ~ ARNt1 + AA2 ~ ARNt2 AA1~AA2 + ARNt1 + ARNt2

S-ar putea să vă placă și