Particularitățile unui roman realist/interbelic/balzacian

Enigma Otiliei
de George Călinescu

George Călinescu susține prin romanul „Enigma Otiliei” supremația romanului

realist-balzacian, deși este publicat la sfârșitul perioadei interbelice, în 1938, fiind al doilea
dintre cele patru romane ale scriitorului („Cartea nunții”, „Scrinul negru”, „Bietul Ioanide”).
„Enigma Otiliei” este un roman realist, obiectiv, de factură balzaciană, cu
elemente moderniste. Este un roman realist, deoarece apar tema familiei și motivul
moștenirii și al paternității, prin structura închisă, obiectivitatea narării, prin utilizarea
tehnicii detaliului semnificativ, iar personajele sunt prezentate în relație cu mediul din care
provin, fiind tipice pentru o anumită categorie socială.
O trăsătură a realismului prezentă în roman este tipologizarea personajelor, care
sunt dominate de o trăsătură majoră de caracter: avarul (moș Costache Giurgiuveanu), „baba
absolută, fără cusur în rău” (Aglae Tulea), fata bătrână (Aurica Tulea), dementul senil
(Simion Tulea), arivistul (Stănică Rațiu), cocheta (Otilia), ambițiosul (Felix), aristocratul
rafinat (Pascalopol). Personajele sunt reprezentative pentru o întreagă categorie socială.
O altă trăsătură a realismului o constituie simetria incipit-final. Incipitul fixează
veridic cadrul temporal („într-o zi de la începutul lui iulie 1909”) și spațial („în strada
Antim, venind dinspre strada Sfinții Apostoli”). Finalul este închis prin rezolvarea
conflictului și este urmat de un epilog. Incipitul și finalul sunt simetrice, prin descrierea
străzii și a casei lui moș Costache, din perspectiva lui Felix, „intrusul” din familia
Giurgiuveanu, în momente diferite ale existenței sale (în adolescență și aproximativ zece ani
mai târziu „după război”), dar și prin răspunsul dat de moș Costache la venirea lui Felix,
reluat în finalul romanului: „Aici nu stă nimeni”. Tehnica restrângerii cadrului, de la stradă
la case, de la case la interioare și figurile personajelor este o modalitate de a pătrunde în
psihologia personajelor. Arhitectura, amestecul de stiluri incompatibile, materialele de
proastă calitate sugerează incultura, snobismul, zgârcenia proprietarilor (burghezi).
Romanul depășește modelul realismului clasic, prin elemente ce țin de modernitate,
prin tema citadină, ambiguitatea personajelor și prin tehnicile moderne utilizate în
caracterizarea Otiliei: comportamentismul și pluriperspectivismul. Apar și elemente
naturaliste, prin prezentarea unor procese psihice deviante, alienare și senilitate, motivate
prin ereditate și mediu. Titi, fiul retardat, este o copie a tatălui său, Aurica, fata bătrână,
invidioasă și rea, este o copie degradată a mamei.
 Este un roman obiectiv, prin perspectiva narativă, dar omnisciența naratorului este
redusă de calitatea lui Felix Sima de personaj-reflector.
Romanul este compus din douăzeci de capitole fără titluri și este structurat pe două
mari planuri narative – un plan urmărește soarta tânărului student Felix Sima și a Otiliei
Mărculescu, iar celălalt plan averea lui Costache Giurgiuveanu și toate încercările familiei
Tulea de a o moșteni.
Tema principală a romanului este viața burgheziei bucureștene de la începutul
secolului al XX-lea, cu accent pe tema moștenirii, paternității și pe relațiile de familie
degradate din cauza zgârceniei, lăcomiei și avariției tipic burgheze. O altă temă este
devenirea, maturizarea lui Felix, care, înainte de a-și face o carieră, trăiește experiența
iubirii și a relațiilor de familie, ceea ce conferă romanului caracterul de bildungsroman.
O secvență semnificativă pentru tema romanului o constituie incipitul. Prin
intermediul lui Felix, care pătrunde în universul familiilor Giurgiuveanu și Tulea, cititorul
face cunoștință, în manieră balzaciană, cu peisajul tipologiilor prozei realiste. În odaia foarte
înaltă și încărcată de fum „ca o covertă de vapor pe Marea Nordului”, adunați în jurul mesei
pe care se joacă table și cărți, se află cei care vor avea un rol important în desfășurarea epică
a romanului. Naratorul notează minuțios fiecare aspect revelator: familiaritatea neobișnuită
a gesturilor Otiliei, generozitatea și slăbiciunea lui Pascalopol pentru ea (îi oferă cu discreție
un inel cu safir), răutatea acră a Aglaei, care îi face aluzie lui Pascalopol la faptul că sosirea
lui Felix va fi o distracție nouă pentru Otilia, refuzul lui Giurgiuveanu de a o împrumuta pe
sora sa, ocheadele Auricăi către Felix. Observația Aglaei, sora lui moș Costache, potrivit
căreia bătrânul face „azil de orfani” îi vizează direct pe Felix și Otilia, Aglae percepându-i
pe tineri ca pe niște rivali la moștenirea fratelui ei. Întregul tablou pare desprins dintr-o
comedie de moravuri, prezentat dintr-o perspectivă critică și polemică.
O altă secvență semnificativă este surprinsă în capitolul XVIII, când moș Costache
suferă un atac de apoplexie și este imobilizat la pat. Desfășurarea este scenică, ochiul
naratorului urmărește cu atenție gesturile avarului, preocupat de cheile sale, plătind cu greu
doctorul, neputincios în fața atacurilor familiei Tulea și ale lui Stănică la bunătățile culinare
ascunse cu grijă, cu spiritul negustoresc neadormit, oferindu-i lui Weissmann o seringă
contra cost. Clanul Tulea, rapace, sărbătorește cu un festin îmbolnăvirea bătrânului, joacă
partide de cărți, se instalează militărește în casă și veghează asupra moștenirii, așteptându-i
moartea. Otilia și Felix, singurii care sunt afectați de starea bătrânului, îl cheamă pe
Pascalopol, care, loial, aduce un doctor universitar pentru a-l îngriji. Moartea lui moș
Costache este provocată, în cele din urmă, de Stănică Rațiu, ginerele Aglaei, care îi fură
banii de sub saltea.
Un element de compoziție este titlul romanului, care, inițial a fost „Părinții Otiliei”,
sugerând tema balzaciană a paternității, deoarece fiecare personaj a determinat destinul
Otiliei, ca niște „părinți”. Autorul schimbă titlul, din motive editoriale, și deplasează
accentul de la motivul realist al paternității la misterul personajului feminin. Acesta se
justifică din perspectiva celor două personaje masculine care o iubesc pe Otilia. Pentru Felix
Sima, aceasta rămâne o enigmă, deoarece tânărul a crescut orfan de mamă, iar Otilia este
pentru el prima iubire. Pentru maturul Leonida Pascalopol, Otilia rămâne o enigmă,
deoarece o iubește ca un tată, din cauza diferenței mari de vârstă, văzând în Otilia orfana
care trebuia protejată, dar o iubește și viril, fără să poată alege între cele două tipuri de
iubire.
Un alt element de compoziție este conflictul romanului. Istoria moștenirii are un
dublu conflict succesoral: pe de o parte, este vorba despre ostilitatea manifestată de Aglae
împotriva orfanei Otilia, pe de altă parte, de interesul lui Stănică pentru averea bătrânului,
care duce la dezbinarea familiei Tulea.
Conflictul erotic privește rivalitatea pentru iubirea Otiliei dintre adolescentul Felix și
maturul Pascalopol.
În conflictul pentru moștenire se află două familii înrudite. În casa lui Costache
Giurgiuveanu, proprietarul averii, trăiește Otilia Mărculescu, adolescentă orfană, fiica celei
de-a doua soții decedate a acestuia. Aici ajunge Felix Sima, venit la tutorele său din
București pentru a studia Medicina. Moșierul Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, vine
în casă din dorința de a aparține unei familii și din afecțiune pentru Otilia, pe care o
cunoaște de mică. În casa vecină trăiește o a doua familie, înrudită cu prima, care aspiră la
moștenirea averii bătrânului. Clanul Tulea este condus de sora lui moș Costache, Aglae. Din
familie fac parte soțul acesteia, Simion Tulea și cei trei copii ai lor, Olimpia, Aurica și Titi.
Acestei familii i se adaugă Stănică Rațiu, soțul Olimpiei, dornic să obțină moștenirea.
În concluzie, „Enigma Otiliei” de George Călinescu este un roman realist și
balzacian apărut la sfârșitul perioadei interbelice, deoarece scriitorul respingea modernismul
lovinescian. Temele și tehnicile balzaciene au fost adaptate la realitățile societății burgheze
bucureștene de la începutul secolului al XX-lea.