Curs 4.

Scheletul osos

Dr. Leşe Mihaela

Scheletul osos

SCHELETUL constituie suportul rigid al corpului. El este format din 208 oase
din care 34 alcătuiesc coloana vertebrală, iar restul de 174 se grupează în jurul
acesteia. Reprezintă o armătură mobilă în care piesele (oasele) servesc ca pârghii
pentru tractiunea musculară.

Oasele situate pe linia mediană a corpului ca sternul si sacrul sunt neperechi.

Ele se consideră a fi oase simetrice formate din două jumătăti, dreaptă si stângă, la
fel conformate.

Oasele membrelor sunt perechi dar nesimetrice pentru că cele două jumătăti
ale lor nu sunt identic conformate.

Pentru ca un os să poată fi studiat si descris izolat în afara organismului el

trebuie orientat în asa fel încât pozitia lui să fie aceeasi cu cea pe care o are în
organism. Orientarea se face cu ajutorul celor mai caracteristice elemente anatomice
pe care le prezintă osul respectiv.

Pentru orientarea unui os nepereche sunt necesare două elemente anatomice

pa care le punem în raport cu două plane ale corpului, plane care nu sunt însă opuse
unul altuia.

Pentru orientarea oaselor pereche sunt necesare trei elemente anatomice

asezate în trei plane ce nu se opun, al treilea plan fiind necesar pentru determinarea
osului din dreapta sau din stânga.

2
Exemplu: orientarea osului coxal

TIP - Coxalul este un os voluminos si neregulat, torsionat ca o elice.

ORIENTARE. Se aseaza inapoi marginea care prezinta o mare scobitura,

lateral fata prevazuta cu o cavitate emisferica (acetabulul), iar in jos
scobitura acestei cavitati

ELEMENTE DESCRIPTIVE

Este format la inceput din trei piese distincte: ilionul, pubele si ischionul,
care se sudeaza definitiv intre 12—16 ani la fete si 13—18 ani la baieti (
articulatie semimobila, sincondroza ).

Partea anatomiei descriptive care se ocupă cu studiul formei si

structurii oaselor poartă numele de OSTEOLOGIE.

3
Elemente descriptive ale oaselor

Oasele suferă influenta organelor învecinate: tractiunea muschilor, presiunea

unor organe, pulsatiile arterelor si actiunea fortei de gravitatie. De aceea, suprafata
lor exterioară poate fi descompusă într-un număr de elemente morfologice, cum ar
fi: marginile, fetele, unghiurile. Acestea cuprind la rândul lor alte detalii morfologice:
proeminente, cavităti, găuri, canale. Totalitatea proeminentelor si depresiunilor
formează relieful oaselor.

Proeminentele pot fi de două feluri:

- articulare, modelate în raport cu suprafata articulară opusă lor si acoperite
de un strat de cartilaj care le favorizează alunecarea în timpul miscărilor. Pot
îmbrăca mai multe forme:
- sferică (cap articular); ex. capul humeral, capul femural
- segment de cilindru (condil); ex. condilii occipitali
- scripete (trochlee); ex. trochlea humerală
- nearticulare, determinate de tractiunea exercitată de un muschi.
In acest caz, mărimea proeminentei va fi proportională cu forta muschilor ce se inseră
la acel nivel. In cadrul acestor proeminente distingem:
- procese/apofize (puternice, bine conturate) de forme variate:
- tuberozităti (neregulate, nedetasate de suprafata osului). Acestea
pot avea dimensiuni mari si formă paralelipipedică sau conică
(trohanter) sau dimensiuni mai mici (tuberculi), suprafată mai netedă
(eminente)
- spine (proeminentă ascutită);
- creste (liniare, tăioase).
4
Cavitătile sunt determinate de forte de presiune si pot fi la rândul lor:
- articulare, corespunzând unor proeminente invers conformate. Pot fi si
plane (fetele articulare ale sacrului si osului iliac din articulatia sacroiliacă)
- nearticulare, foarte variate putând servi ca insertii pentru tendoan si
ligamente sau ca adăpost si protejarea unor elemente anatomice (tendoane,
vase, nervi).

Găurile si canalele pot fi:

- de trecere, străbătute de formatiuni anatomice.
- nutritive (pentru vasele sanguine) de la ordinul I situate la nivelul diafizei
oaselor lungi si până la ordinul II.

Periostul este o membrană fibroasă care înveleste osul pe toată suprafata sa

exterioară, cu exceptia suprafetelor acoperite de cartilaj articular si a unor
insertii musculare.
Periostul este bogat în vase sanguine si nervi.
Rol:
- în perioada osteogenezei participă la formarea de tesut osos
- la adult - rol în nutritia osului
- formarea calusului în fracturi/repararea unor pierderi limitate de substantă osoasă.

Oasele sunt supuse la solicitări diverse si repetate.

1.Solicitări de presiune : - sustin greutatea corpului
- în special oasele membrelor inferioare.
2. Solicitări în flexiune : - servesc de brat de pârghie pentru tractiuni musculare.
3. Solicitări în tractiune; ex. în transportul obiectelor grele.
5
Clasificarea oaselor

După formă si dimensiuni (lungime, lătime, grosime) există trei

tipuri principale de oase:
- oase lungi - predomină lungimea - ex. radius/cubitus
- acest tip de oase se găseste la nivelul membrelor
- au rol de pârghii de viteză.
- oase scurte - cele trei dimensiuni sunt aproximativ
egale - ex. astragalul
- au formă aproape cubică
- se găsesc în regiuni unde este necesară o mare
soliditate si unde există miscări variate cu amplitudine
mică
- oase late/plane - lungimea aproape egală cu lătimea, dar depăsesc
grosimea - ex. scapula, oasele cutiei craniene
- formează cavităti de protectie (craniul)
- dau insertie unui număr mare de muschi (scapula).

Folosind si alte criterii de clasificare se mai adaugă si alte trei

tipuri de oase:
- oase pneumatice contin cavităti pline cu aer ; ex. maxila
- oase sesamoide - se dezvoltă în vecinătatea unor articulatii sau în
tendoanele unor muschi ; ex. patela
- oase suturale - inconstante, se dezvoltă la nivelul suturilor
craniului (fontanele).

6
Configuratia internă a oaselor

Tesutul osos este un tesut conjunctiv dur, adaptat la maxim functiilor de sustinere si
rezistentă. Osul matur este compus din 2 tipuri de tesut:
- unul dens ca structură - os compact,
- celălalt constând dintr-o retea de trabecule între care se delimitează numeroase cavităti,
denumit os spongios sau trabecular.

Osul compact se găseste întodeauna la exterior, înconjurând osul spongios.

Osul, ca si alte tesuturi conective, este format din matricea intercelulară si celule
incluse în această matrice.

Matricea este compusă în proportie de 40% din materii organice, în principal

fibre de colagen si în rest din săruri anorganice bogate în calciu si fosfor.
Celulele sunt de mai multe tipuri ce includ:
-celule osteoprogenitoare ce dau nastere la variate celule osoase (celule
stem);
-osteoblaste (responsabile de sinteza, depozitarea si mineralizarea matricei);
-osteocite ( cu rol de sustinere, incluse în matrice);
-osteoclaste (cu rol în erodarea activă - remanierea osoasă).

Scheletul osos adult este format aproape în totalitate din os lamelar dar
aranjamentul precis al lamelelor variază larg între corticala compactă a osului si
structura trabeculară interioară. Din punct de vedere histologic, deci structura
substantei osoase spongioase si compacte este aceeasi. Ele se deosebesc numai prin
dispozitia diferită a lamelelor care le compun.
7
Osul compact
Osul adult uman este alcatuit aproape în întregime din matricea mineralizată si
fibre de colagen aranjate în lamele în care sunt incluse osteocitele. Cea mai mare
proportie sunt aranjate în cilindri concentrici în jurul canalelor neurovasculare
(canale Havers) formând unitatea de bază a structurii osoase si anume sistemul
haversian sau osteonul.

Osul trabecular
Substanta spongioasă este formată din lame sau trabecule osoase orientate în
sensuri diferite, întretăindu-se în diferite puncte si delimitând astfel o serie de
cavităti de mărimi diferite în care se găseste măduvă osoasă. Continutul
cavitătilor este reprezentat de măduva osoasă, cavitătile comunicând liber
cu cavitatea medulară centrală a diafizelor.

Măduva poate fi rosie, hematopoietică sau galbenă, adipoasă, variind cu vârsta si

localizarea.

In concluzie osul matur este compus din 2 tipuri de substantă osoasă:

- una densă ca structură (substantă osoasă compactă),
- cealaltă constând dintr-o retea de trabecule între care se delimitează
numeroase cavităti (substantă osoasă spongioasă).

8
Corpul osului lung ( diafiza ) este format dintr-un cilindru de
tesut osos compact străbătut de un canal central (cavitatea
medulară). Extremitătile sau epifizele sunt formate dintr-o
pătură de substantă osoasă compactă, la periferie, ce îmbracă
o masă de substantă spongioasă, în interior. La suprafată este
acoperit de o membrană vasculo-conjunctivă (periost ). La
nivelul suprafetelor articulare este acoperit de cartilaj articular.

Oasele plane sunt formate din două lame de substantă osoasă

compactă care cuprind între ele un strat de substantă osoasă
spongioasă. La nivelul marginilor osului lamele de substantă
compactă fuzionează astfel încât învelesc din toate părtile
substanta spongioasă. In cazul oaselor plane ale boltii craniene
lamele de tesut compact se numesc table iar substanta osoasă
dintre acestea diploe.

Oasele scurte prezintă o conformatie asemănătoare cu cea a

epifizelor oselor lungi: la exterior se află o lamelă compactă ce
înveleste la interior o masă de substantă spongioasă.

9
Scheletul corpului uman se împarte în 4 părti:
1. Coloana vertebrală
2. Torace osos
3. Oasele capului
4. Oasele membrelor.
Coloana vertebrala este alcatuita din: 7 vertebre cervicale, 12 vertebre toracale, 5 vertebre lombare, 5 vertebre sacrate
si din 4-5 vertebre coccigiene (ele se sudeaza, dand nastere la 2 oase: sacrul si coccigele). O reprezentare schematica a
vertebrei cuprinde: procesul spinos, lama vertebrala, procesul transvers, pediculul, corpul vertebrei, gaura vertebrala,
procesul articular.

In medie, lungimea coloanei vertebrale este de 73 cm la barbat si 63 cm la femeie, reprezentand astfel aproximativ 40%
din lungimea totala a corpului. Latimea maxima a coloanei vertebrale este cea de la baza sacrului unde aceasta
masoara 11 cm. De aici merge descrescand atat in jos cat si in sus.

Coloana vertebrala nu este rectilinie, ci are doua feluri de curburi:

-In plan sagital, orientate cu convexitatea inainte, si se numesc lordoze sau cu convexitatea inapoi, si se numesc cifoze.
La coloana vertebrala aceste curburi sunt in numar de patru: curbura cervicala cu o convexitate inainte, curbura toracica
cu rotunjirea inapoi, curbura lombara cu rotunjirea inainte si curbura sacro-coccigiana cu convexitatea inapoi.
- Curburile in plan frontal sunt mai putin pronuntate. In mod obisnuit se intalnesc: curbura cervicala (convexitatea la
stanga), curbura toracica (convexitatea la dreapta), curbura lombara (convexitatea la stanga).

Conformatia exterioara a coloanei vertebrale: fata anterioara (coloana cilindrica rezultata din suprapunerea corpurilor
vertebrelor); fata posterioara (prezinta pe linia mediala procesele spinoase, care formeaza impreuna creasta spinala; de
fiecare parte a crestei spinale se gasesc santuri profunde numite santuri vertebrale; aceste santuri adapostesc muschi ce
actioneaza asupra coloanei vertebrale); fetele laterale (varful proceselor transverse, pediculii vertebrali, gaurile
intervertebrale si portiunile laterale ale corpilor vertebrali).

Canalul vertebral este format prin suprapunerea gaurilor vertebrale. El se continua in sus cu cavitatea neurocraniului iar
in jos se deschide prin hiatul sacrat. Diametrele canalului vertebral variaza, ele fiind mai mari in regiunea lombara si 10
cervicala.
Toracele osos

Segmentul toracal al coloanei vertebrale impreună cu coastele si cu sternul formează

scheletul toracelui sau cutia toracelui in care sunt adapostite inima, vasele mari, plamânii,
traheea, esofagul si alte organe. Scheletul regiunii toracice este format din: stern si coaste.

Sternul este un os median nepereche, situat in partea anterioara a toracelui osos, fiind
lung si turtit, alcatuit din trei piese:
a) partea superioara (numita manubiru)
b) partea mijlocie (numita corp)
c) partea inferioara (numita proces xifoidian)
Cele trei piese ale sternului sunt unite prin doua sincondroze: sincondroza
manubriosternala si sincondroza xifosternala.

Coastele sunt arcuri ce se desprind de pe coloana vertebrala si se indreapta catre partea

anterioara a toracelui (catre stern). Coastele sunt in numar de 12 perechi si se numeroteaza
de sus in jos, incepand cu coasta I, a II-a, a III-a, a IV-a, etc si terminandu-se cu coasta a
XII-a.

Dupa raportul lor cu sternul, coastele sunt impartite in doua grupe:

a)Coastele adevarate ajung pana la stern si sunt reprezentate de primele sapte perechi.
Se noteaza I-VII.
b)Coastele false nu ajung pana la stern si sunt reprezentate de ultimele cinci perechi. Se
noteaza VIII-XII. Aceste coaste pot fi impartite si ele in doua grupuri, respectiv:
- primul grup format de perechile a VIII-a, a IX-a si a X-a, care desi nu ajung la stern se
articuleaza totusi prin extremitatea lor anterioara cu unul din cartilajele costale situate
deasupra.
- al doilea grup format de perechile a Xl-a si a XII-a, care au extremitatea anterioara
nearticulata cu sternul. Se numesc coaste plutitoare sau flotante. 11
Oasele capului

Există 22 de oase care formează craniul, toate fiind în poziţie fixă cu excepţia mandibulei.
Neurocraniul este format din 8 oase care adapostesc encefalul :
- osul frontal (1) este situat în partea din faţă a craniului, este foarte mare, conţine partea
superioară a orbitelor şi este unit de oasele parietale prin sudura coronară.
- oasele parietale (2) formează împreună cea mai mare suprafaţă a craniului.
- oasele temporale (2) sunt de formă neregulată şi se află la baza craniului. Ele conţin trei
arii principale: zona scuamoasă, zona pietroasă care conţine organele auzului şi zona
mastoidă.
- osul occipital (1) are o deschidere largă (Foramen Magnus) prin care trece partea
superioară a maduvei spinarii.
- osul sfenoid (1) se află la baza craniului, are două aripi mari şi două mai mici şi este
străbătut de nervii optici şi de arterele oftalmice prin nişte găuri rotunde situate la baza aripii
inferioare.
- osul etmoid (1) formează parţial cavitatea nazală şi parţial orbitele.
Viscerocraniul ( sau oasele feţei ) este format din 14 oase reprezentate de:
- maxilarele (2) formează falca superioară, poartă dinţii superiori, ocupă cea mai mare parte
a feţei, cerul gurii, cavităţile orbitale şi formează peretele exterior al cavităţii nazale.
- mandibula (1) formează falca inferioară, bărbia şi partea de jos a feţei. Este singurul os al
craniului care se mişcă şi poartă dinţii inferiori.
- oasele zigomatice sau ale obrajilor (2)
- osul nazal (1) formează puntea nazală
Oasele interne ale feţei:
Oasele palatale formează podeaua cavităţii nazale şi cerul gurii precum şi podeaua
cavităţilor orbitale
Osul vomer formează partea din spate şi de jos a septului nazal.
Oasele lacrimale sunt două oase foarte mici în interiorul orbitelor.
Oasele cornetului inferior care formează o parte a nasului. 12
13
Oasele membrului superior
Membrul superior prezinta doua portiuni: centura membrului superior si membrul superior liber.

Centura membrului superior (centura scapulara) realizeaza legatura dintre membrul superior liber si
toracele osos. Centura scapulara este formata din doua oase, care alcatuiesc scheletul umarului: clavicula,
situata anterior si omoplatul, situat posterior.

Membrul superior liber este format din 3 segmente: brat, antebrat si mana. Bratul este alcatuit dintr-un singur
os: humerusul.

Antebratul este alcatuit din 2 oase aproape paralele: radiusul, situat extern si ulna (cubitusul), situat intern.

Mana cuprinde 27 oase: 8 carpiene, care formeaza scheletul pumnului, 5 metacarpiene si 14 falange, care
alcatuiesc scheletul degetelor.
Oasele carpiene sunt oase scurte,
asezate pe doua randuri:
- Primul rand (de langa oasele
antebratului) cuprinde, dinafara
inauntru, urmatoarele oase: scafoidul,
semilunarul, piramidalul si
pisiformul.
- Randul al doilea este format din:
trapez, trapezoid, osul mare si osul cu
carlig.
Metacarpul este format din cinci oase care se numesc oase metacarpiene. Acestea sunt oase tubulare, fiecare prezentand un corp si doua
extremitati: o extremitate proximala sau baza si o extremitate distala sau capul.Oasele metacarpiene sunt numerotate de la I la V, incepand din
dreptul degetului mare.
Falangele se numeroteaza incepand de la baza degetelor spre varf; cele patru degete mici avand trei falange (1,2,3), pe cand degetul mare 14
(policele), numai doua falange (1 si 3), lipsind falanga a 2-a.
Oasele membrului inferior

Oasele membrului inferior se divid, în două grupe:

- centura membrului inferior și
- oasele membrului inferior liber.
Centura membrului inferior se compune din doua oase coxale care, impreuna cu sacrumul si coccisul formeaza
bazinul osos (pelvisul).
Oasele membrului inferior liber sunt reprezentate de: femurul si patela (oasele coapsei), tibia si fibula (oasele
gambei), tarsul, metatarsul si oasele degetelor (oasele piciorului).

Pelvisul are formă de pâlnie şi este format din oasele

coxale, sacru şi coccis. Oasele coxale se întâlnesc
anterior la nivelul simfizei pubiene şi se unesc
posterior cu osul sacru. în partea din spate a bazinului,
sacrul se continuă cu coccisul.

PELVISUL MARE Şl PELVISUL MIC

Bazinul poate fi împărţit printr-un plan imaginar care
trece prin promontoriul sacral şi simfiza pubiană, în
două regiuni şi anume:
■ Deasupra promontoriului sacral se deschide pelvisul
mare, care adăposteşte conţinutul abdomenului
inferior;
■ Dedesubtul acestui plan se găseşte pelvisul mic
(pelvisul pro-priu-zis); la femei, acesta formează
canalul pelvin, prin care trece copilul în timpul
naşterii.
15
Oasele piciorului

Scheletul piciorului începe cu osul astragalian (numit și talus), care vine în contact cu cele două oase
ale gambei – tibia și fibula, formând articulația gleznei. Articulația gleznei este o structură foarte
stabilă, cunoscută sub numele de morteză, care permite mobilizarea piciorului în sus și în jos.
Partea din spate a piciorului este alcătuită de talus și calcaneu. Talusul se articulează cu calcaneul
prin articulația subtalară, care permite piciorului să se balanseze dintr-o parte în alta.
Partea mijlocie a piciorului este alcătuită dintr-un grup de 5 oase: navicularul, cuboidul si 3 oase
cuneiforme, numite oasele tarsiene anterioare.
Oasele tarsiene posterioare (astragalul si calcaneul), formeaza cu oasele navicular si cuboid articulația
mediotarsiană (numită și articulatia Chopart). Cele 5 oase tarsiene anterioare se articulează între ele
formând 5 articulații intertarsiene. Când mușchii gambei și piciorului produc răsucirea piciorului într-o
anumită direcție, aceste articulații se blochează și formează o structură foarte rigidă. Când sunt
răsucite în direcția opusă, acestea se relaxează și permit piciorului să se conformeze cu orice suprafață
cu care vine în contact. Oasele tarsiene vin în contact cu cele 5 oase lungi ale piciorului numite oase
metatarsiene, formând articulația tarso-metatarsiană (articulația Lisfranc). La nivelul acestei
articulații nu se produc prea multe mișcări.

Picioarele se termină cu oasele degetelor, numite falange. Fiecare deget este alcătuit din 3 falange:
proximală, medie și distală, cu excepția degetului mare, care este alcătuit doar din 2 falange:
proximală si distală. Articulațiile dintre oasele metatarsiene și falangele proximale se numesc
articulații metatarsofalangiene. Între falangele degetelor de la picioare se află articulațiile
interfalangiene. Oasele metatarsiene împreună cu falangele formează antepiciorul, iar mobilitatea
articulațiilor de la acest nivel joacă un rol foarte important pentru deplasare. Degetul mare, sau
halucele, joacă cel mai important rol în mers, iar prima articulație metatarsofalangiană este o zonă
comună pentru problemele de la nivelul piciorului.

16
17
18
19
20