Enigma Otiliei-George Calinescu - Particularitatile unui roman

realist-balzacian, obiectiv, interbelic

Publicat in 1938, romanul “Enigma Otiliei” apare la sfarsitul perioadei

interbelice si este al doilea dinte cele patru romane scrise de G.
Calinescu.Teoreticianul romanului romanesc opteaza pentru romanul obiectiv si
metoda balzaciana,dar depaseste acest program estetic,apeland la elemente de
modernitate.
Opera literara este un roman realist de tip balzacian, deoarece apar tema
familiei si motivul mostenirii si al paternitatii. Structura e inchisa, iar alocarea
intamplarilor e realizata la persoana a3a, din perspectiva unui narator
omniscient, omnipresent si obiectiv; este realizata tehnica detaliului
semnificativ, iar personajele sunt prezentate in relatie cu mediul din care provin
si sunt tipice pentru o anumita categorie speciala ( Stanica este arivistul si
avocatul demagog, Felix este intelectualul ambitios).
Pentru Blazac, casa e un document moral si sociologic. In descrierea initiala,
realizata in tehnica balzaciana, a casei si a strazii lui Mos Costache sunt redate,
prin detaliile surprinse contrastul dintre pretentia de confort si de bun gust a
unor locatari si realitate: inculti, zgarciti, snobi, presatori. Arhitectura sugereaza
imaginea unei lumi in declin, care a avut candva energia necesara pentru a
dobandi avere, dar nu si fondul cultural.
Incipitul romanului realist fixeaza cadrul temporal “intr-o zi de la inceputul
lui iulie 1909” si spatial “in strada Antim, venind dinspre strada Sf. Apostoli”
Finalul este inchis prin rezolvarea conflictului si e urmat de un epilog. Incipitul
si finalul sunt simetrice, prin descrierea strazii si a casei lui Mos Costache, din
perspectiva lui Felix, intrusul, strainul din familia Giugiuveanu, in momente
diferite ale existentei sale (in adolescenta si aprox. 10 ani mai tarziu “dupa
razboi”) dar si prin raspunsul dat de Mos Costache la venirea lui Felix, reluat in
finalul romanului: “Aici nu sta nimeni.”
Cu toate acestea, romanul depaseste modelul realismului clasic, prin
spiritual critic si polemic, prin elemente care tin de modernitate, precum
ambiguitatea personajului. Astfel, Mos Costache nu este un avar dezumanizat,
ci are o iubire paterna sincera pentru Otilia. Pascalopol o iubeste sincer si o
protejeaza pe Otilia, dar nu poate distinge “ce e patern si ce e viril” in
sentimentele sale. De asemenea, “enigma” Otiliei este intretinuta de scriitor prin
utilizarea unor tehnici moderne: comportamentismul si pluriperspectivismul.
 Un alt aspect modern, naturalismul, se manifesta in roman prin interesul
pentru procesele psihice deviante, alienarea si senilitate, motivate prin ereditate
si mediu. Titi, fiul retardant care se indreapta spre dementa este o copie a tatalui
sau, Simion Tulea. Aurica, fata batrana, invidioasa si rea, este o copie degradata
a mamei. Amandoua au preocupari obsessive: Aglae - mostenirea, iar Aurica –
dorinta de a se casatori. Universul familiei Tulea se afla sub semnul bolii, al
degradarii morale reflectate in plan fizic.
Prin tema, romanul este balzacian si citadin. Caracterul citadin tine de
modernismul eminescian. Fresca a burgheziei bucurestene, de la inceputul
secolului al-XX-lea, e prezentata, sub aspect social si economic, istoria
mostenirii lui Mos Costache. Imaginea societatii constituie fundalul pe care se
proiecteaza formarea tanarului Felix Sima, care, inainte de a-si face o cariera,
traieste experienta iubirii si a relatiilor de familie.
Titlul inițial a fost „Părinții Otiliei”, ilustrând mai mult motivul paternității,
de factura balzaciană. El a fost schimbat, enunțând astfel o trăsătură importantă
de caracter a eroinei. Otilia este enigmatică, iar taina ei este interpretată în mod
diferit de fiecare dintre personaje, ceea ce conferă romanului o nota de
modernitate.
Romanul este alcătuit din douăzeci de capitole și este construit prin
acumularea detaliilor pe mai multe planuri narative, care urmăresc destinul unor
personaje: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor clanului Tulea, al lui
Stănică etc. Într-un plan scriitorul prezintă lupta dusă de clanul Tulea pentru
obținerea moștenirii lui Costache Giurgiuveanu și înlăturarea Otiliei
Mărculescu. În al doilea plan urmărim destinul tânărului Felix Sima care, rămas
orfan, vine la București pentru a studia Medicina, locuiește în casa tutorelui său,
Costache Giurgiuveanu și trăiește iubirea adolescentină pentru Otilia.
Expozitiunea este realizata in metoda realist-balzaciana: situarea exacta a
actiunii in timp si spatiu, veridicitatea sustinuta prin detaliile topografice
( descrierea strazii), finetea observatiei si notarea detaliului semnificativ.
Caractersticile arhitectonice ale strazii si ale casei lui mos Costache snt
surprinse de ,,ochiul unui estet”, din perspectiva naratorului specializat, desi
observatia ii este atribuita personajului-reflector, Felix Sima, care cauta o
anumita casa.
Odata intrat in casa, Felix ii cunoaste pe unchiul sau (un omulet straniu care
se teme de straini) si pe verisoara Otilia, apoi asista la o scena de familie: jocul
de table. Naratorul ii atribuie lui Felix observarea obiectiva a personajelor
prezente in odaia inalta in care este introdus. Sunt realizate portretele fizice ale
personajelor, cu detalii vestimentare si fiziologice care sugereaza, in maniera
clasica, anumite trasaturi de caracter si sunt prezentate, in mod direct, starea
civila, statutul in familie, elementele de biografie. Toate aceste aspecte
configureaza atmosfera neprimitoare, imaginea mediului in care patrunde
tanarul, prefigurand cele doua planuri narative si conflictul principal.
Intriga se dezvolta pe doua planuri care se intrepatrund: pe de o parte, este
prezentata istoria mostenirii lui Costache Giurgiuveanu, iar pe de alta parte,
romanul are in centru destinul tanarului Felix Sima, maturizarea lui (ceea ce-i
confera cartii caracterul de bildungsroman).
Lupta pentru mostenirea batranului avar este un prilej pentru observarea
efectelor, in plan moral, ale obsesiei banului. Mos Costache, proprietar de
imobile, restaurante si actiuni, nutreste iluzia longevitatii si nu pune in practica
niciun proiect pentru a-i asigura viitorul Otiliei. Clanul Tulea urmareste sa
mosteneasca averea lui, plan periclitat ipotetic de adoptia Otiliei. Desi are o
afectiune sincera pentru fata, batranul amana adoptia ei, de dragul banilor
pentru ca se teme de Aglae. El incearca totusi sa puna in aplicare niste planuri
pentru a o proteja pe Otilia, ntentonand sa-i construiasca o casa cu ateriale de la
demolari. Proiectele lui mos Costache nu se realizeaza, deoarece, din cauza
efortului depus la ransportarea materialelor, batranul este lovit de o criza de
apoplexie. Chiar daca pentru familia Tulea boala lui mos Costache reprezinta un
prilej de a-i ocupa militareste casa, in asteptarea morti batranului si a obtinerii
mostenirii, ingrijirile lui Felix, ale Otiliei si ale lui Pascalopol determina
insanatosirea batranului avar. Moartea lui mos Costache este provocata, in cele
din urma, de Stanica Ratiu, ginerele Aglaei, care urmareste sa parvina si ii fura
avarului banii de sub saltea. In deznodamant, Olimpia este parasia de Stanica,
Aurica nu-si poate face o situatie, iar Felix o pierde pe Otilia.
Alaturi de avaritie, lacomie si parvenitism, trasaturi socale supuse
observatiei si citicii in romanul realis, sunt infatisare alte aspecte ale familiei
burgheze: relatia dintre parinti si copii, casatoria, conditia orfanului.
Planul formarii tanarului Felix, stundent la Medicina, urmareste experientele
traite de acesta in casa unchiului sau, in special iubirea adolescentina pentru
Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nicio decizie, fiindca primeaza
drorinta de a-si face o cariera. Otilia il iubeste pe Felix, dar dupa moartea lui
mos Costache il paraseste, considerand ca reprezinta o piedica in calea realizarii
lui profesonale. Ea se casatoreste cu Pascalopol, barbat matur, care ii poate oferi
intelegere si protectie.
In epilog, aflam ca, generos, Pascalopol i-a redat Otiliei libertatea de a-si
trai tineretea, ea devenind sotia unui conte exotic si cazand in „platitudine”.
Otilia ramane pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol
o „enigma”.
Conflictul erotic preiveste rivalitatea pentru iubirea Otiliei dintre
adolescentul Felix si maturul Pascalopol.
Pentru caracterizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciana a
descrierii mediului si fizionomiei, din care se pot deduce rasaturile de caracter.
De exemplu, Felix este caracterizat in mod direct de narrator inca de la
inceputul romanului, iar detaliile fizionomice il aseaza in categoria ambitiosului
aflat la varsta adolescentei: “Fata ii era insa juvenila si prelunga, aproape
feminina din pricina suvitelor mari de par ce ii cadeau de sub sapca, dar
culoarea maslinie a obrazului si taietura elinica a nasului corectau printr-o nota
voluntara intaia impresie”.
Tehnica balzaciana a caracterizarii prin descrierea interiorului contureaza
portretul avarului Costache, al retardatului Titi, dar si al Otiliei, o tanara
rafinata, cu temperament de artista. Portretul balzacian porneste de la
caracterele clasice (avarul, ipohondrul, gelosul, ambitiosul, cocheta), carora
realismul le confera dimensiune sociala si psihologica, adaugand un alt tip
uman, arivistul. Tendinta de generalizare conduce la realizarea unei tipologii
clasice: Mos Costache – avarul, Aglae “baba absoluta fara cusur in rau”, Aurica
– fata batrana, Simion – dementul senil, Titi – debilul mintal, Stanica Ratiu –
arivistul, Otilie – cocheta, Felix – ambitiosul, Pascalopol – aristocratul rafinat.
Portretul Otiliei este realizat nu numai prin modalitati traditionale, de
caracterizare, ci si prin tehnici moderne: comportamentismul si
pluriperspectivismul.
Intamplarile din roman sunt narate la persoana a-3-a, din perspectiva unui
narator omniscient si omnipresent care cunoaste destinele personajelor.
Varatorul se ascunde in spatele diverselor masti, de exemplu, personajul
reflector Felix Sima, prin intermediul caruia sunt prezentate alte personaje.
In concluzie, roman al unei familii si istori a unei mosteniri, ”Enigma Otiliei”
de George Calinescu se incadreaza in categoria prozei realist-balzaciene, desi
criticul N. Manolescu considera ca este de un „balzacianism fara Balzac”.