UIVERSITATEA DE STAT DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

FACULTATEA DE PEDAGOGIE
CATEDRA DE MEDICINĂ SPORTIVĂ

Cobîleanschi Grigore

REFERAT
Structura, funcția, clasificarea și descrierea oaselor.

Autorul: Cobîleanschi Grigore

Conducator științific:

CHIȘINĂU 2020
"FĂRĂ DE SCHELET POATE CĂ NE-AM PUTEA ÎNTINDE BRAŢELE CA
ELASTICELE SAU NE-AM PUTEA STRECURA PE SUB UŞI ÎNSĂ, ÎNSĂ
LIPSA SCHELETULUI AR IMPUNE CÂTEVA PROBLEME ÎN CEEA CE
PRIVEŞTE PĂSTRAREA UNEI FORME."

- ANATOMISTUL JOY S. GAYLINN REIDENBERG.

OSUL reprezintă elementul de bază al scheletului vertebratelor, caracterizat

printr-un strat exterior dur și gros, de culoare alba-galbuie și un interior moale,
măduva.

Oasele, deşi atât de rezistente, suferă influenţa organelor învecinate: tracţiunea

muşchilor, presiunea unor organe, pulsaţiile arterelor şi acţiunea forţei de
gravitaţie.

Oasele sunt la fel de puternice și rezistente ca betonul și pot suporta mari

greutăți fără a fi îndoite, rupte sau strivite. Fiind legate între ele prin articulații și
mișcate de către mușchii atașați la ambele extremități, ele formează spații
(cavități) care servesc la protejarea organelor moi, asigurând în același timp un
grad ridicat de mobilitate. În plus, scheletul reprezintă cadrul care susține
celelalte părți ale corpului. În afara rolului sau de susținere, osul reprezinta
principala rezerva de calciu a organismului, element al cărui nivel constant în
sânge este indispensabil pentru numeroase funcții fiziologice.

STRUCTURA OASELOR

1. STRUCTURA OASELOR LUNGI

a) Structura diafizei

Pe o secțiune transversală sau longitudinală prin diafiza femurului

se observă la examenul cu ochiul liber că în axul diafizei se află un
canal, numit canalul medular, în care se găsește o substanță de
culoare galbenă, roșie sau cenușie, denumită măduva osoasă. Canalul
medular este circumscris pe peretele diafizei, în constituția căruia intră,
de la exterior către interior următoarele componente: periostul, masa
osoasa și endostul.

Periostul este o membrană vasculo-conjunctivă care învelește, la

periferie întregul os, cu excepția capetelor articulare, care sunt acoperite
de cartilaje. Examenul microscopic al periostului arată că această
membrană este formată la adult din două straturi, unul extern sau
superficial, numit periostul fibros, și altul intern sau profund, care vine în
raport cu masa osoasa, numit periostul osteogen. Periostul fibros este
format din țesut conjunctiv fibros în care predomină fibrele colagene și
elastice, celulele conjunctive fiind rare, iar substanța fundamentală
aflându-se în cantitate mica. În periostul fibros se găsesc vase sanguine
care pătrund în periostul osteogen și apoi mai departe în masa osoasa.
Periostul osteogen este format din țesut conjunctiv în care predomina
celulele conjunctive, și din fibre elastice și colagene care provin din
periostul fibros și care pătrund în masa osoasa. Periostul osteogen are
un rol important în formarea țesutului osos (de unde și denumirea de
osteogen). La adult periostul osteogen se află în stare de repaos. În caz
de fractura însa, el își recapătă capacitatea de a da naștere țesutului
osos.

Masa osoasă din structura diafizei are forma unui tub cilindric axat
pe canalul medular și este delimitată în partea externa, care vine în
contact cu periostul, și în partea internă, care vine în raport cu endostul,
de câteva straturi de lamele osoase dispuse concentric, formând
sistemul lamelar fundamental extern (subperiostic) și intern
(perimedular). Între cele două sisteme, masa osoasă este alcătuită din
țesut osos compact haversian și interhaversian. Tubul cilindric este
învelit de periost și căptușit de endost. Canalele haversiene se deschid
în canalul medular și în periost. În masa osoasă se găsesc terminații
nervoase fine, vase sanguine și limfatice, care sunt găzduite în canalele
Havers și Volkmann.
 Endostul este o membrană conjunctivă care căptușește la interior
masa osoasă atât a diafizei, cât și a epifizelor. Ca structură
microscopica, endostul este asemănător cu periostul, el fiind format din
fibre conjunctive, în special de reticulină, dintr-un număr restrâns de
celule conjunctive, din puțina substanța fundamentală și din rare vase
sanguine. În perioada intrauterină, endostul are funcție osteogenetică,
iar la adult, el este inactiv din acest punct de vedere.

Măduva osoasa
este o formațiune
complexă în structura
căreia intră diferite
varietăți de țesut
conjunctiv, vase
sanguine și terminații
nervoase. Ea este
prezentă atât în
canalul medular cât și
în canalele Havers de
calibru mai mare. Se
deosebesc trei varietăți
de măduvă osoasă:
roșie, galbenă
șicenușie.

Măduva roșie este de două feluri: osteogenă și hematogenă. Măduva

roșie osteogenă se găsește în diafiza oaselor în perioada intrauterină și
de creștere și are ca rol principal formarea țesutului osos. Măduva roșie
hematogenă se găsește numai în diafiza oaselor fătului și are ca rol
primordial formarea elementelor figurate ale sângelui. La adult, ea
dispare din diafiza oaselor lungi rămânând cantonată numai în țesutul
osos spongios din epifizele unor oase lungi, din oasele late și din
corpurile vertebrelor.

Măduva galbenă se găsește în diafiza oaselor lungi ale adultului și

este alcătuită dintr-o rețea fină de reticulină și din celule grase. Ea se
formează din măduva roșie prin transformarea anumitor tipuri de celule
conjunctive în celule grase.

Măduva cenușie este prezentă în canalul medular al diafizei oaselor

lungi la bătrâni. Ea se formează din măduva galbena, prin transformarea
celulelor grase în alte tipuri de celule conjunctive.

b) Structura epifizei

Pe o secțiune longitudinală sau transversală prin epifize se

observă la examenul cu ochiul liber că substanța osoasă are un aspect
de burete, cu cămăruțe de diferite mărimi (areole) limitate de pereți osoși
subțiri, cuprinse într-o capsulă de os compact. În aceste cămăruțe se
găsește măduva osoasă. Așadar, masa osoasă din structura epifizei
este formată îndeosebi din țesut osos spongios, țesutul osos compact
formând doar un strat foarte subțire pe suprafața epifizei. În ceea ce
privește periostul și endostul, acestea sunt prezente și în structura
epifizelor, dar cu următoarele particularități: periostul lipsește de pe
suprafețele articulare ale epifizelor fiind înlocuit cu cartilaj hialin, iar
endostul căptușește trabeculele care delimitează areolele. Este
important să reținem și faptul că trabeculele osoase au orientare
caracteristică pentru fiecare epifiza, orientare determinată de direcția
forțelor mecanice care se exercită asupra epifizei.

2. STRUCTURA OASELOR SCURT

În structura oaselor scurte intră

periostul și masa osoasă, formată
îndeosebi din țesut osos spongios
așezat în partea internă, și dintr-un
strat subțire de țesut osos compact
așezat la periferie. Endostul
căptușește toate areolele țesutului
osos spongios. În areole se găsește
măduva osoasă. Ca și la oasele
lungi, periostul este înlocuit la nivelul suprafețelor articulare cu cartilaj
hialin.

3. STRUCTURA OASELOR LATE

Ca și în structura oaselor scurte și

lungi, în structura oaselor late intră:
periostul, masa osoasă,endostul și măduva
osoasă. Masa osoasă este formată atât din
țesut osos compact, cât și din țesut osos
spongios. Caracteristica structurala a
acestor oase constă în aceea că țesutul
osos spongios este situat între două straturi
de țesut osos compact învelit de periost.
Aceste straturi de țesut osos haversian
poarta numele de table (tabla internă și
tabla externă). Areolele țesutului spongios
sunt căptușite de emdost și găzduiesc
măduva osoasă hematogenă.

CLASIFICAREA OASELOR

Există mai multe tipuri de oase, fiecare fiind proiectat să funcționeze în

diverse moduri. După raporturile și dimensiunile lor (lungime, lățime,
grosime), oasele se clasifică în: oase lungi, oase plane și oase scurte.
Datorită faptului că forma unor oase este foarte neregulata, se utilizează
și alte criterii de clasificare, adăugându-se celor trei categorii de oase
amintite alte patru tipuri: oase pneumatice, oase sesamoide, oase
suturale şi oase neregulate. La aceste tipuri de oase nu se ține seama
de forma lor, ci de caractere arhitecturale (oasele pneumatice), respectiv
de situarea lor în organism (oasele sesamoide și oasele suturale).

1. Oasele lungi

● La aceste oase, lungimea depășește lățimea și grosimea.

● Un os lung este format din:

- un corp sau diafiza

- două extremități sau epifize

● În perioada de creștere, între diafiza și

epifize se găsește cartilajul de creștere, care
poartă numele de metafiză.

● Oasele lungi se găsesc în principal la nivelul

membrelor, ele îndeplinind rolul de pârghii
de viteză în diferitele mișcări.

● Exemple de oase lungi: (humerus, ulna,

radius, femur, tibie, peroneu);

2. Oasele plane

● La aceste oase, lungimea și

lățimea sunt aproape egale între
ele, dar depășesc grosimea;
Oasele plane sunt turtite și
prezintă două fețe și un număr
variabil de margini și unghiuri;
● Oasele plane îndeplinesc două
funcții:

a) servesc la edificarea cavităților de protecţie (de exemplu

craniul);

b) dau inserție unui mare număr de mușchi (de exemplu scapula).

● Exemple de oase plane: întâlnite în cadrul centurilor (coxal,

 scapula), la cap (frontal, parietale, temporale, occipital etc.),
sau cele care formează cutia toracică: coastele, sternul.

3. Oasele scurte

● Aceste oase au cele trei dimensiuni

aproape egale, forma lor
apropiindu-se de cea cubică.
Oasele scurte se găsesc în acele
regiuni unde este necesară o mare
soliditate și unde există mișcări
foarte variate însă cu amplitudine
mica (coloana vertebrala, carp,
tars).

● Exemple de oase scurte: cele care intră în construcția palmei,

tălpii, ca de exemplu: carpiene, metacarpiene, tarsiene,
metatarsiene, falange, sau oasele coloanei vertebrale:
vertebrele.

4. Oasele pneumatice

● Sunt oase neregulate ce

au spații cavitare pline cu aer,
tapetate cu membrane mucoase.

● Exemple de oase
pneumatice: cele din jurul
foselor nazale frontal, etmoid,
sfenoid, maxilar, etc.

5.Oasele sesamoide

● Aceste oase sunt de obicei lentiforme,

 mici, și se se dezvoltă în vecinătatea unor articulații (sesamoide
periarticulare) sau chiar în tendoanele unor mușchi (sesamoide
intratendinoase).

● Aceste oase glisează de obicei pe o altă suprafața osoasă. Unele

se află în grosul capsulei articulare și mărind suprafața fosei
articulare, se unesc cu capul articular. (Ex: oasele din articulația
degetului mare al labei piciorului), altele sunt adâncite în
tendoanele mușchilor ce trec pe deasupra articulației.

● Exemple de oase sesamoide: rotula (patella) și unele oase de la

nivelul mâinii și piciorului

6. Oasele suturale

Aceste oase se mai numesc și oase

wormiene. Sunt oase mici, plane şi
inconstante. Se dezvolta din puncte de
osificare speciale independente de oasele
învecinate, fie la nivelul suturilor craniului,
în special în sutura lambdoidă, fie la
nivelul fontanelelor. Mai exista un grup de
oase wormiene, numite insulare, care se
dezvolta în centrul oaselor boltii
craniene (în special în parietal și
frontal).

7. Oasele neregulate

● Datorită formei și arhitecturii lor

complicate nu pot fi încadrate în
nici unul din grupurile precedente
(ex: palatinul, sfenoidul).
FUNCȚILE OASELOR
Oasele formează axul central, schela generală a corpului, îndeplinind mai multe
funcţii:
● determină forma, dimensiunile şi proporţiile corpului şi ale diferitelor sale
segmente.
● servesc ca sprijin şi susţinere pentru întregul corp şi pentru părtile moi,
datorită rezistenţei lor.
● funcţie de apărare (protecţie) intrând în alcătuirea unor cavităţi osoase
(cutia craniană, canalul vertebral, cutia toracică, canalul medular), care
adăpostesc diferite organe mai puţin rezistente (creier, măduva spinării,
organele toracice, măduva osoasă).
● servesc ca elemente de inserţie pentru muşchi şi ligamente, devenind
pârghii acţionate de grupe musculare, oasele reprezentând aparatul pasiv
al sistemului locomotor.
● constituie o importantă rezervă de calciu al organismului.
● să asigure un mediu pentru măduva osoasă (care produce celulele
sângelui).
● conferă poziţia bipedă a omului.

PROPRIETĂŢI FIZICE ALE OASELOR

Principalele proprietăți ale oaselor sunt: rezistența și elasticitatea.

Datorită acestor proprietăți, oasele nu se rup atunci când asupra loc acționează
diferite forțe de presiune sau de tracțiune (forțe paralele cu axul longitudinal,
perpendicular pe suprafața lui și prin torsiune - holicoidal).
Craniul uman poate rezista la presiuni mari în direcție bolta-baza fără a se rupe,
micșorându-și cel mult înălțimea cu 7-8%. Un craniu poate, totodată, cădea de
la o înălțime de 1-2 m pe ciment, fără a se sfărâma - el sărind ca o minge
datorită elasticității sale.

Rezistența la presiune în cazul oaselor este foarte mare, fiind de 30 de ori mai
mare pe mm pătrat decât a cărămizii, de 2,5 ori mai mare decât a granitului,
apropiindu-se de rezistența fierului. Dintre toate materialele tehnice, numai
betonul armat poate fi comparat cu osul, atât în privința rezistenței, cât și a
elasticității. Aceste proprietăți sunt datorate în principal compoziției chimice a
osului, precum și structurii sale macro-microscopice și a arhitecturii sale
interne.

O altă proprietate importantă de adaptare a osului este capacitatea de vindecare

a fracturilor. În cazul unei fracturi, la locul fracturii apare o formațiune osoasă
nouă, numită calus (Osdesmal), prin intermediul căreia se face sudarea
segmentelor osoase. La acest proces contribuie și periostul, care poate în
anumite condiții, mai ales în rândul persoanelor tinere, să regenereze osul.

Descrierea oaselor
Osul este format din 20% apa si 80%
reziduu uscat.
În compoziția reziduului uscat intră
substanța fundamentală și sistemul fibrilar.
Substanța fundamentală se constituie din
substanțe organice (aproximativ 35%)
compuse din oseina (scleroproteina
insolubilă în apa rece, dar solubila în apa
calda), cu structura granuloasă sau
filamentoasă, și osteomucoid (un
proteinozaharid sulfatic), ambele
constituente fiind bine legate biochimic
între ele și substanțe minerale (aproximativ
65%) precum: fosfați, carbonați și cantități foarte mici de fluorura și clorura de
calciu, hidroxiapatite cu Ca, Mg, P, F, S. Se poate spune ca substanțele organice
dau elasticitate oaselor, iar sărurile minerale rezistență.
Sistemul fibrilar este de origine colagenică, prezentându-se sub forma de fibre,
fibrile grupate în fascicule, formând scheletul pe care se fixează celelalte
elemente osoase: substanța mineralizantă, celulele osoase etc. În cazul în care
un os este menținut într-o soluție de 5% HCL, sărurile minerale se dizolvă, osul
intrând în procesul de demineralizare, acesta se "decalcifica". În urma acestui
proces, osul devine elastic, asemănător cu cauciucul, pentru că în structura lui a
rămas numai materia organică. Dacă se distruge materia organică prin calcinare,
osul se fărâmă (devine friabil).
Proporția celor două componente principale din structura oaselor variază de la
un os la altul. Unele oase suportă presiuni mai mari datorită faptului ca sunt mai
bogate în săruri minerale. De asemenea, proporția componentelor variază și în
raport cu vârsta. În copilărie, oasele sunt mult mai elastice, deoarece au relativ
puține săruri minerale. Procentul acestora crește la bătrânețe, oasele devenind
mult mai casabile decât în copilărie.