1.

NOŢIUNI DE MORFOFIZIOLOGIE OSOASĂ

1.1. ELEMENTE DE MORFOLOGIE OSOASĂ

Din punct de vedere al aspectul exterior oasele sunt de mai multe feluri :
▪ oase lungi sau diafizare (ex. humerusul).
▪ oase scurte (ex. vertebrele),
▪ oase late (ex. craniul)
Oasele lungi (diafizare) sunt cel mai frecvent interesate în traumatisme.
De la extremitatea lor superioară spre cea anterioară, oasele diafizare au
următoarele segmente :
▪ epifiza superioară (extremitatea superioară).
▪ zona metafizară superioară.
▪ zona diafizară (centrală). metafizara= intre epifiza si cartilajul de crestere
▪ zona metafizară inferioară
▪ epifiza inferioară (extremitatea inferioară).
Cînd oasele diafizare sunt în creştere, între zona epifizară şi cea
metafizară se află cartilajul de creştere (cartilajul de conjugare). El este locul
unde se produce creşterea în lungime a oaselor.
Oasele lungi au un corp tubular, mai dens în zona mijlocie, iar centrul
este cavitar. Zona mijlocie este alcătuită din os dur, cortical iar extremităţile
(epifizele) din os spongios, lamelar,
Oasele scurte au aspect exterior asemănator oaselor lungi, iar conţinutul
în os compact este mult mai mic (ex. falangele).
Oasele late sunt caracteristice craniului , coastelor şi centurilor (scapula
şi coxalul). Sunt alcătuite din două lame de os cortical ce conţin între ele o
zonă lamelară spongioasă.
Din punct de vedere STRUCTURAL ţesutul osos poate fi de două
categorii :
▪ cortical (compact)
▪ spongios (lamelar)

Osul compact are un aspect macroscopic omogen, dur. Conţine un

procent ridicat de substanţă fundamentală (hidroxiapatită), şi este osul
caracteristic pentru zonele corticale ale diafizei.

Osul spongios are un sistem labirintic, canalicular, foarte bine dezvoltat,

ELEMENTE DE ORTOPEDIE SI TRAUMATOLOGIE

care îi dă un aspect macroscopic de burete. Are o rezistenţă mecanică mai

scăzută decât osul cortical, şi este caracteristic oaselor scurte şi late.

Din punct de vedere MICROSCOPIC unitatea de bază a osului este osteonul

care reprezintă o unitate haversiană .Osteonul este alcătuit din:
▪ canalul lui Havers, sau canalul central, în care se găsesc vase
sanguine şi limfatice, nervi şi ţesut conjunctiv, canalele centrale
(Haversiene) au o orientare predominant longitudinală.
▪ lamele osoase, care sunt dispuse în cercuri concentrice, în jurul
canalului central , şi conţin cavităţi (osteoplaste), în care se găsesc
celulele osoase propriu-zise, osteocitele,
▪ canalele Volkman, dispuse transversal, stabilesc legătura între două
osteocite vecine, sau între un osteon şi periost (spre periferie), sau endost
(spre canalul medular)

Structura descrisă (haversiană) este caractertstică osului compact,

diafizar.
Celula “de bază” a osului este osteoblastul. Osteoblastele sunt celule
“inerte”, dar se diferenţiază spre celule cu potenţial osteoformator – osteocite
– sau spre celule cu potential osteolitic – osteoclaşti.
În afară de lame osoase, celule osoase, vase şi nervi, osul mai prezintă
o substanţă fundamentală şi un sistem fibro-colagenic şi elastic orientat pe
direcţia liniilor de forţă sau în axul osului.
Creşterea în lungime a oaselor diafizare este asigurată de cele două
cartilagii de creştere. De obicei ritmul de creştere este mai intens la unul
dintre cele două cartilagii, aşa numita extremitate “fertilă” a osului (epifizele
proximale ale tibiei şi ulnei, şi cele distale ale femurului şi humerusului, etc.)
Creşterea în grosime se face pe baza stratului profund al periostului, ce
înveleşte diafiza.

1.2. NOŢIUNI DE FIZIOLOGIE OSOASĂ

OSTEOGENEZA este un proces complex de formare şi de maturizare a

osului ca organ. Osteogeneza este detrminată de factori genetici, dar este
influenţată şi de alţi factori, cum ar fi: vasculari, hormonali sau mecanici.
În apariţia şi dezvoltarea osului ca organ, acesta parcurge o etapă
intermediară. În majoritatea cazurilor modelul intermediar este cartilaginos,
realizându-se o osteogeneză de tip encondral. Alte oase au ca etapă
intermediară un model membranos, realizându-se o osteogeneză de tip
desmal (ex. clavicula, craniul).
Osificarea de tip encondral este caracteristică oaselor lungi, diafizare, şi
începe în viaţa intrauterină sub forma unui model fibro-conjunctiv, care se

tip encondral- lungi, diafizare=> LED;

tip desmal- clavicula (L), craniul (lat)
 NOTIUNI DE MORFOFIZIOLOGIE

găseşte pe locul viitorului os, şi schiţează forma lui. Ulterior, el se va

transforma în ţesut cartilaginos hialin (viitorul os), acoperit de un manşon
numit pericondru (viitorul periost). Trecerea de la acest model cartilaginos
spre os se face în general, prin aparţia a trei nuclei de osificare :
▪ nucleul primar de osificare, din care se va forma partea centrală
osoasă (diafiza),
PD ▪ câte un nucleu secundar de osificare la fiecare extremitate a modelului
SEP cartilaginos. Din aceşti nuclei se vor forma cele două extremităţi osoase
(epifizele).
Cei doi nuclei secundari de osificare rămân separaţi de diafiză la nivelul
cartilagiilor de creştere (de conjugare), care vor rămâne active toată perioada
de creştere.

Forma definitivă a oaselor mature este determimată şi de alţi factori,

dintre care cel mai important este stress-ul mecanic la care este supus osul
în perioada de creştere.

REMANIEREA este o caracteristică a dinamicii osoase şi se manifestă

prin alternanţa a două procese fiziologice, osificarea şi resorbţia.

OSIFICAREA este un proces complex de dezvoltare şi la nevoie, de

reparare a ţesutului osos. Osificarea nu trebuie confundată cu osteogeza,
care se referă la formarea osului ca organ, şi nici cu calcificarea, care se
referă la un proces nesistematizat de depunere a unor săruri fosfo - calcice.

Osificarea presupune două faze succesive şi intricate :

1. Formarea matricei proteice. Osteoblastele ce provin din celulele mezenchimale secretă

substanţa fundamentală şi fibrele de protocolagen. După încetarea acestei activităţi,
osteoblaştii se transformă în osteocite care vor fi incluse în substanţa osoasă.
Osificarea este activată de tensiunile fiziologice exercitate în structura osoasă.
Inactivitatea duce la suprimarea acestor tensiuni şi deci, la încetitirea activităţii de
osificare. Rezultatul va fi “osteoporoza de inactivitate”.

2. Mineralizarea reprezintă a doua etapă a osificării. Ea constă în precipitarea progresivă

a sărurilor fosfo-calcice (cristale de hidroxiapatită) la nivelul substanţei preosoase, şi în
lungul fibrelor de protocolagen.

REZORBŢIA reprezintă procesul de scădere a concentraţiei substanţei

osoase. Acest proces este determinat de inactivitatea fizică, iar din punct de
vedere hormonal, de efectul hormonului paratiroidian. Rezorbţia se
desfăşoară prin activitatea osteoclastelor.
În perioada de creştere osificarea este mai intensă, în timp ce, spre

osteoblaste= secreta ceea ce e BUN=> OSTEOCITE

osteoclaste=> cui
ELEMENTE DE ORTOPEDIE SI TRAUMATOLOGIE

vârsta a treia predomină rezorbţia. Echilibrul dintre cele două procese poate fi
dereglat prin mecanisme patologice, predominând osteoporoza (ex. osteoliza
paratiroidiană), sau alteori osificarea (ex. osteopetroza).

Un foarte bun exemplu, privind echilibrul dintre osificare şi rezorbţie, îl

reprezintă creşterea în grosime a osului. Activitatea osteoblastică (osificare) a
stratului profund periostal depune noi straturi osoase la periferie, ducând la
creşterea diametrului osos, în timp ce activitatea osteoclastică (rezorbţie), ce
predomină spre centru, va duce la menţinerea şi lărgirea canalului medular.
distrugerea este spre centru

CONSOLIDAREA FRACTURILOR

Refacerea integrităţii osului fracturat se face printr-un proces complex

histochimic, vascular şi biomecanic, numit CALUSARE. Formarea calusului la
nivelul focarului de fractură se face printr-o osificare de tip encondral,
interfragmentară.
Formarea calusului presupune patru etape, care sunt parţial intricate.
FAZA HEMORAGICĂ În primele şapte zile se va produce aşa numitul
calus fibrino-proteic. Hematomul interfragmentar conţine pe lângă elemente
sanguine şi celule din os, măduvă, sau periost. La acest nivel apare un
proces de inflamaţie acută aseptică ce se caracterizează prin vasodilataţie,
stază sanguină, vase de neoformaţie, etc.
FAZA FIBRO-CONDROIDĂ (săptămâna a doua). Celulele
mezenchimale care au invadat zona fracturată se metaplaziază în
condroblaste şi osteoblaste. În final va apărea o masă fibro-condroidă
preosoas., aceasta fiind de fapt un stadiu initermediar al osificării encondrale.
FAZA OSIFICĂRII PROVIZORII (săptămîna a treia). Masa fibro-
condroidă preosoasă se mineralizează lent sub acţiunea fosfatazei alcaline şi
pe fondul unei hiperemii. Microcristalele de fosfat tricalcic (hidroxiapatita)
precipită în lungul fibrelor de colagen, formând lame de ţesut osos
dezordonat aşezate (osificare intermediară). Această fază restabileşte
continuitatea osoasă, dar calusul intermediar (provizoriu), deşi este
volumintos, nu are o structură organizată, lamelară, haversiană, fiind deci
fragil.
FAZA OSIFICĂRII DEFINITIVE (următoarele luni). Sub influenţa
solicitărilor mecanice, specifice fiecărui segment de os, calusul provizoriu se
va remana, transformându-se cu timpul în os lamelar, haversian. Procesul de
osificare definitivă presupune procese de osificare intricate cu procese de
rezorbţie, care în final vor duce la reconstituirea formei, structurii şi arhitecturii
osului.

HIPEREMIE= Aflux anormal de sange intr-o anumita parte a corpului.

NOTIUNI DE MORFOFIZIOLOGIE

Procesul de consolidare (formare a calusului sau calusare) descris până acum este
procesul ce apare în majoritatea fracturilor tratate prin imobilizări gipsate. Acesta este un
proces de osificare secundară cu fază intermediară.
Atunci când fractura este pusă într-o perfectă neutralitate mecanică (fixată prin
osteosinteză fermă), osificarea va fi fără fază intermediară cartilaginoasă, şi se va numi
osificare primară.

Consolidarea fracturilor se obiectivizează prin examene radiologice.

Controlul radiologic în calusarea secundară va evidenţia un calus voluminos,
cu aspect fusiform. Calusul primar (angiogen) apare mult mai puţin
voluminos, uneori chiar dificil de apreciat.

2. NOŢIUNI DE MORFOFIZIOLOGIE ARTICULARĂ

2.1. NOŢIUNI DE MORFOLOGIE ARTICULARĂ

Articulaţia reprezintă un ansamblu de formaţiuni care unesc două

extremităţi osoase. Articulaţiile de tip sinovial au o structură complexă,
comună celor mai multe articulaţii ale corpului uman:
▪ extremităţi osoase, cu suprafeţele articulare acoperite de cartilaje
articulare;
▪ mijloace de unire (capsula articulară, şi ligamentele)
▪ formaţiuni fibrocartilaginoase care participă la realizarea congruenţei
articulare (meniscuri, fibrocartilaje de mărire)
▪ muşchi şi tendoane, cu inserţiile lor; cartilaj
art
lama os
2.1.1. Extremităţile osoase subcondr
ala
Sunt constituite din ţesut osos spongios şi o lamă osoasă subcondrală care tes
spongios
la separă de cartilajul articular.
Nu există nici un schimb între os şi cavitatea articulară dar leziunile osoase
pot interesa cartilajul şi cavitatea articulară, caz în care vorbim de osteo-artrită.

2.1.2. Cartilajul articular

Este un ţesut cartilaginos hialin, cu aspect alb-strălucitor, omogen pe

secţiune.
Cartilajul articular variază în grosime, între câteva sute de microni şi 2-6
mm, în raport cu tipul de articulaţie, solicitările mecanice şi individ. Este mai
gros la tineri şi unde presiunile sunt mai crescute şi se subţiază cu vârsta.
În compoziţia sa intră trei elemente importante: celulele (condrocitele),
 condrocite
ELEMENTE DE ORTOPEDIE SI TRAUMATOLOGIE
colagen
hidroxiapatita
fibrele colagene (sistemul fibrilar) şi substanţa fundamentală.
Condrocitele sunt celule metabolic active, contribuind la sinteza
colagenului şi a condromucoproteinelor.
Fibrele colagene sunt dispuse arhitectural în aşa fel încât să suporte în
cele mai bune condiţii solicitările. La marginea cartilajului se continua cu
fibrele colagene ale sinovialei şi periostului.
Substanţa fundamentală este un gel, bogat în: apă (peste 70%),
mucopolizaharide acide (condroitinsulfat) şi glicoproteine, electroliţi (4-7%) şi
lipide (0,5-1%).

Cartilajul articular este considerat avascular, nutriţia sa fiind asigurată prin

imbibiţie, în primul rând de către lichidul sinovial cât şi prin straturile profunde
de la osul subjacent, prin capilarele epifzare juxtacondrale..
Cartilajul articular este lipsit de inervaţie şi de aceea agresiunile, de orice
natură ar fi ele, nu pot să determine senzaţii dureroase.

2.1.3. Mijloacele de legătură

1. Capsula articulară

Are forma unui manşon, care se inseră la marginea cartilajului articular (sau
dincolo de acesta, pe metafiză, dacă articulaţia are mişcări ample) şi se
continua cu periostul celor două extremităţi osoase. Are două straturi, fiecare
cu structurã şi funcţie distinctă: stratul extern, fibros şi stratul intern,
membrana sinovială.
Capsula fibroasă, formată mai ales din fibre colagene, are a grosime
variabilă şi o rezistenţă inegală. Pe alocuri, ea are întăriri, individualizate ca
ligamente capsulare.

1.B. Sinoviala
Reprezintă stratul profund al capsulei articulare şi se inseră la marginea
cartilajelor articulare. În anumite zone formează funduri de sac sau pungi
sinoviale, cu un important rol mecanic, înlesnind alunecarea tendoanelor şi
muşchilor peste articulaţie.

Sinoviala asigură sinteza şi resorbţia lichidului sinovial. Ea are totodată şi o mare putere
de reparaţie: după sinovectomie, sinoviala se reformează, plecând de la ţesutul conjunctiv
subiacent.
Sinoviala este bogat vascularizată şi inervată, ceea ce o transformă în organul sensibil al
articulaţiei.

2. Ligamentele articulare
NOTIUNI DE MORFOFIZIOLOGIE

Sunt formaţiuni fibroase care se inseră pe epifizele care alcătuiesc o

articulaţie, cu rolul de a menţine contactul dintre suprafeţele articulare cât şi
în controlul mişcărilor şi posturilor articulare1.
Se împart în:
▪ ligamente capsulare (diferenţieri ale stratului extern capsular);
▪ ligamente tendinoase (transformări tendinoase, ex. ligamentul
rotulian);
▪ ligamente în interiorul articulaţiilor, impropriu denumite ligamente
intraarticulare (sunt extrasinoviale), cum ar fi ligamentele încrucişate ale
genunchiului şi ligamentul rotund al articulaţiei coxo-femurale;
▪ ligamente la distanţă, care nu au raporturi intime cu capsula articulară.

3. Formaţiunile fibrocartilaginoase articulare

În unele articulaţii, deoarece suprafeţele articulare nu se adaptează perfect,

pentru a menţine congruenţa se dezvoltă nişte formaţiuni fibrocartilaginoase,
care, datorită compresibilităţii lor, acţionează ca nişte veritabile amortizoare
de şoc şi măresc supleţea articulaţiei.
Discurile apar între corpii vertebrali, în articulaţia temporo-mandibulară şi în
30-40% din cazuri, în articulaţiile acromio-claviculare.
Meniscuri apar la articulaţia femuro-tibială.
Bureletele apar în enartroze care nu au suprafeţe articulare egale ca
întindere, de exemplu în cea scapulo-humerală şi coxo-femurală. Au o formă
prismatic triunghiulară şi sunt dispuse inelar, înconjurând capsula şi
contribuind la contenţia articulară.

2.2. CLASIFICAREA MORFOFUNCŢIONALĂ A ARTICULAŢIILOR

După gradul lor de mobilitate şi după structura lor, articulaţiile se clasifică în:
▪ articulaţii fixe (sinartroze);
▪ articulaţii semimobile (hemi/amfiartroze).
▪ articulaţii mobile (diartroze);

Diartrozele – articulaţiile sinoviale

Caracteristică este prezenţa unei cavităţi articulare. Diartrozele sunt împărţite, după
configuraţia lor anatomică şi după gradul de libertate al mişcărilor pe care le execută, astfel:

1
Ligamentele, ca şi stratul extern capsular, au numeroase terminaţii nervoase
proprioceptive.
ELEMENTE DE ORTOPEDIE SI TRAUMATOLOGIE

• articulaţii uniaxiale (cu un singur grad de libertate):

- plane (artrodiile) care au doar mişcare de alunecare, aşa cum apare între
oasele carpiene şi tarsiene;
- cilindroide, asemănătoare balamalelor, un capăt având forma unui
cilindru plin sau a unui mosor (trohlee), iar celălalt fiind scobit şi configurat
corespunzător. Se deosebesc două variante:
- articulaţie trohleană (humero-ulnară, interfalangiene);
- articulaţie trohoidă (radio-ulnară superioară)
- condiliene, în care două segmente de cilindru1 plin, se articulează cu
două depresiuni corespunzătoare ale celuilalt os,

• articulaţii biaxiale (cu două grade de libertate) - în care mişcarea de rotaţie nu este
posibilă:
- elipsoidale – în care vin în contact şi alunecă una pe cealaltă două
calote elipsoidale, una convexă şi una concavă, astfel încât mişcările se pot face
doar în două sensuri, de-a lungul celor două diametre ale elipsoizilor (articulaţia
radiocarpiană);
- şelare (în şa) care permit mişcări în două direcţii perpendiculare, exemplul
tipic fiind articulaţia trapezo-metacarpiană.

• articulaţii triaxiale (cu libertate completă) - sunt enartrozele (articulaţiile

sferoidale), ca de exemplu cea coxofemurală şi scapulo-humerală.

2.3. FUNCŢIILE ARTICULAŢIILOR

Funcţiile elementare se evidenţiază în timpul celor două situaţii

fundamentale în care se pot afla:
▪ statică (în repaus), în care este importantă stabilitatea, blocarea într-o
anumită poziţie, ca situaţie de „start” pentru o nouă mişcare sau postură;
▪ dinamică (mişcarea) care presupune mobilizarea unui complex de
forţe în vederea realizării unei acţiuni. Formele elementare de mişcare sunt
de trei feluri:
- alunecare (translaţie) a suprafeţelor articulare una pe alta - mişcarea
primordială din punct de vedere mecanic;
- rotaţie, în jurul axului transversal, sagital-longitudinal al unui os;
- rostogolire, similară rulării unei roţi pe sol.

2.3.1. Mişcarea în articulaţie

Se produce între două sau mai multe segmente.

Ca principiu mecanic, ea se desfăşoară după regulile pârghiilor. La prima
vedere, pârghiile predominante la nivelul membrelor sunt neeconomice (de
ordinul III), dar aceasta doar în cazul lanţurilor cinematice deschise (când
1
volute în cazul genunchiului
NOTIUNI DE MORFOFIZIOLOGIE

extremitatea liberă a membrului nu ia punct de sprijin).

Ordinul acestor pârghii se schimbă atunci când lanţul devine închis, în mişcările
complexe (alergare, săritură). Exemple de pârghii:
- ordinul I - articulaţia atlanto-occipitală;
- ordinul II - talo-crurala (tendonul lui Achile);
- ordinul III - articulaţia cotului.

cum faci crucea- sus jos dreapta