Centrul de Excelență în Medicină și Farmacie

“Raisa Pacalo”

TEMA: Osteologia şi artrologia – generalităţi, clasificare şi

particularităţi de structură şi funcţii

Profesor: Carpov Stela

 3

OSTEOLOGIA GENERALĂ
Aparatul locomotor,
specializat spre realizarea
funcţiei de locomoţie,
include un complex de
organe cu structură şi
funcţie diferite.

Osteologia studiază
scheletul dur al omului,
care cântăreşte 5-6,5 kg.
 4

STRUCTURA OSULUI
Rolul principal în structura osului i se oferă ţesutului
osos.
După duritate şi elasticitate ţesutul osos ne aminteşte
metalul.
Rezistenţa osului la extensiune e mai mare ca la stejar,
iar în unele cazuri e egală cu rezistenţa fontei.
În compresie, osul e de 4-5 ori mai dur ca betonul
armat.
Osul viu conţine 50% apă şi 15,7% grăsimi, de aceea
prezintă o culoare alb-gălbuie cu o nuanţă roz. În el se
conţin 12,5% substanţe organice şi 21,8% neorganice.
5
 6

OSTEONUL (sistemul Havers), unitatea funcţională a ţesutului

osos (Biedermann)-format dintr-un grup de lamele concentrice
cu canalul lor central, celulele osoase (osteoblastele/osteocitele),
canaliculele interlamelare şi canale nutritive.
Canalul Havers (canalul osteonului), predominant cu
orientare longitudinală, e constituit din lamele concentrice
incluse în substanţă compactă şi conţine vase, nervi, limfatice,
ţesut conjunctiv lax şi celule de susţinere (medulocite).
Canalele nutritive (A.W.Volkman), au traiect aproape
perpendicular axului osos, unesc canalele haversiene între ele, cu
exteriorul osului (periost) sau cu canalul medular (endost) şi
includ vase, nervi şi elemente conjunctive.
 7

5
4
8
9
 10

CLASIFICAREA OASELOR
Majoritatea oaselor corpului omenesc au forme şi
dimensiuni diferite, ceea ce demonstrează, relaţia
dintre aspectul lor exterior şi funcţiile care le revin.

Fiecare os este un organ (organ – o parte a corpului

care are locul, forma structura şi funcţia sa proprie).

Contrar aspectului său, osul nu este un organ inert, ci

posedă o muțime de funcții.
11
 12

Oasele tubulare
sunt formate dintr-un tub de substanţă compactă,
având în centru un canal medular şi, la cele 2
extremităţi, mai mari ca volum, câte un bloc de
substanţă spongioasă înconjurată de un strat de
substanţă compactă.
Ele acţionează ca pârghii realizând mişcări rapide şi
de mare amplitudine, motiv pentru care alcătuiesc
scheletul membrelor.
13
 14

Între lamelele osoase, orientate în mod diferit,

delimitând lacunele substanţei spongioase, în timpul
dezvoltării intrauterine, la copii şi la maturi se află
măduva osoasă roşie.

În cavitatea diafizară la fel se conţine măduvă osoasă.

La făt şi la copii – măduvă osoasă roşie, care la maturi
treptat e înlocuită cu măduvă osoasă galbenă.

Deosebim trei varietăţi de măduvă osoasă: roşie,

galbenă şi gelatinoasă.
 15

Măduva roşie se găseşte la oasele de făt şi copii, iar la

adult – în vertebre, coaste şi stern. Conţine numeroase
capilare sanguine şi elemente figurate ale sângelui. Are
un important rol hematopoetic. Dat fiind, că capilarele
osului sunt dilatate sinusoidal, iar pereţii lor au
structură reticulară (de reţea), sângele parcă “spală”
măduva osoasă roşie ducând cu sine elementele
maturizate ale sângelui.
Măduva galbenă, de regulă, se găseşte în oasele
adultului; are culoare galbenă, datorită rezervelor de
grăsime pe care le conţine.
Măduva gelatinoasă se găseşte la bătrâni şi conţine
multe elemente conjunctive.
 17

Funcţiile măduvei osoase:

• participă la edificarea ţesutului osos în perioada
osteogenezei;
• participă la procesele de regenerare osoasă la adult;
• are rol hematopoetic;
• reprezintă una din rezervele de grăsime ale
organismului.
 18

Oasele scurte (spongioase)

sunt localizate acolo, unde e necesară duritate articulară,
amortizarea loviturilor/comoţiilor şi prezintă blocuri de substanţă
spongioasă acoperite de compactă.
Rolul lor este de a suporta elastic greutatea corpului (oasele
tarsiene), de a permite executarea mişcărilor complexe şi delicate ale
mâinii (oasele carpiene) sau de a menţine echilibrul coloanei
vertebrale (vertebrele).
 19

Oasele plate
sunt late, subţiri, participă la delimitarea unor cavităţi care
protejează organele importante (cutia craniană), la realizarea
unor suporturi stabile (oasele bazinului) sau oferă muşchilor
suprafeţe întinse şi mobile de inserţie (omoplatul).
 20

La oasele plate ale bolţii craniene lamelele de ţesut

compact se numesc table (una externă – exocraniană şi
alta internă – endocraniană sau vitroasă).
Substanţa spongioasă dintre ele o poartă denumirea
diploё.
 21

Oase suturale
mici, plate, inconstante, se pot dezvolta din puncte de osificare
speciale la nivelul suturilor craniului.
 22
Oasele pneumatice
posedă cavităţi tapetate cu mucoasă, care conţin aer. Suprafaţa
acestora nu este perfect netedă, ci prezintă numeroase
neregularităţi: linii, rugozităţi, apofize, tuberozităţi, spine etc.,
care servesc drept zone pentru inserţii musculare sau depresiuni,
în care se găsesc corpi musculari sau şanţuri prin care trec
tendoane, vase sau nervi. Forma şi dimensiunile lor sunt
dependente de forţele de tracţiune musculară şi direcţia acestora.
 23

Oasele sesamoide sunt, de obicei, lentiforme, mici, se

dezvoltă în preajma unor articulaţii (cele periarticulare)
sau în tendoanele unor muşchi (cele intratendinoase).
Ele măresc unghiul de inserţie între tendoane şi oasele
de care se fixează muşchii.
 24

FUNCŢIILE OSULUI
Oasele, care constituie axul central, scheletul general al
corpului uman, îndeplinesc următoarele funcţii:
• servesc ca sprijin pentru întregul corp şi părţile lui
moi;
• delimitează cavităţi ce protejează anumite organe
delicate (creierul etc.);
• servesc ca puncte/zone de inserţie pentru muşchi,
devenind astfel pârghii în locomoţie;
• determină forma, dimensiunile şi proprietăţile
corpului şi ale diferitor sale segmente;
• constituie rezerva de calciu a organismului;
• constituie puncte de reper pentru determinarea
scheletotopiei viscerelor.
 25

Funcţiile biologice ale osului:

• participă la schimbul de substanţe în organism;
• susţine conţinutul mineral al sângelui;
• funcţia de creştere, regenerare, îmbătrânire;
• funcţia regenerativă;
• funcţia hematopoetică;
• funcţia imună (protecţie biologică).
 26
ARTROLOGIA.
GENERALITĂŢI DESPRE ARTICULAŢII
ŞI BIOMECANICA LOR
Artrologia (arthron – articulaţie, logos – ştiinţă) sau
sindesmologia (syndesmosis – ligament) – este partea
anatomiei, care are ca obiect de studiu unirile/joncţiunile
osoase.
Articulaţiile (articulationes/juncturae osseum) includ
totalitatea elementelor (formaţiuni conjunctive şi
muşchi), care unesc oasele între ele.
Ligamentele şi articulaţiile realizează legătura dintre
partea pasivă (oasele) şi partea activă (muşchii) ale
aparatului locomotor.
 27

Funcţiile articulaţiilor:
• de unire a oaselor într-un schelet integru;
• de creştere (în articulaţii are loc creşterea oaselor);
• de amortizare (atenuarea loviturilor);
• de asigurare a stabilităţii corpului;
• de locomoţie.
.
 28

CLASIFICAREA UNIRILOR/JONCŢIUNILOR
OSOASE
După dezvoltare, structură şi gradul de mobilitate
unirile osoase se împart în articulaţii neîntrerupte
(sinartroze), semiarticulaţii (hemiartroze, simfize) şi
diartroze (articulaţii întrerupte).

CARACTERISTICA SINARTROZELOR
Sinartrozele (articulaţiile fixe), în care mişcările sunt
reduse, minime sau inexistente, sunt de următoarele tipuri:
* articulaţii fibroase (uniri prin ţesut fibros):
• sindesmoze: membrane şi ligamente;
• gomfoze (ex. articulaţia dentoalveolară);
• suturi: dinţate, scuamoase, plane;
29
30
31
32
 33
Care este soarta sincondrozelor temporare şi a sindesmozelor?
Acestea se pot osifica şi deveni neîntrerupte, imobile –
sinostoze – prin intermediul ţesutului osos.
 34

* sinsarcozele – realizate prin intermediul ţesutului muscular.

 35

HEMIARTROZELE
În locurile unde asupra sincondrozei acţionează nu
numai forţele de presiune ci şi cele de extensiune
observăm în ea prezenţa unei mici cavităţi cu aspect de
fisură (ex. – simfiza pubiană, art. sacrococcigiană etc.).
Semiarticulaţiile (hemiartrozele, simfizele) constituie o
formă de tranziţie de la articulaţiile neîntrerupte la cele
întrerupte – diartroze, în care zona intermediară prezintă o
fantă incompletă, apărută sub influenţa unor mişcări de
amplitudine redusă.
 36

CARACTERISTICA GENERALĂ A DIARTROZELOR

Diartrozele sunt articulaţii mobile, caracterizate prin
prezenţa cavităţii articulare, dispusă între extremităţile
oaselor articulante.

Cavitatea articulară este delimitată de un ţesut

conjunctiv provenit tot din mezenchimul intermediar, care
devine capsulă articulară, întărită de ligamente.
Forma diartrozelor este în raport direct cu funcţia pe
care acestea o îndeplinesc.

În dependenţă de forma feţelor articulare şi volumul

mişcărilor, diartrozele se împart în: uni-, bi- şi
pluriaxiale.
 37
 uniaxiale (cu o axă de mişcare, cu un singur grad de
libertate):
- cilindrice (trohoide, în pivot);
- trohleare (ginglimus sau în balama);
- elicoidale (cohleare, ca o cohlee de melc);
 38

În funcţie de numărul feţelor articulare

distingem articulaţii:
• simple – formate doar din două feţe articulare;

• compuse – formate din trei sau mai multe feţe;

• complexe – cavitatea cărora este divizată în două

etaje/camere de un disc;

• combinate – care reprezintă două sau mai multe

articulaţii anatomic izolate, ce corelează funcţional,
adică funcţionează doar concomitent, în acelaşi
timp.
 39

Elementele principale ale diartrozelor

Din elementele principale ale legăturilor întrerupte
(diartrozelor) fac parte:
 cartilajele articulare şi extremităţile osteoarticulare;
 capsula articulară;
 cavitatea articulară.
 40

Cartilajul beneficiază de trei proprietăţi mecanice.

El este:
• compresibil;
• elastic şi,
• poros.

Funcţiile fiziologice ale cartilajul:

• determină congruenţa suprafeţelor articulare;
• are rol de amortizator pentru ţesutul osos subiacent;
• micşorează forţa de frecare dintre suprafeţele
articulare în contact.
 41
* Capsula articulară, formaţiune conjunctivă activă,
continuă periostul celor două segmente osoase în contact.
Prezintă un manşon care se inseră în jurul epifizelor: la
marginea suprafeţelor articulare (în articulaţiile cu mişcări
limitate), până la metafiză (în cele cu mişcări ample).
O capsulă tensionată frânează mişcările.
 42

Capsula se compune din două straturi:

 extern - fibros, continuare a stratului extern al periostului;
 intern – sinovial.

Sinoviala (Paracels) tapetează toată suprafaţa interioară a

capsulei, până la limitele cartilajului articular,
neacoperindu-l, e bogată în vase sanguine din care se
produce un transudat sanguin – lichidul sinovial.
43
 44

* Cavitatea sinovială/articulară este spaţiul delimitat de

tunică sinovială şi suprafeţele articulare.
 45

ELEMENTELE AUXILIARE ALE

DIARTROZELOR:

• ligamentele;
• discurile;
• meniscurile;
• oasele sesamoide;
• burelete fibrocartilaginoase;
• bursele sinoviale.
 46

I. Ligamentele:
•capsulare/intracapsulare,
•intraarticulare,
•extracapsulare,
•îndepărtate de capsulă.

Importanţa ligamentelor:
•fixează şi fortifică articulaţia;
•frânează mişcările;
•îndreaptă/orientează mişcările (cele colaterale);
•funcţii mixte.
47
 48
II. III. Discurile şi meniscurile (măresc amplituda mişcărilor şi
atenuează loviturile şi comoţiile, formează articulaţii cu 2 camere sau
etaje).
 49
IV. Oasele sesamoide (completează articulaţiile, mărind
forţa de tracţiune a muşchilor şi unghiul lor de inserţie).
 50

V. Bureletul fibrocartilaginos (măreşte suprafaţa

articulară şi menţine suprafeţele în contact).
 51

VI. Bursele sinoviale (sunt cavităţi parasinoviale, închise în

capsula articulară, conţin lichid sinovial, uşurează mişcările
şi au dimensiuni în limitele 0,5-5 cm (inflamaţia – bursită).
 52

FACTORII CARE ACŢIONEAZĂ ASUPRA

MOBILITĂŢII ARTICULAŢIILOR

Mişcările în articulaţii depind de:

•forma suprafeţelor articulare;
•direcţia şi locul de fixare a ligamentelor;
•structura şi particularităţile de fixare a capsulei
articulare;
•caracterul, localizarea şi modul de fixare a muşchilor
care acţionează în articulaţia dată;
•mobilitatea e limitată de apofize.
 53

ELEMENTELE DE AMORTIZARE ALE SCHELETULUI

• cartilajul articular (hialin);
• discurile;
• meniscurile;
• plicele sinoviale şi adipoase;
• ligamentele intraarticulare;
• lichidul sinovial;
• membranele interosoase;
• suturile;
• curburile coloanei vertebrale;
• discurile intervertebrale;
• inelul pelvian;
• bolţile piciorului.
54
55
Sfirsit