Particularități de construcție a personajului dintr-un roman realist/interbelic/balzacian

Caracterizarea Otiliei
de George Călinescu

George Călinescu susține prin romanul „Enigma Otiliei” supremația romanului

realist-balzacian, deși este publicat la sfârșitul perioadei interbelice, în 1938, fiind al
doilea dintre cele patru romane ale scriitorului („Cartea nunții”, „Scrinul negru”, „Bietul
Ioanide”).
„Enigma Otiliei” este un roman realist, obiectiv, de factură balzaciană, cu elemente
moderniste. Istoria moștenirii lui moș Costache Giurgiuveanu constituie fundalul pe care
se proiectează maturizarea tânărului Felix Sima, care, înainte de a-și face o carieră,
trăiește experiența iubirii și a relațiilor de familie.
Otilia Mărculescu, personajul eponim al romanului, reprezintă misterul feminității
adolescentine, un ideal de feminitate, „eroina mea lirică”, „tipizarea mea în ipostază
feminină”, după mărturisirea autorului, care-i farmecă prin grație, frumusețe și eleganță
pe bărbații din roman. Își împarte afecțiunea între „papa” Costache, moșierul Pascalopol
și verișorul Felix, cu care are în comun vârsta și condiția socială de orfan.
Statutul social al Otiliei este incert, fiind fata celei de-a doua soții a lui moș
Costache Giurgiuveanu, care, deși o iubește ca pe propriul copil, întârzie să o înfieze
legal din cauza zgârceniei și de teama surorii sale, Aglae. Rămasă orfană de mamă din
copilărie, fata se bucură de afecțiunea și protecția lui moș Costache și a lui Pascalopol.
Este respinsă de clanul Tulea, în ciuda faptului că este indiferentă față de averea
bătrânului. Fiind studentă la Conservator, are temperament de artistă, studiază pianul și
alege să citească reviste și cărți franțuzești.
Statutul moral reiese din oscilația ei între Felix și Pascalopol. Deși îl iubește pe
Felix, îl alege pe moșier, motivându-și opțiunea ca pe o dovadă de altruism, deoarece
pretinde că nu dorește să fie o piedică în calea realizării profesionale a tânărului” „o
dragoste nepotrivită pentru marele viitor”. Este o fire enigmatică, fapt susținut atât de
Felix, cât și de Pascalopol. Spre deosebire de celelalte personaje feminine din roman,
reduse la o trăsătură de caracter, Otilia este un personaj „rotund”, care este prezentat în
transformare. Are inițiativă și este capabilă să ia decizii pentru sine și pentru ceilalți.
Statutul psihologic al tinerei este marcat de faptul că a rămas orfană și de viața ei
în casa bătrânului. Înzestrată cu un temperament de artistă, Otilia reprezintă, în egală
măsură, tipul ingenuei și al cochetei, întruchiparea misterului feminin. Comportamentul
acestei tinere exuberante, capricioase, atrasă de lux, îl derutează pe Felix, care nu înțelege
plecarea ei cu Pascalopol, în final. Însă cel care intuiește adevărata dimensiune a
personalității Otiliei este Weissmann, prietenul lui Felix, care îi spune acestuia, la un
moment dat: „Orice femeie care iubește un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea
lui ca o apariție luminoasă. Domnișoara Otilia trebuie să fie o fată inteligentă. După câte
mi-ai spus, înțeleg că te iubește”.
 Scriitorul însuși justifică misterul personajului feminin prin prisma imaturității lui
Felix, atunci când afirmă: „Nu Otilia are o enigmă, ci Felix crede că are. Pentru orice
tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl va respinge, dându-i dovezi
de afecțiune”.
Trăsătura dominantă a Otiliei o reprezintă spiritul contradictoriu, prezent pe tot
parcursul romanului.
O secvență narativă care evidențiază misterul Otiliei este cea a ultimei întâlniri
dintre ea și Felix, după moartea bătrânului, înaintea plecării din țară împreună cu
Pascalopol. Otilia vine în camera lui Felix pentru a-i dovedi că îl iubește: „Ca să-ți dau o
dovadă că te iubesc, am venit la tine”. Discuția tinerilor evidențiază raportarea diferită la
iubire și că au, implicit, concepții diferite despre viață. Dacă Felix este intelectualul
ambițios, pentru care femeia reprezintă un sprijin în carieră, Otilia este cocheta, care
crede că „rostul femeii este să placă, în afară de asta neputând exista fericire”. Otilia
concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire și libertate absolută. Dându-și
seama de această diferență, dar și de faptul că ar putea fi o piedică în calea carierei sale,
Otilia îl părăsește pe Felix și alege siguranța căsătoriei cu Pascalopol.
O altă secvență relevantă este cea din epilog. Câțiva ani mai târziu de la aceste
întâmplări, Felix se întâlnește în tren cu Pascalopol, care îi dezvăluie faptul că i-a redat
Otiliei cu generozitate libertatea de a-și trăi tinerețea, iar ea a devenit soția unui conte
exotic. „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”, afirmă Pascalopol.
Felix observă în fotografia pe care i-o arată moșierul o femeie frumoasă, dar în care nu o
mai recunoaște pe tânăra exuberantă de odinioară, fiindcă „un aer de platitudine feminină
stingea totul”.
Un element de compoziție este titlul romanului, care, inițial a fost „Părinții
Otiliei”, sugerând tema balzaciană a paternității, deoarece fiecare personaj a determinat
destinul Otiliei, ca niște „părinți”. Autorul schimbă titlul, din motive editoriale, și
deplasează accentul de la motivul realist al paternității la misterul personajului feminin.
Acesta se justifică din perspectiva celor două personaje masculine care o iubesc pe Otilia.
Pentru Felix Sima, aceasta rămâne o enigmă, deoarece tânărul a crescut orfan de mamă,
iar Otilia este pentru el prima iubire. Pentru maturul Leonida Pascalopol, Otilia rămâne o
enigmă, deoarece o iubește ca un tată, din cauza diferenței mari de vârstă, văzând în
Otilia orfana care trebuia protejată, dar o iubește și viril, fără să poată alege între cele
două tipuri de iubire.
Un alt element de compoziție este conflictul romanului. Istoria moștenirii are un
dublu conflict succesoral: pe de o parte, este vorba despre ostilitatea manifestată de
Aglae împotriva orfanei Otilia, pe de altă parte, de interesul lui Stănică pentru averea
bătrânului, care duce la dezbinarea familiei Tulea.
Conflictul erotic privește rivalitatea pentru iubirea Otiliei dintre adolescentul Felix
și maturul Pascalopol.
În conflictul pentru moștenire se află două familii înrudite. În casa lui Costache
Giurgiuveanu, proprietarul averii, trăiește Otilia Mărculescu, adolescentă orfană, fiica
celei de-a doua soții decedate a acestuia. Aici ajunge Felix Sima, venit la tutorele său din
București pentru a studia Medicina. Moșierul Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului,
vine în casă din dorința de a aparține unei familii și din afecțiune pentru Otilia, pe care o
cunoaște de mică. În casa vecină trăiește o a doua familie, înrudită cu prima, care aspiră
la moștenirea averii bătrânului. Clanul Tulea este condus de sora lui moș Costache,
Aglae. Din familie fac parte soțul acesteia, Simion Tulea și cei trei copii ai lor, Olimpia,
Aurica și Titi. Acestei familii i se adaugă Stănică Rațiu, soțul Olimpiei, dornic să obțină
moștenirea.
În concluzie, misterul personajului feminin este conferit de trăsăturile
contradictorii ale cochetei cu temperament de artistă și este susținut de tehnicile moderne
de portretizare:comportamentismul și pluriperspectivismul. Alegerea ei din final,
neexplicată de narator, menține ambiguitatea personajului. Misterul ei este, de fapt,
imaginea idealizată pe care i-o construiesc cei doi bărbați care o iubesc.