ENIGMA OTILIEI

G. CALINESCU

Romanul Enigma Otiliei, numit iniţial Părinţii Otiliei, a fost publicat în anul
1938. Romanul a pus încă de la apariţia lui problema încadrării într-un curent literar.
Structura, compoziţia, personajele, procedeele folosite, o serie de pasaje lirice,
demonstrează că romanul este în acelaşi timp clasic, romantic şi realist. Se pot observa şi
anumite accente romantice, mai ales în descrierea Bărăganului în momentul în care
personajele fac o vizită la moşia lui Pascalopol. Totuşi, elementele care primează sunt
realiste, romanul aparţinînd realismului critic sau realismului balzacian.
Romanul Enigma Otiliei se înscrie în sfera realismului critic balzacian, fiind
un roman social şi citadin, care oferă cititorului o imagine amplă a societăţii bucureştene
de la începutul secolului al XX-lea.
Proza realist-obiectivă se realizează prin naraţiunea la persoana a III-a, care
presupune un narator omniscient, deoarece ştie mai mult decât personajele sale,
şi omniprezent, controlând evoluţia acestora. deşi adoptă un ton obiectiv, naratorul nu
este absent, ci comunică, prin postura de spectator şi comentator al comediei umane
reprezentate, cu instanţele narative.
Prin temă, romanul este balzacian şi citadin. Enigma Otiliei descrie istoria unei
familii al cărei destin este strâns legat de o moştenire. În acelaşi timp, se prezintă o
imagine completă a burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, care se
află sub determinarea social-economică, banul fiind valoarea supremă după care se
ghidează. Pe acest fundal social, este urmărit procesul de formare şi maturizare al lui
Felix Sima care, înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de
familie. Romanul este realist-balzacian prin apariţia unor motive specifice operei
scriitorului francez Honoré de Balzac: motivul moştenirii şi motivul paternităţii.
Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri
narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul
Otiliei, al lui Felix, al membrilor familiei Tulea, al lui Stanică Raţiu etc. Cele două
planuri principale ale naraţiunii prezintă istoria moştenirii şi maturizarea lui Felix. Primul
plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii lui Costache
Giurgiuveanu care presupune înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan prezintă
destinul tânărului Felix Sima, care vine la Bucureşti pentru a studia medicina, locuieşte la
tutorele lui şi se îndrăgosteşte de Otilia. Autorul acordă importanţă şi planurilor
secundare deoarece ele realizează o imagine amplă a societăţii citadine.
Titlul iniţial, Părinţii Otiliei, reflecta ideea balzaciană a paternităţii, pentru că
fiecare dintre personaje determină într-un anumit fel destinul orfanei Otilia, ca nişte
„părinţi”. Autorul schimbă titlul şi deplasează accentul de la un aspect realist, la tehnica
modernă a reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul principal. Otilia devine
o enigmă pentru că fiecare personaj din roman o percepe în mod diferit, nereuşind să o
definească în totalitate.
Acţiunea romanului începe, după cum precizează şi autorul, în iulie 1909 şi are
în principal, ca spaţiu de desfăşurare, casa lui Moş Costache. Alte locuri unde se
desfăşoară o parte din evenimentele prezentate în carte sunt: casa familiei Tulea, casa lui
Leonida Pascalopol, moşia acestuia din Bărăgan, casa Georgetei sau cea a lui Stănică
Raţiu.
 Incipitul (expoziţiunea), specific romanului realist, fixează veridic cadrul
temporal şi spaţial al acţiunii. Caracteristicile arhitectonice ale unei case reflectă
caracterul oamenilor care o locuiesc. Pentru Balzac, o casă este un document sociologic
şi moral. Strada şi casa lui moş Costache sugerează, prin detaliile surprinse, contrastul
dintre pretenţia de confort şi bun gust a unor locatari bogaţi şi realitate: inculţi (aspectul
de kitsch, amestecul de stiluri arhitectonice incompatibile), zgârciţi (case mici, cu
ornamente din materiale ieftine), delăsători (există urme vizibile ale umezelii şi
uscăciunii, impresia de paragină). Arhitectura sugerează imaginea ueni lumi în declin,
care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural.
Personajul martor, din perspectiva căruia este descrisă strada şi casa lui
Costache Girgiuveanu, este Felix Sima. Acesta este fiul doctorului militar Iosif Sima de
la Iaşi. Rămas orfan, este nevoit să se afle sub tutela lui moş Costache, un fel de unchi
prin alianţă. Tânărul, încă minor, vine la Bucureşti pentru a-şi continua studiile.
Incipitul se află în strânsă legătură cu finalul, care îl prezintă pe Felix cu aproximativ
zece ani mai târziu, plimbându-se din nou pe Strada Antim pentru a revedea casa în care
a locuit.
Încă din prima seară petrecută în casa tutorelui său, Felix ia contact cu toate
persoanele apropiate familiei Girgiuveanu. Îl cunoaşte pe rafinatul Leonida Pascalopol,
protectorul Otiliei, apoi pe membrii familiei Tulea alcătuită din Aglae, sora lui Costache,
Simion, soţul senil al acesteia şi cei trei copii: Olimpia, căsătorită cu Stănică, Aurica, o
fată bătrână, obsedată să se căsătorească, şi Titi, într-un fel retardat mintal. Felix asistă la
jocul de cărţi care adună în jurul mesei toate personajele, fiecare aducând o notă aparte
prin trăsăturile sale de caracter: moş Costache şi Aglae sunt avizi după câştig, Pascalopol
este blazat şi dezinteresat, Aurica este anostă şi uneori absentă la ce se petrece în jurul ei.
Spectatorii jocului sunt Felix, Otilia, care stă tot timpul în prejma lui Pascalopol, şi
Simion Tulea. Portretele fizice ale personajelor sunt alcătuite cu ajutorul detaliilor
vestimentare şi fiziologice, care sugerează, în manieră clasică, trăsături de caracter: Aglae
este văzută ca „o doamnă cu faţa gălbicioasă, gura cu buzele subţiri, acre, nasul încovoiat
şi acut, obrajii brăzdaţi de câteva cute mari, acuzând o slăbire bruscă. [...] ridică o faţă
scrutătoare şi examină din cap până în picioare pe Felix, ridicându-şi în acelaşi timp cu
multă demnitate mâna spre a-i fi sărutată.”, Aurica este „o fată cam de treizeci de ani, cu
ochii proeminenţi ca şi ai Aglaei, cu faţa prelungă, sfârşind într-o bărbie ca un ac, cu
tâmple mari încercuite de două şiruri de cozi împletite”, în timp ce Simion Tulea este „un
bărbat în vârstă, cu papuci verzi în picioare şi cu o broboadă pe umeri [...]. Avea mustăţi
pleoştite şi un mic smoc de barbă. [...] ridică asupra lui Felix nişte ochi grozavi de
spălăciţi şi-i lăsă apoi asupra măsuţei, fără să scoată o vorbă.” Toate aceste aspecte
alcătuiesc atmosfera ostilă, neprimitoare, imaginea mediului în care pătrunde tânărul şi
prefigurează cele două planuri narative şi conflictul.
Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund: istoria moştenirii lui
Costache Giurgiuveanu şi destinul tânărului Felix Sima. Competiţia pentru moştenirea
bătrânului avar este un prilej pentru observarea efectelor morale pe care le are obsesia
banului asupra oamenilor. Istoria acestei moşteniri include două conflicte succesorale:
primul este iscat în jurul averii lui moş Costavhe şi se referă la adversitatea manifestată
de Aglae împotriva Otiliei, iar al doilea este reprezentat de interesul lui Stănică Raţiu
pentru banii bătrânului care duce la destrămarea familia Tulea. Moş Costache trăieşte cu
iluzia unei vieţi veşnice doar pentru a nu fi nevoit să realizeze un testament care să
asigure viitorul fiicei vitrege, Otilia Mărculescu. Deşi îşi iubeşte fiica nu face niciun
demers pentru a o proteja, de dragul banilor, dar şi din teama de sora lui, Aglae. Aceasta,
împreună cu întreaga familie Tulea, doreşte obţinerea averii totale a lui Costache, plan
care poate fi periclitat de înfierea Otiliei. Un alt personaj care doreşte să pună mâna pe
averea bătrânului este Stănică Raţiu. Reprezentativ pentru categoria parveniţilor din
literatura română, acesta se căsătorise cu Olimpia Tulea doar pentru averea ei, dar
sfârşeşte prin a pune mâna pe averea lui Costache. Casa Giurgiuveanu este spionată
sistematic de Stănică. Acesta apare şi dispare fără motiv, transminţând diferite veşti între
cele două case. Când Costache are a doua criză, acesta profită de scurta absenţă a Otiliei
şi a lui Felix şi îi fură banii de sub saltea. Din cauza durerii că a pierdut banii, bătrânul
moare. Familia îl îngroapă cu oarecare fală spre a nu fi de râsul lumii. Astfel se rezolvă şi
conflictul exterior al cărţii şi problema moştenirii.
Aspectele sociale descrise în roman sunt completate de aspectele familiale:
relaţiile dintre părinţi şi copii, relaţiile dintre soţi, situaţia orfanilor. Căsătoria este şi ea
analizată dintr-o perspectivă critică: Aurica, fata bătrână, are obsesia căsătoriei, Titi
trăieşte o scurtă experienţă matrimonială, Stănică Raţiu se însoară cu Olimpia doar pentru
zestrea ei, Pascalopol se căsătoreşte cu Otilia pentru că îşi doreşte o familie chiar dacă
ştie că aceasta nu îi împărtăşeşte sentimentele, iar în final Felix, ratând prima iubire, se va
căsători după ce îşi va face o carieră. În general, motivul pentru care relaţiile dintre soţi se
strică este obsesia pentru bani. Cazul cel mai relevant este parvenitul Stănică Raţiu care,
căsătorindu-se doar din consideraţii materiale, nu îşi îndeplineşte datoria de soţ şi de tată.
În momentul în care, prin însuşirea banilor lui Costache, nu va mai depinde financiar de
clanul Tulea, îşi va părăsi soţia şi familia. Motivul paternităţii este înfăţişat sub două
ipostaze: Costache Giurgiuveanu îşi iubeşte sincer fiica, deşi nu o adoptă legal şi nu îi
asigură viitorul, în timp ce Aglae, adevăratul avar al romanului, striveşte personalitatea
copiilor săi, anulându-le orice şansă de a avea o viaţă normală.
Al doilea plan al romanului se referă la procesul de formare al lui Felix Sima şi
include şi conflictul erotic al romanului care prezintă rivalitatea dintre adolescentul Felix
şi maturul Leonida Pascalopol pentru mâna Otiliei. Se urmăresc experienţele pe care le
trăieşte în casa unchiului său, mai ales idila plină de inedit dintre acesta şi Otilia. Casa lui
Giurgiuveanu reflectă zgârcenia acestuia: interiorul este slab luminat, mobilele adunate
de ocazie, pereţii scorojiţi, scările scârţâie. Totul necesită reparaţii, dar acestea nu se fac
din avariţie. Casa este într-o puternică antiteză cu camera Otiliei, plină de lucruri scumpe
şi de bun gust, toate furnizate de generosul Pascalopol. Având ocazia să-i observe pe cei
din jur, Felix se izolează, devenind în timp interiorizat. Spre a se salva de această lume,
scrie un jurnal în care are curajul să noteze stările afective pe care i le produce frumoasa
Otilia, dar şi dispreţul faţă de ceilalţi membrii ai familiei. Faţă de Pascalopol are
senimente contradictorii: îl respectă, se revoltă împotriva lui sau îl urăşte, în funcţie de
atenţia pe care i-o acordă acestuia Otilia.
Otilia este, la fel ca şi Felix, un amestec ciudat între copilărie şi maturitate. Felix
va fi mirat de faptul că, fără a-i spune ceva, Otilia pleacă pentru câteva luni la Paris
însoţită de Pascalopol, după vizita pe care o făcuseră împreună la moşia acestuia din
Bărăgan. Această perioadă este pentru Felix un lung moment de frământare pe care
încearcă să-l depăşească vizitând-o pe Georgeta, curtezana unui general bătrân. Revenirea
acasă a Otiliei se face firesc, totul reintră în normal iar declaraţiile de dragoste sunt mai
pronunţate, deşi tot atât de pure şi de frmoase ca mai înainte.
 Idila celor doi se opune vieţii meschine a clanului Tulea, care manifestă un mare
interes pentru banii lui Costache Girgiuveanu, fiind manipulaţi şi de Stănică Raţiu. Toţi
sunt interesaţi dacă bătrânul a făcut vreun testament în care să-i lase casa şi banii Otiliei.
Într-un fel, ei îşi potolesc interesul în momentul în care bătrânul începe să construiască o
casă, în grădina celei în care locuieşte pe strada Antim. Construcţia pare să fie nefastă
pentru bătrân deoarece, în timp ce inspecta materialele, suferă un prim accident vascular.
Familia pune stăpânire pa casă şi îl păzeşte pe bătrân aşteptând să moară. Dar Moş
Costache îşi revine şi începe să se intereseze din ce în ce mai mult de sănătate şi de suflet.
Încearcă chiar să-şi aducă în casă o femeie, pe Paulina, însă refuză să o treacă în
testament şi atunci aceasta pleacă.
Casa Giurgiuveanu este spionată sistematic de Stănică. Acesta apare şi dispare
fără motiv, transminţând diferite veşti între cle două case. Când Costache are a doua
criză, acesta profită de scurta absenţă a Otiliei şi a lui Felix şi îi fură banii de sub saltea.
Din cauza durerii că a pierdut banii, bătrânul moare. Familia îl îngroapă cu oarecare fală
spre a nu fi de râsul lumii.
Într-o situaţie dilematică rămâne Otilia, pentru care Moş Costache nu apucase să
depună la bancă decât o sută de mii de lei. Otilia refuză să se căsătorească cu Felix, pe
motiv că ar constitui o piedică în calea realizării sale profesionale, şi părăseşte casa fără
ca Felix să o mai vadă vreodată. După mai mulţi ani, acesta se reîntâlneşte cu Pascalopol
care îi spune că Otilia este în Spania, căsătorită cu un conte. Felix ajunge, aşa cum visase,
un doctor de renume, profesor universitar şi realizează şi el o căsătorie fericită.
Revăzând-o într-o fotografie oferită de Pascalopol, lui Felix îi este cu neputinţă să o
recunoască în femeia aceea cu trăsături fine pe Otilia cea plină de ciudăţenii şi
copilăroasă din anii tinereţii. O ascensiune spectaculoasă are Stănică Raţiu care, devenit
bogat, graţie banilor furaţi de la Moş Costache, o părăseşte pe Olimpia, se căsătoreşte cu
Georgeta şi ajunge om politic.
Romanul are o construcţie simetrică deoarece, în final, Felix se întoarce pe
strada Antim şi revede casa lui Moş Costache, lăsată în paragină, amintindu-şi de replica
bătrânului, acum adevărată: „Aici nu stă nimeni.”
În concluzie, Enigma Otiliei este un roman realist de factură balzaciană prin
prezentarea critică a unor aspecte ale societăţii de la începutul secolului al XX-lea, prin
motivul paternităţii şi cel al moştenirii, structură, specificul secvenţelor descriptive
(observaâia şi detaliul semnificativ, rolul vestimentaţiei), realizarea unor tipologii,
veridicitatea şi uitlizarea naraţiunii la persoana a III-a. Dar, depăşeşte modelul realist
clasic, prin elemente ale modernităţii: ambiguitatea personajelor, interesul pentru procese
psihice deviante (Simion şi Titi Tulea), tehnicile moderne de caracterizare
(comportamentism, reflectarea poliedrică).