FIZIOLOGIA APARATULUI

CARDIOVASCULAR
 1. Componentele sistemului cardiovascular
1. Inima = pompa care asigură forța necesară circulației
sângelui în organism, prin intermediul celor două “circulații”:
• pulmonară - în regim de joasă presiune;
• sistemică - în regim de înaltă presiune;
La nivelul inimii se descriu 3 tipuri de activități: electrică,
mecanică și acustică.
2.Arterele = sistemul de distribuție a sângelui până la nivel
tisular;
3.Microcirculația (care include capilarele) = asigură
schimburile dintre sânge și țesuturi;
4.Venele = servesc ca rezervoare și colectează sângele pentru
a-l readuce la inimă.
 Principalele funcții ale sistemului cardiovascular

Dezvoltă și menține o TA medie adaptată la cerințele

tisulare, în condiții de flexibilitate și de minimalizare
a efortului inimii, pentru:
•asigurarea nutriției țesuturilor și îndepărtarea produșilor de

catabolism - cea mai importantă funcție;

•transportul substanțelor de la un organ la altul;

•transportul hormonilor care reglează diferitele funcții ale

organelor;
•transportul componentelor sistemului imun;

•menținerea echilibrului hidro-electrolitic.

 INIMA
Organ musculo-cavitar, cu formă conică și pereți bine dezvoltați ⇒ dezvoltă
presiune înaltă, prezintă 4 camere:
Atriul (AD) și ventriculul drept(VD)
Atriul (AS) și ventriculul stâng(VS)
Funcție: 2 pompe în serie (pompa
dreaptă și stângă), conectate prin
circulația pulmonară și sistemică;
pompa VS funcționează la presiune
↑ (de 5-6x mai mare decât cea din
VD):
în sistolă (faza de contracție):
se ajunge la 120 mmHg;
în diastolă (faza de relaxare):
presiunea scade la doar câţiva
mmHg.
 Pereții inimii
Peretele inimii are 3 straturi: 1. endocardul - peretele intern;
= țesut endotelial (același care tapetează întreg sistemul circulator);
2.miocardul - cu grosimea cea mai mare, reprezentat de mușchiul
striat cardiac și sistemul excito-conductor (SEC);
- mai gros în ventriculi decât în atrii – ventriculii sunt adevărate
pompe;
- grosimea peretelui VS > 3-4 ori decât a VD;
3.pericardul - membrana externă care învelește inima;
- are 2 foițe (viscerală și
parietală), delimitând cavitatea
pericardică,
- cu un strat fin de lichid cu rol
lubrifiant.
 Sistemul valvular cardiac
• Sistemul valvular : • Valvele atrio-ventriculare -
localizate între atrii și ventriculi:
• valva mitrală (M) - între AS și

VS.
• valva tricuspidă (T) - între AD

și VD.
• Valvele sigmoide - localizate între
ventriculi și marile artere:
• valva aortică (A) - între VS și

aortă.
• valva pulmonară (P) - între VD

și artera pulmonară.
• Fiecare valvă are trei cuspe, exceptând valva mitrală,
care are numai două cuspe.
 Cum funcționează valvele cardiace?
• Valvele previn regurgitarea sângelui.
• Asigură curgerea unidirecțională, esențială pentru
funcționarea inimii ca pompă  curgerea sângelui numai
din vene  atrii  ventriculi  aortă sau artera
pulmonară, dar nu și în sens invers.
• Valvele cardiace pot prezenta două tipuri de disfuncții:
• insuficiența: valvele nu se mai închid complet,

determinând refluarea (regurgitarea) sângelui;

• stenoza: deschiderea valvelor este redusă sau se

realizează greu. Inima trebuie să dezvolte o forță mai

mare pentru a împinge sângele prin orificiul stenozat.
• valvele pot prezenta una sau ambele tipuri de disfuncții

în același timp (insuficiența și stenoza).

Arterele
a) Aorta și arterele mari:
•artere elastice  asigură suportul față de

forța exercitată de sângele ejectat sub

presiune din inimă;
•"rezervoare de înaltă presiune";

•rezistență  la trecerea sângelui.

b) Arterele mici și arteriolele:

•cu musculatură netedă   distribuția

sângelui către organe, prin reglarea

diametrului, ca răspuns la stimularea
simpatică și la mecanismele locale de
control;
•”vase de rezistență“;

•conțin  20% din volumul sanguin.

 Capilarele
• simple ducte cu pereții formați dintr-
un strat endotelial, fără musculatură
netedă  nu își pot modifica în mod
activ diametrul;
• = “vase de schimb” pentru substanțe
nutritive, produși de catabolism, gaze
respiratorii și apă;
• datorită grosimii  (1)  spațiu
redus între sângele capilar și celule 
favorizează schim- burile dintre sânge
și țesuturi;
• conțin  5% din volumul sanguin.
Venele și venulele
• au pereți mai subțiri decât arterele;
• sunt mai largi decât arterele
corespondente (3-4x);
• = ”vase de capacitanță“, conținând
cea mai mare parte din volumul
sanguin ( 75%) la o presiune scăzută.
• colectează sângele din capilare și îl
transportă la inimă  asigură
întoarcerea venoasă;
• chiar dacă presiunea venoasă este
scăzută, este suficientă pentru
umplerea inimii cu sânge în cursul
diastolei.
Caracteristicile celor 2 sisteme circulatorii

• Reîntoarcerea sângelui din

circulația sistemică se face
prin venele cave  în AD
 în VD, care pompează
sângele în plămâni (prin
artera pulmonară);
• Reîntoarcerea sângelui din
circulația pulmonară se face
prin venele pulmonare  în
AS  în VS, care îl
pompează în circulația
sistemică prin aortă.
 Circulația sistemică

• Sângele se reîntoarce din plămâni la inimă prin cele patru

vene pulmonare, în AS.
• AS este mai puțin compliant decât AD  dezvoltă o
presiune mai mare decât în AD (6-10 mmHg).
• Sângele trece din AS în VS prin orificiul valvei mitrale.
• VS are un perete muscular foarte gros, astfel încât poate
genera o presiune crescută în timpul contracției (120-140
mmHg).
• Sângele din VS trece în aortă prin orificiul valvei aortice.
 Circulația pulmonară
• Atriul drept are o distensibilitate crescută (complianță )
 se poate acomoda la cantitatea de sânge venos care se
reîntoarce  menține o presiune scăzută (0-3 mmHg).
• Presiunea normală în AD depinde de:
• volumul de sânge din atriu;
• complianța atriului.
• Sângele trece din AD în VD prin orificiul valvei
tricuspide.
• Peretele VD nu este atât de bine dezvoltat ca și cel al VS,
și dezvoltă o presiune mai mică (15-20 mmHg).
• Sângele din VD trece prin orificiul valvei semilunare
pulmonare în artera pulmonară.
 Proprietățile fundamentale ale
miocardului
Proprietățile fundamentale ale miocardului sunt:
excitabilitatea; automatismul; conductibilitatea;
contractilitatea; tonicitatea și troficitatea.

1. EXCITABILITATEA (fcț. BATMOTROPĂ)

Reprezintă proprietatea miocardului de a răspunde
specific atunci când este stimulat adecvat; răspunsul
este generarea unui potențial de acțiune urmat de
contracție (sistolă)
Stimulul provine de la nodulul sino-atrial.
 Potențialul de acțiune al fibrei miocardice
ventriculare durează ~ 300 msec.
Fazele potențialului de acțiune:
faza 0 = faza de depolarizare;
faza 1 = faza de repolarizare rapidă
faza 2 = faza de platou
faza 3 = faza de repolarizare lentă
faza 4 = menținerea constantă a PMR
Stimulul aplicat în perioada refractară absolută
(fazele 0, 1, 2) rămâne fără răspuns.

Când stimulul este aplicat în perioada

refractară relativă determina un răspuns din
partea miocardului sub forma unei contracții
suplimentare numita extrasistolă.

Extrasistola este urmata de un repaus post-

extrasistolic datorat faptului că un nou stimul
provenit de la nodulul sino-atrial rămâne fără
răspuns.
 2. Automatismul (fcț. CRONOTROPĂ)

Reprezintă proprietatea miocardului de a genera

spontan potențiale de acțiune; acestea provin de la
structuri specializate din miocard (sistemul excito-
conductor-nodulul sino-atrial).
Stimulul fiziologic pleacă de la nodulul sino-atrial
determinând contracția miocardului cu o frecvență
de 70-80/minut.
Dacă nodulul sino-atrial nu-și poate exercita funcția,
activitatea este preluată de nodulul atrio-ventricular
care descarcă cu o frecvență de 40-60/minut.
Dacă nici acesta nu-și poate exercita funcția,
activitatea este preluată de fasciculul Hiss
care descarcă cu o frecvență de 20-30/minut.

3. Conductibilitatea (fcț. DROMOTROPĂ)

Reprezintă proprietatea miocardului, mai precis a
sistemului excito-conductor al miocardului, de a
conduce stimulul generat la nivelul nodulului sino-
atrial în toată masa miocardică.
 4. Contractilitatea (fcț. INOTROPĂ)
Reprezintă proprietatea miocardului de a răspunde
printr-o contracție atunci când este stimulat.
Contracția miocardica = sistola
Relaxarea miocardica = diastola

5. Tonicitatea (fcț. TONOTROPĂ)

Reprezintă proprietatea miocardului de a se găsi într-o
stare de semi-contracție diastolică.

6. Troficitatea (fcț. TROFOTROPĂ)

Creștere și evoluție.
Revoluția cardiacă
• Debitul sanguin este variabil.
• Activitatea inimii – ritmică și se
desfășoară într-un anumit mod =
CICLUL CARDIAC (revoluție cardiacă).
• CICLUL CARDIAC reprezintă
totalitatea manifestărilor care se
desfășoară în intervalul dintre două
sistole atriale succesive.
• Părți componente: sistola (contracție)
și diastola (relaxare)  componentă
miocardică.
• Inima ca pompă activă  începe prin
activarea atriilor, apoi ventriculelor,
intervale întrerupte de perioada în care
cavitățile trebuie să se umple cu
sânge.
• Revoluția cardiacă se însoțește de o
serie de manifestări caracteristice
diferitelor faze ale ei, manifestări prin
care ne putem de seama ce se
întâmplă în afara / interiorul inimii.
• Desfășurarea (0,80-0,88 s  60-70
b/min):
• globală:
– sistola atrială;
– sistola ventriculară;
– diastola;
• Pe cavități:
– atrii:
• sistolă;
• diastolă;
– ventriculi:
• sistolă;
• diastolă;
• diastola generală
• Revoluția cardiacă clinică:
• sistola ventriculară – zgomotul I;
• diastola – zgomotul II;
 Revoluția atrială
• Sistola atrială are loc:
• pentru completarea golirii eficiente a atriilor;
• pentru completarea umplerii ventriculare;
• Sânge venos  atrii:
• 70% – direct ventriculi;
• 30% – sistola atrială !!!;
• durata  frecvența 70 / min  0,80-0,88 s;
• sistola atrială  0,11 s;

• diastola atrială  0,72 s;

• Acumularea sângelui în diastolă determină un gradient de presiune  se

deschid valvulele atrio-ventriculare  golirea pasivă a atriilor (cea mai mare
cantitate – 70%)  apoi sistola atrial – 30%.
• Contracția miocardului atrial determină creșterea presiunii în atrii, după care
mușchiul atrial se relaxează și începe diastola atrială
 Revoluția ventriculară
• Ventriculii  aceste cavități au 2 porțiuni: intrare și ieșire

• Ventriculul plin de sânge începe contracția,

• sângele are tendința să meargă în atrii pentru că orificiile arterelor

mari (Ao și AP) sunt închise,

• mușchii se contractă izometric  crește presiunea în ventricule,

• presiune ce se manifestă inclusiv asupra planșeului atrio-ventricular

care proemină spre atrii 

• se micșorează cavitatea atrială ceea ce determină creșterea

presiunii în atrii
• După ce a crescut presiunea din ventricul, se deschide orificiul arterial

• se contractă izotonic cu scurtarea mușchiului ventricular și se contractă

și mușchii papilari ce trag de cordaje 

• trag de planșeul atrio-ventricular spre ventricul pentru a crește cât mai

mult presiunea în ventricul  să expulzează cât mai mult sânge în
artere.

• Totodată planșeul atrio-ventricular determină și creșterea cavității atriale

 scăderea presiunii în atrii.

• După expulzarea sângelui  formațiunile se relaxează  planșeul atrio-

ventricular proemină spre ventricul și revine la poziția orizontală 
crește iar puțin presiunea în atriu.

• Apoi se deschid orificiile atrio-ventriculare și sângele curge în ventricul

ceea ce determină scăderea presiunii din atriu foarte mult
 Sistola ventriculară:
 I. contracția izometrică:
 contracție izovolumetrică: 30-50 ms;
 închiderea valvulelor atrio-ventriculare
 zgomotul I;
 mularea peretelui cardiac;
 creșterea presiunii intracavitare;
 II. contracție izotonică:
 faza de ejecție:
 rapidă;
 lentă;
 250 ms (3/4 sistolă)  presiune
crescută:
 120-140 mm Hg – ventriculul stâng;
 15-20 mm Hg – ventriculul drept;
 perioada de ejecție lentă –
protodiastola:
 ¼ - ultim al sistolei;
 lipsa contracției ventriculare;
 curgerea sângelui  inerție;
Diastola ventriculară:
- relaxare izovolumetrică:
 scăderea presiunii intraventriculare:
 închiderea valvulelor atriale;
 relaxare ventriculară  scăderea
tensiunii intraparietale  scăderea
presiunii intracavitare ca urmare a
eliberării energiei potențiale elastice
(sistola); volum sanguin – potențial
modificat;
 deschiderea valvulelor atrio-
ventriculare  presiune auriculară
crescută;
- umplerea ventriculară:
 curgere – pasivă datorită gradientului
de presiunii și gravitației;
 faze:
 protodiastola  umplere rapidă;
 mezodiastola:
 faza de diastazis  presiune egală în
atrii;
 curgere  oprită;
 telediastola  contracție atrială  20-
30% din umplerea totală;
 Zgomotele inimii
(activitate acustică a inimii)
În strictă concordanță cu activitatea mecanică
a inimii se descrie și o activitate acustică.
Ascultația inimii (cu stetoscopul) permite
perceperea a 2 zgomote cardiace și în mod
excepțional a 3 zgomote cardiace.
Zgomotul I
este un zgomot legat de sistola ventriculară;
se datorează închiderii valvelor atrio-
ventriculare
caracteristici: puternic, prelung și cu tonalitate
joasă
se ascultă pe toată aria cardiacă cu focar
maxim de ascultație în spațiul V ic stâng lmc
pentru mitrală și la baza apendicelui xifoid
pentru tricuspidă
Zgomotul II
este un zgomot diastolic
se datorează închiderii valvelor sigmoide
aortice și pulmonare
caracteristici: scurt, clar, lovit
se ascultă pe toată aria cardiacă, cu focar
maxim de ascultație în spațiul II ic stâng
pentru pulmonară și drept pentru aortă
Zgomotul III
apare la sfârșitul perioadei de umplere rapidă
a ventriculilor
se datorează vibrației masei ventriculare
se poate asculta la copil și la sportivi antrenați

Fonocardiograma
Reprezintă o metoda de înregistrare grafică a
zgomotelor cardiace
 Fonocardiograful = aparat prevăzut cu un
microfon (plasat în focarele de ascultație); un
sistem de amplificare și de redare
Se descriu 4 zgomote cardiace:
Zgomotul I:
durata 0,08 sec, frecvența 30-100 c/sec
componente: grup inițial, principal și terminal de
vibrații
Zgomotul II
durata 0,025 – 0,05 sec; frecvența 200 c/sec
componente: pulmonară, aortică
 Zgomotul III
durata 0,03-0,04 sec;
se datorează vibrației pereților ventriculari în
timpul umplerii ventriculare pasive
amplitudine mică

Zgomotul IV
Durata 0,02-0,03 sec
amplitudine mică; frecvență joasă
corespunde sistolei atriale
 Generalități - Definiția ECG
• Electrocardiograma (ECG) reprezintă înscrierea grafică a
diferențelor de potențial generate în timpul activității
electrice cardiace.
• Potențialele electrice sunt produse în inimă ca suma
potențialelor generate de celulele musculare cardiace în
timpul depolarizării și repolarizării.
• La nivel celular:
• Depolarizarea = modificarea potențialului
transmembranar, determinată de deplasarea sarcinilor
electrice (electroni sau ioni);
• Repolarizarea = refacerea potențialului transmembranar

de repaus, indusă de deplasarea sarcinilor electrice în

sens opus, care compensează depolarizarea.
 Tipuri de înregistrări ECG
• Electrodul = un conductor utilizat pentru a stabili contactul
electric cu partea nemetalică a circuitului.
• Potențialul electric al dipolului se măsoară cu electrozi
plasați în diferite zone ale corpului, în mod uzual pe piele.
• Traseul ECG este influențat de:
• polaritatea dipolului,

• distanța de la electrod la dipol,

• intensitatea câmpului electric.

• Tipurile de înregistrare după plasarea electrozilor:

• bipolară: ambii electrozi plasați în câmpul electric al

inimii;
• unipolară: un electrod este plasat în câmpul electric iar

celălalt în planul de potențial 0.

 Înregistrarea ECG standard în 12 derivații

Derivația ECG = raportul spațial între două puncte în care

•

se plasează electrozii, în câmpul electric al inimii.

•Derivațiile bipolare (standard) ale membrelor (I, II și

III) au fost introduse în practică de către Einthoven.

•Ele formează un triunghi echilateral, cu inima localizată

în centru.
• Derivațiile unipolare ale membrelor (aVR, aVL, aVF)
au fost introduse de Wilson.
•Derivațiile precordiale (V1-V6) sunt derivații unipolare,

la care electrodul explorator (pozitiv) este plasat pe torace,

în apropierea cordului.
 Planul explorat prin plasarea electrozilor

Prin pozițiile electrozilor fiecare derivație ECG “vede”

semnalul ECG din unghiuri diferite:

Derivațiile membrelor culeg activitatea electrică în planul

frontal

Derivațiile precordiale culeg activitatea electrică în planul

transversal/orizontal

Circuitul este închis prin dispozitive specializate -

electrocardiografe, care înregistrează semnalele, de obicei
pe hârtie.
 Derivațiile membrelor
a) Derivațiile bipolare ale membrelor (standard)
• Înregistrează activitatea electrică a inimii în plan frontal.
• Termenul “bipolar” înseamnă că ECG este înregistrat între
doi electrozi exploratori (+ și -) plasați pe membre: brațul
drept (R), brațul stâng (L) și piciorul stâng(F).
• Cele trei derivații bipolare înregistrează diferențele de
potențial între:
- D I - brațul drept (R - ) și brațul stâng (L + );
- D II - brațul drept (R - ) și piciorul stâng (F + );
- D III - brațul stâng (L -) și piciorul stâng (F + ).
 Deriivațiile bipolare ale membrelor

R L

F F
Derivația
DerivațiaII Derivația
DerivațiaIIII Derivația
DerivațiaIII
III
 Derivațiile membrelor
b) Derivațiile unipolare ale membrelor
• Înregistrează activitatea electrică a inimii în plan frontal.
• Sunt “unipolare” deoarece folosesc un singur electrod explorator
(pozitiv), plasat pe un membru, conectat cu centrul inimii,
considerat ca punct de referință (potențial nul).
• Punctul de referință rezultă prin conectarea celorlalți doi electrozi
între ei.
• Derivația unipolară înregistrează potențialul membrului respectiv și
este amplificată (a):
- aVR - electrodul explorator este plasat pe brațul drept;
- aVL - electrodul explorator este plasat pe brațul stâng;
- aVF - electrodul explorator este plasat pe piciorul stâng.
 Derivațiile unipolare ale membrelor

aVR
aVR aVL
aVL aVF
aVF
 Derivațiile membrelor – triunghiul lui Einthoven

Sistem triaxial Sistem hexaxial

I
aVR aVL aVR aVL

I
II III

III II
aVF aVF
 Derivațiile membrelor – triunghiul lui Einthoven
• Pereții inimii “văzuți” de diferitele derivații ale membrelor:
• Peretele lateral al VS:
derivațiile DI, aVL;

• Peretele inferior:
derivațiile DII, DIII și aVF;
• Fața endocavitară a inimii:
derivația aVR;
• NOTĂ: Peretele posterior al
inimii nu este explorat în
mod direct.
 Derivațiile precordiale (V)

• Înregistrează activitatea electrică a inimii în plan transversal

•Sunt derivații “unipolare”, cu electrodul pozitiv situat pe torace

(V1-V6) și electrodul de referință format din cele trei derivații ale

membrelor unite.
•Electrodul explorator poziționat după cum urmează:

- V1 - spațiul IV intercostal drept parasternal;

- V2 - spațiul IV intercostal stâng parasternal;
- V3 - la jumătatea distanței dintre V2 și V4;
- V4 - spațiul V intercostal stâng, pe linia medioclaviculară (apexul);
- V5 - spațiul V intercostal stâng, pe linia axilară anterioară;
- V6 - spațiul V intercostal pe linia axilară mijlocie.
 Derivațiile precordiale
• Pereții inimii “văzuți” de către derivațiile precordiale:

• Peretele anterior al inimii:

Derivațiile V1,V2;
•Septul interventricular:
Derivația V3;
• Apexul: Derivația V4;
• Peretele lateral al VS:
Derivațiile V5,V6.
 Caracteristicile parametrilor ECG

Reprezentarea ECG a fiecărui ciclu cardiac conține:

- unde: P, Q, R, S, T și U (deflexiuni pozitive sau negative).
- segmente: porțiunile cuprinse între unde.
- intervale: includ segmente și unde.
Traseul ECG este înregistrat în condiții standard, cu:
- amplitudinea: 1mm=0.1 mV și durata: 1mm=0.04 s.
 Unda P

• Porțiunea ECG care corespunde

depolarizării atriale (ADAS);
• Definește ritmul sinusal;
• Aspect: rotunjită și uniformă;
• Sens:

• pozitivă în majoritatea derivațiilor,

• negativă în aVR;
• pozitivă sau difazică în V1,V2;
• Durată 0.06-0.10 sec;
• Amplitudine <0.25 mV;

• Ax electric mediu în plan frontal:

0o-5o.
 Complexul QRS

• Cea mai semnificativă componentă

a traseului ECG, corespunde cu
depolarizarea septului IV și
ventriculilor;
• Aspect:
• prima undă negativă =Q:

• durata < 0,04sec;

• amplit <1/4 R (DIII, aVF, V5-

V6) absentă în V1-V4;

• prima undă pozitivă = R:
prezentă în majoritatea
derivațiilor;
• cea de-a doua undă negativă sau

prima negativă după R = S.

 Complexul QRS

• Durată: 0,08 și 0,10 sec;

• Amplit.: 1-1,5 mV (10-
15mm):
•amplitudine minimă:

•0,5 mV în DI, DII, DIII;

•1 mV în derivațiile

precordiale.
• Ax electric în plan frontal:
-30o- +110o (ax intermediar =
+30o- +60o).
Complexul QRS - semnificația undelor

Prima zonă activată a mușchiului

•

ventricular este septul interventricular, cu

vectorul rezultant de la stânga spre dreapta
și de jos în sus  unda Q.
•Urmează activarea: apexului și pereților
ventriculari laterali, dinspre endocard spre
epicard, cu vectorul rezultant de la dreapta
la stânga și de sus în jos  unda R.

Ultimele zone depolarizate sunt bazele

•

ventriculilor, care sunt activate de jos în sus

și spre dreapta  unda S.
 Unda T
• Reflectă repolarizarea ventriculară
(epicard  endocard);
• Aspect: rotunjită, asimetrică, cu panta
descendentă mai abruptă;
• Sens: concordant cu complexul QRS

• pozitivă în majoritatea derivațiilor;

• negativă: aVR +/- în DIII, aVF, V1

• Amplitudine < 1/3 QRS (< 6 mm);

•Durata: 0,13-0,30 sec;

• Modificată de factori:

• fiziologici: SNVP  T înalt, asimetric

(precordiale);
• factori umorali (PO , Ca++, K+).
2
 Unda U

• Corespunde cu repolarizarea
mușchilor papilari sau post-
depolarizarea în fibrele Purkinje;
• Aspect: mică, rotunjită;
• Același sens cu unde T din aceeași
derivație;
• Amplitudinea < 1/4 T din aceeași
derivație;
• mai evidentă la  FC, [K+];

• mai bine exprimată în derivațiile

precordiale drepte (V1,V2).
 Intervale ECG
• interval PR(PQ) = conducerea atrio-
ventriculară (conducerea intraatrială,
NAV, și prin sistemul His-Purkinje);
• durată: 0,12-0,20 sec;
•   sindrom de preexcitație

•   BAV.

• interval ST = stadiul depolarizat

ventricular și repolarizarea
ventriculară;
• modificări caracteristice în:

• cardiopatia ischemică,

• tulburările de repolarizare
ventriculară.
 Intervale ECG
• interval QT = sistola
electrică ventriculară (SEV),
cuprinde depolarizarea și
repolarizarea ventriculară;
• durată: 0,35-0,45 sec (în

funcție de FC).
• interval RR = durata unei
revoluții cardiace (între două
complexe QRS succesive) 
util pentru determinarea FC;
• durată: variază invers

proporțional cu FC (la FC 60
FC=75 bpm, RR este de = RR⋅ 0,04 = RR
1500
0,80 sec).
ECG – Unde, Segmente, Intervale
 Interpretarea traseului ECG

1. Stabilirea ritmului cardiac

2. Stabilirea FC

3. Stabilirea axului electric

4. Analiza morfologică și cronologică a traseului ECG