Romanul realist de tip balzacian- Enigma Otiliei

Publicat în 1938, romanul ” Enigma Otiliei” apare la sfârșitul perioadei

interbelice și este al doilea roman din cele patru ale romancierului,alături de
”Cartea minții”, ”Bietul Ioanide” și ”Sicriul negru”. Prin ” Enigma Otiliei”,
G.Călinescu realizează întoarcerea la formula balzaciană de roman
obiectiv,având caracter polemic față de operele subiective și fiind în același timp
o ilustrație a concepției autorului despre curentele literare. Pentru că ”nu există
fenomen artistic pur clasic sau romantic”, ”Enigma Otiliei” este un roman
balzacian, dar are și multe inovații. Călinescu își propune să creeze un model de
roman românesc, pornind de la ideea că originalitatea unui roman nu constă în
metodă, ci în realism fundamental.

Ca roman realist ” Enigma Otiliei” prezintă următoarele caracteristici:

tema moștenirii, relatarea evenimentelor la persoana a treia din perspectiva
naratorului omniscient, tehnica detaliului semnificativ ( descrierea stăzii Antim,
a locuinței lui Costache Giurgiuveanu), relația dintre personaje și mediul social,
tipologiile personajelor ( Stănică Rațiu – arivistul și avocatul demagog, Felix –
intelectualul ambițios, Pascalopol – aristocratul rafinat).

Romanul nu depășește modelul realismului clasic prin spiritul critic și

polemic ca și prin elemente moderne în construcția personajului feminin.

Un alt aspect modern îl constituie naturalismul, interesul pentru procesele

psihice deviante, alienarea și senilitatea. Titi, fiul retardat care se îndreaptă spre
demență, este o copie a tatălui său, Simion Tulea. Din perspectiva îndepărtării
de modelul consacrat, romanul ” Enigma Otiliei” ilustrează ” un balzacianism
fără Balzac” ( N. Manolescu).

Inițial titlul romanului a fost ” Părinții Otiliei” – aluzie la tema

balzaciană a paternității, personajele încearcă să determine cumva soarta Otiliei
ca niște ” părinți”. Titlul definitiv a fost schimbat din motive editoriale și
deplasează accentul de la tema paternității la misterul prin care se caracterizează
comportamentul fetei. Titlul a fost explicat de Călinescu ca prezentând ”criza
tinereții lui Felix, pus pentru întâia oară față în față cu absurditatea sufletului
unei fete. Nu Otilia are o enigmă ci Felix crede că le are”. Atât Felix cât și
Pascalopol afirmă despre Otilia că este ” O enigmă”, aflându-se amândoi în
imposibilitatea de a descifra misterul feminin atât la vârsta tinereții cât și a
maturității.

În spiritul lui Balzac, romanul este din punct de vedere tematic o frescă
socială, o parte de ” comedie umană” românească , recreând atmosfera societății
bucureștene de la începutul secolului XX. În centrul cărții este așezată ca temă
balzaciană istoria moștenirii lui moș Costache. Condiția intelectualului în
formare , capabil de sacrificii pentru realizarea profesională este de asemeni o
altă temă importantă.

Acțiunea debutează în spiritul lui Balzac , cu expozițiunea foarte detaliată

care fixează locul și timpul acțiunii , dând impresia de verosimil: ” Într-o
seară.... ” . Tânărul Felix, orfan, absolvent al Liceului Internat din Iași, sosește în
București în casa unchiului și tutorelui său legal, Costache Giurgiuveanu,
pentru a urma Facultatea de Medicină. Pătruns în locuință, Felix îl cunoaște pe
unchiul său , pe verișoara lui Otilia, și asistă la o scenă de familie: jocul de table.

Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund: lupta pentru

moștenirea lui Giurgiuveanu și maturizarea lui Felix. Deși are o afecțiune
sinceră pentru fată, Giugiuveanu amână înfierea ei, de dragul banilor și de teama
Aglaei. Clanul Tulea urmărește succesiunea totală a averii lui Costache, plan
periclitat în cazul înfierii Otiliei. Aglae speră că banii fratelui vor reveni
copiilor ei, Titi și Aurica, fiindcă Olimpia este ca și abandonată prin faptul că se
va căsători cu Stănică. Printre evenimentele importante din desfășurarea acțiunii
se numără și plecarea Otiliei la Paris împreună cu Pascalopol, lăsând loc
interpretărilor.

Între timp, Felix care nutrea sentimente sincere față de Otilia, se

abandonează în lipsa fetei, farmecelor Georgetei. Costache are primul atac de
apoplexie, ceea ce o determină pe Aglae să fie mai atentă la lucrurile din casa,
să nu le fure cineva. Spre bucuria Otiliei și a lui Felix , bătrânul își revine.
Punctul culminant este atins în scena în care Stănică Rațiu pune mâna pe banii
bătrânului , ceea ce îi provoacă atacul fatal. În deznodământ , Olimpia e părăsită
de Stănică , pentru Georgeta, Aurica nu-și poate face o situație, iar Felix o
pierde pe Otilia. În schimb, el își termină studiile, ajunge un profesor universitar
renumit și se căsătorește bine ” într-un chip strălucit”. Ultima întâlnire peste ani
între Felix și Pascalopol are rolul de a schimba misterul feminin întruchipat de
Otilia și asociat de Felix, misterului destinului. Pascalopol i-a redat Otiliei
libertatea de a-și trăi tinerețea, ea devenind soția unui conte exotic, căzând în
platitudine.

Conflictul romanului se bazează pe relațiile dintre două familii înrudite,

una a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii și tutore pentru Otilia
Mărculescu, adolescentă orfană, fiica celei de a doua soții decedate și cealaltă
familie, a surorii.

Încă din incipit sunt ilustrate principalele personaje și se trasează planurile

epice. Finalul este închis, deoarece aduce rezolvarea conflictului. O
paricularitate a compoziției în romanul realist este simetria. Astfel, scenei
inițiale a plimbării lui Felix pe strada Antim îi corespunde în final revenirea în
dreptul casei. După ani, o găsește abandonată. Dacă în incipit , replica unchiului
apare ca un nonsens ” Nu-mi stă nimeni aici, nu cunosc...”, în final , este
adevărată, deoarece bătrânul murise, ” Aici n u stă nimeni”.

Dincolo de caracterul circular al cărții , finalul se remarcă prin

accelerarea evenimentelor și al ritmului narativ: după plecarea Otiliei cu
Pascalopol, naratorul mută acțiunea câțiva ani mai târziu, după încheierea
războiului.

Personajele călinesciene ilustrează câte o tipologie umană: Pascalopol –

aristocratul, Aglae – ” baba absolută”, Aurica- fata bătrână, Stănică- parvenitul,
Titi- retardul, Simion – senilul, iar Costache –avarul.

În construirea acestora este aplicată o formulă estetică modernă,

ambiguitatea. Costache ,deși avar, este umanizat de dragostea pentru Otilia.
Nicolae Manolescu observă că prozatorul își construiește personajele și din
perspectivă etică. În timp ce unii sunt dominați de moralitate ( Otilia, Felix,
Pascalopol), alții sunt guvernați de interese meschine ( Aglae, Stănică).

Otilia personajul principal al operei, sparge tiparele clasice , conferindu-i

romanului modernitate. Ea este prezentată în mod direct de narator din
perspectiva lui Felix: ” fața măslinie , cu nasul mic și ochii foarte albaștri arată și
mai copilăroasă...” . Prin autocaracterizare Otilia demostrează ca are conștiința
superficialității feminine: ” Noi, fetele , suntem mediocre, și singurul meu merit
e că-mi dau seama de asta.” Prin procedeul reflectării , portretul fetei e complex
și contradictoriu, fiecare personaj raportându-se diferit: Otilia e ” fetița” lui
Costache, fată ”admirabilă, superioară” pentru Felix, femeia capricioasă pentru
Pascalopol, dezmățată pentru Aglae și ” fată deșteaptă” pentru Stănică.
 Personajul își dezvăluie complexitatea prin caracterizarea indirectă.
Descrierea camerei oferă informații despre comportamentul ei spontan și despre
cochetărie. Otilia se comportă atât copilărește cât și matur, știind să se bucure de
viață. Ea alege căsătoria cu Pascalopol convinsă că firea ei capricioasă este
nepotrivită viitorului pe care vrea să-l aibă Felix. Intemeierea efemeră a cuplului
Felix – Otilia se fundamentează pe asemănarea profundă dintre situațiile
familiale ale celor doi. Ambii sunt orfani și necesită afecțiune. Pentru Felix,
Otilia reprezintă idealul de feminitate, prin care a reușit să suplinească nevoia de
dragoste maternă: ” Înțelegi că am găsit în tine tot ce mi-a lipsit din copilărie”.
Ca și Felix, Otilia este în formare, dar își dovedește maturitatea atunci când îi
lasă libertatea lui Felix pentru a-și realiza cariera profesională.

Așa dar, Otilia ilustrează tipul eternului feminin în realizarea căruia

autorul mărturisește că s-a inspirat de la o persoană deosebită întâlnită în
copilărie.

În ceea ce privește stilul călinescian, se remarcă sobrietatea, nota

personală obiectivă de factură tradițională. Originală este zugrăvirea peisajului
de câmpie cu ocazia vizitei Otiliei și a lui Felix la moșia lui Pascalopol din
Bărăgan, descriere ce conferă romanului și trăsături romantice.

Romanul ” Enigma Otiliei” marchează o dată importantă în evoluția

literaturii române, rezolvând contradicția dintre maniera tradițională, balzaciană
de a scrie și cea modernă de factură proustiană.