Enigma Otiliei (de G.

Călinescu)
− particularități ale textului −

I. Introducere. Încadrarea în curent

Spre deosebire de scriitorii care au adoptat estetica autenticității drept formulă de
creație, Călinescu consideră realismul clasic de tip balzacian mai adecvat romanului
românesc în faza sa de dezvoltare de atunci. Apărut în 1938, Enigma Otiliei este un
roman realist de tip balzacian prin anumite trăsături caracteristice: tematica abordată
(averea, familia, moștenirea, paternitatea), personajele tipologice, surprinse în relația
cu mediul și societatea, descrierile ample ale locuințelor și ale personajelor, precum și
verosimilitatea și obiectivitatea narațiunii.
II. Titlul
Titlul inițial al romanului era Părinții Otiliei, menit să pună în evidență tema
balzaciană a paternității, pentru că există mai multe personaje care determină într-un
fel soarta Otiliei, asemeni unor părinți. Din motive editoriale, a fost ales titlul Enigma
Otiliei, care evocă misterul feminității întruchipat de protagonista lui Călinescu.
III. Tema. Subiectul
În cele douăzeci de capitole, romanul creează o imagine amplă a societății
bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, guvernată de puterea banului, ce
afectează chiar și relațiile familiale. Istorie a unei moșteniri, romanul prezintă
încercările familiei Tulea de a obține averea lui Costache Giurgiuveanu. Bătrânul este
înconjurat de o lume lacomă, agresivă, condusă de sora sa, Aglae, care se consideră
cea mai îndreptățită să îl moștenească. De aceea Aglae veghează constant ca bătrânul
să nu o înfieze pe Otilia, fiica sa vitregă, iar imediat ce Costache suferă un atac
cerebral, pune stăpânire pe casă, indiferentă față de starea de sănătate a fratelui ei.
Banii bătrânului vor ajunge în cele din urmă în mâinile lui Stănică Rațiu, ginerele lui
Aglae, care îi sustrage de sub saltea, provocând moartea lui Costache.
Celălalt plan narativ urmărește iubirea adolescentină dintre Felix și Otilia și
triunghiul amoros constituit prin dragostea matură, paternă și virilă în același timp, a
lui Pascalopol. [Pentru dezvoltare, a se completa infra Relația cu Felix. Acțiunea]
Considerându-se nepotrivită pentru tânărul serios, cu mari ambiții profesionale, Otilia
va opta pentru moșierul bogat și rafinat, bărbatul atent care îi oferă atât un confort
material, cât și unul psihologic, afectiv.
 IV. Conflictul
Evenimentele sunt determinate de două conflicte principale, corespunzătoare
planurilor narative: un conflict succesoral, iscat în jurul averii lui moș Costache și
unul erotic, referitor la rivalitatea dintre Felix și Pascalopol pentru dragostea Otiliei.
Există și un conflict interior al Otiliei, care trebuie să opteze între cei doi.
V. Incipitul
Incipitul romanului prezintă, în manieră realistă, reperele spațio-temporale: „Într-
o seară de la începutul lui iulie 1909”, pe strada Antim, în București. După modelul
balzacian, primele pagini conțin descrieri ample ale străzii Antim, ale arhitecturii
locuințelor și ale interioarelor. Detaliile precizate sunt semnificative, pentru că evocă
viața socială și morală a locuitorilor. Casele se remarcă prin amestecul de stiluri
arhitecturale incompatibile și prin aspectul de kitsch, de imitație ieftină. Mediul
devine astfel un prim mijloc de caracterizare a personajelor, ilustrând snobismul,
zgârcenia și lipsa de cultură și de bun-gust a proprietarilor.
VI. Secvența jocului de cărți
Subiectul romanului este prefigurat de secvența jocului de cărți din primul
capitol, care schițează relațiile dintre personaje și anunță întreaga desfășurare narativă
ulterioară. Ajuns în casa lui unchiului său, Costache Giurgiuveanu, unde urma să
locuiască în perioada studiilor de medicină, Felix descoperă un mediu neprimitor.
Jocul de cărți este un bun prilej pentru etalarea gândurilor malițioase ale Aglaei, care
îi jignește cu premeditare atât pe Otilia, cât și pe Felix, în care vede o amenințare
pentru moștenire. Ceilalți îl ignoră, mai puțin Otilia, care se comportă de la început
familiar și protector. Acum se naște afecțiunea lui Felix pentru ea, dar și gelozia față
de Pascalopol.
VII. Personajele
Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de
la datele exterioare ale existenței lor: prezentarea mediului, descrierea locuinței, a
fizionomiei, a gesturilor și a obișnuințelor. Primul capitol realizează portrete sintetice
ale principalelor personaje și le dezvăluie caracterul printr-o replică sau printr-un gest
revelator. Personajele sunt astfel fixate de la început în anumite tipologii care le fac
previzibile, iar întâmplările ulterioare nu fac decât să confirme prima impresia lăsată
cititorului.
Personajele sunt construite, în spirit realist, în jurul unei trăsături de caracter
dominante. Moș Costache este avarul, suspicios și mereu alarmat de „intrușii” care îi
vor averea. Sora lui, Aglae, reprezintă femeia rea („baba absolută, fără cusur în rău”),
iar răutatea ei este moștenită și de fiicele Olimpia și Aurica. Prima este căsătorită cu
Stănică Rațiu, un arivist care caută să dea lovitura de pe urma familiei. Cea de-a doua
reprezintă fata bătrână, aflată mereu în expediții matrimoniale. Într-o criză erotică se
găsește și Titi, fiul debil mintal, o versiune mai tânără a tatălui său Simion, un caz
clinic care are deliruri mistice și este internat la ospiciu. Cele mai multe personaje ale
romanului sunt automatice, conduse de instinct, schematice psihologic și fără vocație
morală. Prin trăsăturile lor caricaturale, grotești, sunt mai degrabă cazuri particulare,
chiar patologice, decât tipuri.
Puține personaje depășesc schematismul caracterologic și încă mai puține sunt
capabile de reflecție. Este cazul lui Felix și al lui Pascalopol, doi protagoniști care
trăiesc „complicații superioare” și sunt preocupați să își explice lumea din jurul lor.
Felix reprezintă un personaj complex, nemaifiind ambițiosul fără scrupule din
romanele realiste, ci un tânăr care urmărește să se afirme profesional, inteligent și
sensibil, capabil de o iubire profundă pentru Otilia. Tânără capricioasă, exuberantă,
fermecătoare, Otilia este la rândul ei capabilă de sentimente sincere, are înclinații
artistice, citește, cântă la pian, ascunde în general multă profunzime sub aparența
superficială. O oarecare complexitate i se poate recunoaște și avarului Costache, pe
care îl umanizează iubirea paternă pentru Otilia, sau chiar și arivistului Stănică, un
personaj sentimental, atașat de familie.
VIII. Finalul
Finalul romanului se desfășoară după aproximativ zece ani, când Felix, ajuns
medic renumit, se întâlnește în tren cu Pascalopol. De la acesta află despre despărțirea
de Otilia, care trăiește în Argentina cu un conte spaniol. Fotografia pe care bătrânul i-
o arată dezvăluie o Otilia comună, lipsită de farmecul din adolescență. Această
percepție se mai poate datora unei schimbări interioare a tânărului, care nu o mai
idealizează pe Otilia pentru că nu mai este îndrăgostit. Fotografia reflectă așadar
maturizarea lui Felix, care și-a pierdut iluziile sentimentale de altădată.
În spirit realist, finalul se află în simetrie cu incipitul, prezentând întoarcerea lui
Felix în strada Antim, de unde își amintește replica absurdă a lui moș Costache: „Aici
nu stă nimeni.” Acest demers marchează nevoia sa de clarificare lăuntrică, de
reevaluare a trecutului și de desprindere de vechile eșecuri. Prin această simetrie se
încheie un capitol − dureros, dar pasionant − din viața lui Felix și se închide cercul
maturizării sale.
IX. Încheiere
Roman frescă a burgheziei bucureștene, roman erotic și al formării unui tânăr
intelectual, Enigma Otiliei prezintă o imagine modernă a realității, nelipsită de note
caricaturale, care îl transformă într-o reluare critică, inovatoare a modelului balzacian.
Caracterizarea Otiliei Mărculescu

I. Introducere. Tipologia
Otilia Mărculescu este personajul feminin principal, natură misterioasă și
imprevizibilă, care rămâne, până la sfârșit, o enigmă pentru cei ce au iubit-o.
Personalitatea ei este construită în jurul unei tipologii (femeia cochetă, menită să
placă și să primească omagiile bărbaților) pe care o depășește prin complexitatea ei,
prin contradicțiile și dilemele ei. Otilia nutrește sentimente sincere pentru Felix, pare
în multe momente dispusă la acceptarea unei căsnicii pline de sacrificii, dar în final
rămâne consecventă naturii ei cochete, care, în viziunea autorului, îi fixează și
destinul.
II. Statutul social
În privința statutului social, Otilia ilustrează condiția femeii din burghezia
citadină de la începutul secolului al XX-lea. Este o tânără de 18-19 ani, studentă la
Conservator, fiica vitregă a lui Costache Giurgiuveanu, care îi este tutore, deoarece nu
a înfiat-o după moartea mamei. Provenind dintr-o familie bogată, ea trăiește după
standardele acestei clase sociale, dornică de lux, de plimbări cu trăsura, de ieșiri la
teatru. Însă din cauza zgârceniei lui moș Costache, devine dependentă de
generozitatea lui Pascalopol, care o răsfață cu diferite cadouri, o scoate mereu în oraș,
ba chiar o însoțește la Paris. Acest mod de existență, precum și statutul ei de orfan o
predetermină la o căsătorie convenabilă, capabilă să îi ofere siguranța și confortul
dorit, ceea ce va explica opțiunea ei finală pentru bătrânul moșier.
III. Statutul psihologic
Personalitatea tinerei este un amestec contradictoriu de elan juvenil și maturitate
profundă. Mereu imprevizibilă, ea alternează pornirile copilărești cu momentele de
seriozitate. În esență, este o adolescentă aflată la o răscruce de vârste, care descoperă
propria putere de seducție și o nevoie nouă de viață amplă, de a trăi din plin cei 5-6
ani în care consideră că mai poate plăcea.
IV. Portretul fizic. Secvența jocului de cărți
Otilia este caracterizată direct de către narator prin portretul fizic din secvența
jocului de cărți de la începutul romanului. Ajuns în casa unchiului său, Felix
descoperă o tânără frumoasă, cu trăsături delicate, chiar copilărești, dar cu o ținută
sigură pe sine, conștientă de feminitatea ei seducătoare. Otilia se comportă de la
început familiar, îl prezintă pe Felix celor din casă, îi oferă gustări și îi pune la
dispoziție camera ei. Încântat de aceste gesturi de generozitate, Felix este totuși
nemulțumit de atenția pe care i-o acordă lui Pascalopol, iar gelozia sa se va manifesta
pe parcursul întregului roman.
V. Descrierea camerei Otiliei
 Un mijloc de caracterizare indirectă a Otiliei este descrierea camerei sale, care
reprezintă o oglindă a temperamentului și a pasiunilor ei. Cărțile, partiturile, cutiile de
pudră, parfumurile și obiectele de vestimentație sunt risipite într-o dezordine
grațioasă, în concordanță cu personalitatea ei exuberantă și capricioasă. Ele scot în
evidență cochetăria ei, eleganța și luxul indispensabil, dar și o anumită cultură
muzicală și literară necesare pentru a avea acces în societatea înaltă. Obiectele
încurcate și împrăștiate prin toată camera compun o imagine labirintică a sufletului
feminin, învăluit într-o aură de mister pe care Felix nu o poate înțelege.
VI. Pluriperspectivismul
Personajul este construit cu ajutorul tehnicilor moderne: pluriperspectivismul și
comportamentismul. Celelalte personaje o caracterizează pe tânără în moduri diferite,
care compun o personalitate enigmatică: Felix o consideră „o fată admirabilă,
superioară pe care nu o înțeleg”; Pascalopol: „un temperament de artistă, o enigmă”;
Aglae: „o zănatică”, „o dezmățată”; Stănică: „deșteaptă fată”, „femeie cu simț
practic”.
VII. Comportamentismul. Secvența de a doua zi
Până în capitolul al XVII-lea naratorul nu dezvăluie gândurile personajului,
prezentând numai aspectele exterioare ale existenței sale. A doua zi după sosire, Felix
descoperă în Otilia o fată exuberantă, capricioasă, imprevizibilă. Personalitatea ei
tumultuoasă transpare din mișcările alerte, din dorința de a face mai multe lucruri
deodată, de care se plictisește curând. Ea însăși își recunoaște firea capricioasă, nevoia
de a fi liberă și de a i se face pe plac, de a i se îndeplini orice toană. Este o natură
dinamică și versatilă, care nu se poate concentra pe o singură dorință sau acțiune.
Tânăra își schimbă brusc dispoziția, trecând ușor de la o compoziție muzicală
sentimentală la una gravă, apoi părăsește pianul ca să alerge prin grădină în picioarele
goale. Acest comportament îi reflectă natura copilăroasă, inocentă și totuși de o
feminitate învăluitoare, care îi subjugă pe bărbați.
VIII. Relația cu Felix. Acțiunea
Misterul personajului reiese din comportamentul ei contradictoriu, care îl
derutează pe Felix. Încă de la început, Otilia este singura care se preocupă de Felix,
iar în scurt timp cei doi devin tot mai apropiați. Sentimentele lui Felix evoluează
curând spre o dragoste chinuitoare, pe care nu știe cum să o mărturisească. El alege să
îi scrie un bilet de dragoste, însă, ignorat de Otilia, rătăcește descurajat pe străzi până
când tânăra îl găsește, iar el își declară sentimentele. Într-un final, fata răspunde
dragostei lui Felix, însă relația lor rămâne în umbra incertitudinii și a geloziei,
amenințată de patronajul lui Pascalopol pe care Felix trebuie să îl accepte.
Până la final Otilia menține o atitudine evazivă, prin care nu îl respinge, dar nici
nu îl încurajează pe tânăr. Sentimentele ei sunt un amestec de iubire fraternă și
atracție juvenilă, insuficient de puternică ca să se abandoneze pasiunii. Ea însăși simte
că nu poate avea sentimente intense și statornice și prin urmare nu poate răspunde
iubirii profunde, grave a lui Felix. O altă piedică este aspirația la o viață luxoasă și
mondenă, care nu se poate împlini într-o căsnicie modestă alături de Felix. De aceea
va alege în final să se mărite cu Pascalopol, bărbatul matur și protector care știe să îi
îndeplinească orice capriciu.
IX. Secvența nopții de dinaintea plecării
În ultimele zile petrecute alături de Felix, Otilia observă cât de absorbit este
acesta de pregătirea pentru examene și înțelege din planurile lui că mulți ani de atunci
înainte îi va consacra studiului și apoi practicii. Conștientă că Felix nu poate fi
disponibil atât pentru ea, cât și pentru profesie, Otilia ia în calcul, în decizia sa,
interesul amândurora. Ea consideră că ar fi un obstacol în cariera lui profesională și
preferă să nu îl distragă de la ambițiile sale printr-o „dragoste nepotrivită”. În semn de
iubire, dar și ca un fel de reparație sentimentală, noaptea de dinaintea plecării o
petrece în camera lui Felix, care, fără să cunoască decizia fetei, preferă să fie integru
și să nu profite. A doua zi, Otilia fuge cu Pascalopol la Paris și se căsătorește cu
acesta, nemaivăzându-l niciodată pe tânăr. Felix va afla peste mulți ani, de la
Pascalopol, că Otilia a continuat să îl iubească, mărturisindu-i moșierului că ar fi fost
dispusă chiar să îl înșele dacă l-ar fi știut nefericit pe Felix.
X. Finalul. Încheiere

Relația dintre Felix și Otilia

I. Introducere
II. Statutul lui Felix
Felix Sima este un tânăr orfan de 18 ani, nepotul lui Costache Giurgiuveanu, în
casa căruia se instalează pe durata studiilor de medicină. Cu toate că tatăl său,
doctorul Iosif Sima, i-a lăsat o avere consistentă, fiind minor, Felix se află sub tutela
unchiului său avar, care se eschivează de fiecare dată când tânărul are nevoie de bani.
Încă de mic, el se obișnuiește cu un trai modest, ferit de tentații și dedicat în mare
parte studiului, care pentru el este unica modalitate de a dobândi o poziție importantă
în societate. Tipologic, Felix poate fi încadrat în categoria tânărului ambițios, hotărât
să facă o carieră, dar și în aceea a intelectualului, prin spiritul său reflexiv și prin
efortul de a înțelege mecanismele lumii în care trăiește și ale figurilor care îl
înconjoară.
Din punct de vedere moral, este un tânăr integru și sensibil, care nu se lasă
influențat de rapacitatea și răutatea mediului în care a pătruns sau deturnat de la
scopurile lui. Trăsăturile sale psihologice sunt sugerate prin portretul fizic de la
începutul romanului, alcătuit prin tehnica detaliului semnificativ: este un tânăr în
uniformă, brunet, cu o figură aproape feminină. Amănuntele vestimentare și
fizionomice sugerează seriozitate și ambiție, dar și o anumită delicatețe și candoare.
Tânăr orfan, dar hotărât să se afirme, el se caracterizează printr-un amestec de forță și
fragilitate interioară.
III. Statutul Otiliei
IV. Acțiunea. Secvența de la moșie
Încă de la sosirea lui Felix, Otilia este singura care se preocupă de el, iar în scurt
timp cei doi devin tot mai apropiați. Ei au aceeași vârstă și sunt amândoi orfani,
înțelegând nevoia celuilalt de ocrotire și de tandrețe. Sentimentele lui Felix evoluează
curând spre o dragoste chinuitoare, pe care tânărul lipsit de experiență nu știe cum să
o mărturisească. El este descurajat și de comportamentul foarte familiar al Otiliei, care
indică mai degrabă sentimente fraterne.
Un moment favorabil mărturisirii este excursia la moșia lui Pascalopol, fiindcă
tinerii sunt lăsați îndelung singuri. Cei doi petrec multe momente într-un cadru
natural, idilic, prielnic efuziunilor, pe care atmosfera de acasă nu îl oferea. Însă, plin
de ingenuitate, Felix îi vorbește despre sentimentele sale în termeni echivoci,
mărturisindu-i nevoia unei „tovarășe nedespărțite”. Înțelegându-i în mod sigur
intențiile, Otilia îi explică tânărului că numai un bărbat matur, răbdător și generos ca
Pascalopol ar putea accepta firea ei capricioasă, cu un „temperament nefericit”.
V. Secvența biletului de dragoste
O altă secvență relevantă pentru candoarea lui Felix și firea capricioasă și
indecisă a Otiliei se petrece după revenirea acasă, când Felix îi scrie un bilet de
dragoste, așteptând înfrigurat un răspuns. Zilele trec însă fără să primească vreun
răspuns și fără să se schimbe ceva în comportamentul fetei. Într-un moment de
descurajare, Felix pleacă de acasă și rătăcește pe străzi până târziu, când este găsit de
Otilia. Îngrijorată de starea lui, ea alege o atitudine evazivă cu privire la sentimentele
ei, pentru a-și masca indecizia. Într-un final, răspunde dragostei lui Felix și acceptă
chiar să întrerupă legăturile cu Pascalopol. Însă, în scurt timp, Felix observă că Otilia
se plictisește fără moșierul bogat, capabil de a-i satisface toate capriciile și înțelege că
și acesta are un rol important în viața fetei.
VI. Evoluția relației
Relația lor avansează incert sub umbra geloziei, fără salturi importante, cu un
lung interludiu în care Otilia vizitează Parisul alături de Pascalopol. În tot acest timp,
Felix este derutat de comportamentul contradictoriu al fetei, care nici nu îl
încurajează, nici nu îl respinge. Nici măcar atunci când Otilia îi face mărturisirile
dorite, el nu are certitudinea că este iubit la rândul său cu adevărat. Tânărul nu găsește
același entuziasm din partea ei, iar micile gesturi de afecțiune nu sunt o confirmare
suficientă. Cei doi se află într-un contrapunct psihologic. Felix trăiește o iubire
profundă, impetuoasă, căreia Otilia se simtă incapabilă să îi răspundă. Temperamentul
ei inconsecvent se opune unei mari pasiuni, trăite cu încordare emoțională. În
discuțiile cu Felix, Otilia amână mereu subiectul căsătoriei, pentru că atât
temperamentul, cât și aspirațiile ei contravin unei vieți așezate și fără libertățile din
prezent. Această căsătorie nu i-ar putea satisface nevoia de lux și mai ales nu i-ar
permite să trăiască acea aventură spectaculoasă, cu posibilități nelimitate, prin care își
imaginează viitorul.
VII. Secvența nopții de dinaintea plecării
VIII. Finalul
IX. Încheiere
Prin urmare, relația dintre Felix și Otilia ia forma unei iubiri juvenile sortite
eșecului, din cauza unor temperamente diferite, dar și a aspirațiilor divergente. Ea
rămâne mult timp în memoria lui Felix visul cel mai frumos al tinereții sale, poate
tocmai pentru că nu s-a realizat. Pierderea Otiliei i-a lăsat răni adânci, care se vor
vindeca cu greu, peste mulți ani, iar Felix va înțelege într-un final că a trăit de fapt cu
o imagine idealizată a fetei, creată în adolescență, la vârsta celor mai pure și mai
intense sentimente.