Enigma Otiliei

de George Călinescu

Enigma Otiliei este un roman realist, obiectiv, balzacian, citadin, cu temă socială, publicat în
1938, deci și un roman interbelic.

Obiectivitatea operei este susținută de relatarea evenimentelor la persoana a III-a, din

perspectiva unui narator detașat, care se implică totuși în faptele prezentate, dar condiția
impersonalității este încălcată. Naratorul omniscient știe mai mult decât personajele sale și
omniprezent, controlând evoluția lor ca un regizor.

Realismul este argumentat de structura ciclică având în vedere că începe și se încheie cu

descrierea străzii și a casei lui Costache Giurgiuveanu, de zugrăvirea unor aspecte ale burgheziei
bucureștene, individualizându-se anumite tipologii umane: intelectualul ambițios, avarul umanizat,
cocheta, retardatul, debilul mintal sau arivistul.

Tema justifică și ea caracterul realist, dar și balzacian, astfel, romanul este o frescă a burgheziei
bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, prezentată în aspectele ei esențiale, sub determinare
social-economică, astfel banul este primordial într-o societate degradată moral, imaginea acesteia
constituind fundalul pe care se proiectează maturizarea tânărului Felix Sima, care înainte de a-și clădi o
carieră trăiește experiența iubirii și a relațiilor de familie. În proza realistă se utilizează descrierea
spațiilor și a vestimentației, susținându-se astfel impresia de univers autentic, iar notarea detaliului
semnificativ devine mijloc de caracterizare indirectă.

Putem spune că romanul este realist-balzacian prin motivul moștenirii și al paternității.

Titlul ințial, ,,Părinții Otiliei”, reflectă ideea balzaciană, având în vedere că destinul fetei este
influențat de celelalte personaje așa cum ar fi făcut niște părinți. Ulterior, din motive editoriale, s-a
hotărât ca romanul să se intituleze ,,Enigma Otiliei”, astfel accentul cade pe firea enigmatică a acesteia,
dar și pe modul în care este văzută de fiecare personaj în parte, apelându-se la tehnica literară a
reflectării poliedrice.

Din punct de vedere compozițional, romanul este alcătuit din 20 de capitole, construite pe mai
multe planuri narative, care urmăresc destinul mai multor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul
Otiliei, a lui Felix, al membrilor clanului Tulea.

Un plan urmărește lupta clanului Tulea pentru obținerea moștenirii lui Costache Giurgiuveanu și
înlăturarea Otiliei Mărculescu.

Al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine la București pentru a
studia medicina, locuind în casa tutorelui său legal, Costache, și trăind o iubire adolescentină. Autorul
acordă atenție și planurilor secundare, care vizează viața lui Stănică Rațiu sau a lui Titi.

1
 Incipitul romanului fixează veridic caracterul temporal și spațial, într-o seară de la începutul lui
iulie 1909, pe strada Antim. Tot în incipit sunt prezentate personajele principale, sugerându-se astfel
conflictele, dar și planurile epice. Un prim plan vizează destinul tănărului Felix, orfan, care vine din Iași la
București, în casa unchiului și tutorelui său legal, moș Costache, pentru a studia medicina. Moș Costache,
un rentier avar, o crește în casa lui pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă, fiica celei de-a doua soții, cu
intenția de o înfia.

Pătruns în casa lui moș Costache, lui Felix i se atribuie rolul de observator, astfel personajele
sunt conturate din perspectiva lui. Tot în partea inițială a romanului se descrie mai întâi strada, apoi
exteriorul casei, interiorul acesteia, apoi fizionomia personajelor, acest procedeu numindu-se tehnica
focalizării.

Tânărul Felix trăiește o primă experiență, a iubirii adolescentine. Este gelos pe Pascalopol, dar
nu ia nicio decizie fiindcă primează dorința de a-și face o carieră. Otilia îl iubește pe Felix, însă după
moartea lui moș Costache, alege să plece cu Pascalopol, lăsându-i lui Felix libertatea de a-și îndeplini
idealul profesional.

În finalul romanului este surprins Felix, ajuns un medic renumit, pentru care Otilia a rămas
imaginea eternului feminin, iar pentru Pascalopol aceasta reprezintă o enigmă.

Celălalt plan conturează istoria moștenirii lui Costache Giurgiuveanu, pentru care luptă clanul
Tulea și Stănică Rațiu. Aglae, baba absolută, fără cusur în rău, este adevăratul avar al romanului, care
țintește averea fratelui său, Costache, proprietar de imobile sau acțiuni, care nutrește iliuzia longevității,
motiv pentru care nu îi asigură un viitor Otiliei.

Clanul Tulea vizează moștenirea totală a averii lui Costache, plan ce ar putea fi pus în pericol de
înfierea Otiliei. Deși o iubește sincer pe Otilia, ca pe o fiică, bătrânul amână înfierea ei, pentru că nu vrea
să cheltuiască, dar și pentru că se teme de Aglae. Inițial, într-un plan secundar, apare Stănică Rațiu, care
urmărește să parvină prin căsătoria cu Olimpia, vizând averea clanului Tulea, însă în cele din urmă, fură
banii lui moș Costache. Stănică Rațiu este un vag avocat, bine informat, prezent pretutindeni și
amestecându-se oriunde crede că poate face rost de bani, dar până la urmă o părăsește pe Olimpia
pentru a se căsători cu Georgeta devenind proprietarul unui bloc de locuințe și al unei afaceri cu jocuri
de noroc.

Pe lângă avariție, lăcomie și parvenitism, sunt ilustrate aspecte ale familiei burgheze, relației
dintre părinți și copii, relația dintre soți, căsătoria, dar și orfanul. Căsătoria face parte din preocupările
unor personaje: Aurica, fată bătrână, are obsesia căsătoriei, Titi trăiește și el o scurtă experiență
matrimonială eșuată, având în vedere că se finalizează cu un divorț, Pascalopol își dorește și el o familie,
iar Felix ar vrea să o ia de soție pe Otilia, deși amândoi sunt foarte tineri, în timp ce Stănică rațiu dorește
să o ia de soție pe olimpia doar pentru averea ei.Banul pervertește relațiile dintre soți. În timp ceStănică
se însoară pentru zestre și nu-și asumă rolul de tată sau de soț, în familia Aglaei rolurile sunt inversate,
astfel încât aceasta conduce autoritar familia, în timp ce Simion brodează și mai târziu va fi abandonat
într-un ospiciu.
2
 Portretizarea personajelor se realizează prin tehnica balzaciană a descrierii mediului și
fizionomiei. Tendința de generalizare conduce la realizarea unor tipologii: moș Costache, avarul iubitor
de copii, Aglae, baba absolută, fără cusur în rău, Aurica, fata bătrână, Simion, dementul senil, Titi, debilul
mintal, infantil și apatic, Stănică, arivistul, Otilia, cocheta, Felix, ambițiosul, Pascalopol, moșierul rafinat.

Romancierul depășește formula realistă și clasică, prin ambigitatea personajelor, astfel moș
Costache nu este un avar dezumanizat, el nu și-a pierdut instinctul de supraviețuire pentru a se trata,
plătește consultația, își cumpără medicamente li în același timp, o iubește sincer pe Otilia. Pascalopol o
iubește pe Otilia atât patern, cât și pasional. Felix nu este ambițiosul lipsit de scrupule, pentru că este
capabil de o iubire sinceră, dezinteresată, dar în același timp hotărât să-și îndeplinească idealul
profesional. Otilia este tipul cochetei, conturată prin reflectare inversă, în antiteză cu Aurica, feminitatea
ei misterioasă contrastând cu urâțenia celeilalte. În ciuda faptului că cei doi tineri, Felix și Otilia, sunt
orfani, deci defavorizați din punct de vedere social, față de ceilalți doi tineri, Aurica și Titi, ei reușesc să
își clădească un viitor. Felix studiază medicina ajungând un medic renumit, iar Otilia este studentă la
Conservator, în timp ce Titi nu reușește nici măcar să termine liceul, fiind incapabil să promoveze
corigența la limba latină. Destinele celor doi sunt influențate, și mai rău anulate de firea autoritară a
mamei lor.

Felix Sima, tânărul orfan, este conturat atât prin caracterizare directă, realizându-se portretul
său fizic încă de la începutul romanului, cât și prin caracterizare indirectă, prin relația cu celelalte
personaje sau prin comportament, fiind singurul personaj care evoluează pe parcursul acțiunii.

Portretul Otiliei este realizat prin comportamentism și reflectare poliedrică. Până în capitolul al
VI-lea Otilia este prezentată exclusiv prin comportamentism, fără a-i cunoaște gândurile. Această tehnică
este dublată de reflectarea poliedrică, astfel Otilia este caracterizat din perspectiva fiecărui personaj
conferindu-se ambiguitate personalității ei, iar în plan simbolic sugerează enigma, misterul feminității,
este ca o reflectare a personalității ei în mai multe oglinzi, alcătuindu-se un portret complex și
contradictoriu: ,,fe-fetița mea cuminte”, pentru moș Costache, idealul de feminitate, fata exuberantă
pentru Felix, femeia capricioasă, cu un temperament de artistă pentru Pascalopol, o stricată, dar și o
rivală la averea lui moș Costache pentru Aglae, o fată deșteaptă, cu spirit practic pentru Stănică Rațiu și
o rivală în căsătorie pentru Aurica.

,,Enigma Otiliei” este un roman realist, balzacian, prin prezentarea critică a unor aspecte ale
societății bucureștene de la început de secol XX, motivul paternității și al moștenirii, tehnica detaliului
semnificativ, realizarea unor tipologii sau veridicitate/