ENIGMA OTILIEI (1938)

GEORGE CĂLINESCU

Romanul a fost publicat în perioada interbelică (1938) dar se înscrie în direcția realistă prin
următoarele trăsături: obiectivitatea perspectivei narative, veridicitatea, crearea iluziei de viață
(mimesis), utilizarea de toponime reale, tema banului etc. De asemenea, sub influența scriitorului
frances Honoré de Balzac, Călinescu acordă un interest deosebit motivului paternității, construirii în
detaliu a societății burgheze bucureștene și a caracterizării personajelor prin intermediul descrierii
exteriorului (casa lui Costache, camera Otiliei, camera lui Titi). Prin spirit critic și polenic, proza lui
Călinescu valorifică elemente ale modernismului; acțiunea romanului este plasată în mediu citadin
(orășenesc) iar Otilia este caracterizată prin tehnica „reflectării poliedrice” (pluriperspectivism,
caracterizare în oglindă).
Romanul este al doilea din seria publicată al lui Călinescu: „Cartea nunții”, „Enigma Otiliei”,
„Bietul Ioanide”, „Scrinul negru”, iar criticul Călinescu se remarcă nu atât prin a crea viață în romanele
sale cât acela de a observa și de a comenta „Comedia umană” pe care o reprezintă.
Titlul cărții a fost inițial „Părinții Otiliei” și a trăgea atenția asupra motivului balzacian al
paternității – fiecare personaj poate intra în ipostaza de părinte al Otiliei; însă din motive editoriale, titlul
a fost modificat accentându-se astfel misterul fetei și tehnica modernă de caracterizare a Otiliei:
reflectarea poliedrică.
Tema romanului o reprezintă fresca societății burgheze din București la început de secol XX, dar
pe fondul social al cărții se urmărește maturizarea tânărului Felix Sima, fapt ce conferă caracterul de
bildungsroman al cărții. De asemenea, se împletesc aici diverse teme și motive specific realiste: banul,
moștenirea, zestrea, familia, iubirea, căsătoria, paternitatea etc.
Romanul este alcătuit de 20 de capitole la care se adaugă un epilog. În incipit sunt fixate
coordonatele spațio-temporale ale acțiunii: București, strada Antim (unde locuiește Costache), într-o
seară de iulie din 1909. Prin ochii tânărului Felix Sima, sosit în București ca să locuiască la Costache
(pentru că e orfan) și să studieze medicina, naratorul înregistrează detalii referitoare la stradă, casă,
încăpere și personajele principale ale cărții. La final, după zece ani, din perspectiva maturului Felix se
prezintă strada Antim și casa lui Costache – Felix rememorând ziua în care a sosit în București. Se
observă de-a lungul cărții talentul lui Călinescu nu de a reda viața ci de a o observa și de a o comenta, de
aici rezultând și spiritul critic al scriiturii.
Conflictul principal al romanului se formează între Costache Giurgiuveanu și familia Tulea din
cauza baniilor lui Costache – familia Tulea vrea să obțină cu disperare moștenirea lui Costache și
așteaptă cu nerăbdare moartea bătrânului (cu toate că, de drept, banii sunt ai Otiliei deoarece provin de
la mama ei). În plan secundar izbucnește un conflict în cardul familiei Tulea, între Stănică și ceilalți
membrii – inițial Stănică urmărește banii familiei Tulea, dar apoi se fixează pe moștenirea lui Costache,
de altfel la finalul romanului Stănică reușește să fure banii bătrânului, provocându-i moartea. Conflictul
erotic al romanului îi implică pe Felix Sima și Pascalopol Leonida, cei doi bărbați rivalizând pentru iubirea
Otiliei.
Evenimentele sunt relatate la persoana a III-a din perspectiva unui narator obiectiv, omniscient
și omniprezent, detașat și neimplicat în acțiune. Însă naratorul intervine uneori în text prin comentarii
critice la adresa personajelor/societății. Omniscient, el controlează acțiunea ca un regizor universal, iar
personajele se comportă într-un mod automat ca niște marionete.
Pentru Călinescu, la fel ca pentru Balzac, casa este un document sociologic și moral, prin urmare
scriitorul accentuează descrierea exteriorului ca sursă de caracterizare morală a personajelor, dinspre
exterior spre interior, prin tehnica focalizării, cadrul se răstrânge treptat de la stradă la casă, apoi la
cameră iar în final la fizionomia personajului, al cărui trăsătură reflectă setul său de calități sau defecte
morale. De exemplu, casa lui Costache, prin amestecuri de stiluri arhitectuale, fațada corojită, ferestrele
mari dar acoperite cu hârtie translucidă creează impresia de kitsch și reflectă snobismul personajului.
Romanul dezvoltă două planuri epice (narative). Primul urmărește istoria moștenirii lui Costache
și conflictele iscate de lăcomia personajului, al doilea plan vizează maturizarea orfanului Felix Sima –
înainte să-și formeze cariera în medicină, acesta experiențează prima iubire.
În scena familiei adunate la jocul de table, naratorul relevă prin ochii lui Felix Sima defectele
fiecărui personaj: avariția lui Costache, răutatea Aglaei, cochetăria Otiliei, invidia Auricăi, senilitatea lui
Simion, lăcomia lui Stănică etc. Felix reprezintă un intrus al familiei, iar personajele îl tratează cu
indiferență, cu excepția Otiliei – Costache, tutorele său, îl respinge la prima vedere spunându-i: „nu stă
nimeni aici”, ceea ce îl confuzează pe tânăr. Otilia, empatică, îl poftește înăuntru, îi oferă câteva prăjituri
și camera sa de dormit (deoarece Costache, deși a fost anunțat de sosirea băiatului, nu i-a pregătit o
cameră și nu l-a făcut să se simtă binevenit). Avariția lui Costache este evidențiată atunci când se
grăbește să ia de pe jos banul scăpat de Pascalopol, răutatea Aglaei este reflectată de bârfele ei și de
comentariile malițioase la adresa fetelor „de ziua de azi”, iar Otilia se dovedește cochetă atunci când
lăudând inelul nou al lui Pascalopol îl acceptă în dar cu bucurie/încântare. Tot în această scenă se
observă senilitatea lui Simion – bărbatul stă de o parte și lucrează pe etamină, fiind absent de la
discuțiile familiei. Stănică se prezintă entuziasmat, comunicativ și manipulativ, dând impresia de
pretenie față de Otilia și Felix, dar urmărind –în fapt – mijloace de îmbogățire rapidă.

CARACTERIZAREA OTILIEI (OTILIA MĂRCULESCU)

Otilia este personaj principal al romanului și inspiră atât titlul inițial al cărții („Părinții Otiliei”) cât
și cel final („Enigma Otiliei”). Ea reprezintă eternul feminin, misterios și fascinant dar imaginea ei se
conturează prin oglinderea celorlalte personaje. Otilia este studentă la Conservator (studiază pianul) și
intră în tipologia cochetei și a orfanei – mama ei a murit, iar Costache, tatăl vitreg, amână să o adopte
deoarece, zgârcit fiind, nu vrea să piardă banii proveniți de la mama Otiliei. Otilia este cauza conflictului
erotic al romanului – atât Felix cât și Pascalopol doresc să se căsătorească cu Otilia. În raport inversat,
corespondența Otiliei în roman este Aurica, fata bătrână și verișoara ei prin alianță.

Personajul Otilia este caracterizat prin tehnici moderne precum reflectare poliedrică și
comportamentism – prin unghiul diferitelor personaje, Otilia dobândește ipostaze diverse; de asemenea,
până în capitolul 16., trăsăturile ei sunt evidențiate exclusiv prin fapte, replici și gesturi, în absența
perspectivei naratorului cu privire la acest personaj. În reflectare poliedrică, Otilia apare drept o „fe-
fetiță” iubitoare și cuminte pentru Costache, o fată exuberantă, „superioară, admirabilă” pentru Felix, o
femeie capricioasă „cu temperament de artistă” pentru Pascalopol, o fată „dezmățată” și „stricată”
pentru Aglae, o rivală în căsătorie pentru Aurica și o femeie inteligentă cu spirit practic pentru Stănică.
Dar cel care intuiește adevărata dimensiune a personalității Otiliei este Weissman, prietenul lui Felix:
„Orice femeie care iubește un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariție luminoasă.
Domnișoara Otilia trebuie să fie o fată inteligentă, după câte mi-ai spus, înțeleg că te iubește.”

Pentru Pascalopol, Otilia reprezintă femeia ideală, fapt pe care moșierul i-l mărturisește lui Felix:
„Dacă Dumnezeu mi-ar fi dat libertatea să-mi fac femeia cum vreau eu, aș fi făcut-o precum domnișoara
Otilia.” Tot el evidențiază ambiguitatea sentimentului său față de Otilia: „N-am prea stat ca să disting ce
e patern și ce e viril (erotic) în iubirea mea.”
 Portretul fizic al fetei este redat prin perspectiva lui Felix în prima scenă a romanului, când
băiatul sosește la București ca să locuiască la unchiul său, Costache. Toți ai casei îl ignoră pe Felix, cu
excepția Otiliei – ea îl întâmpină în capul scărilor cu încântare, îl servește cu prăjituri și-i oferă camera ca
să odihnească, deoarece Costache nu i-a pregătit odaia. Trăsăturile fizice ale Otiliei corespund portretul
său moral:„Cap prelung și tânăr de fată, încărcat cu bucle (...) fata părea să aibă 18-19 de ani (...) fața
măslinie cu nasul mic și ochiii foarte albaștri arăta foarte copilăroasă între multe bucle și gulerul de
dantelă.” Eleganța, firea de artist, capriciul și cochetăria sunt relevate, de asemenea, prin caracterizare
indirectă în descrierea camerei Otiliei- mulțimea de „partituri de pian, reviste de modă, parfumuri,
romane franțuzești și cutii de pudră” indică dezordinea și rafinamentul.

Inițial Felix oscilează între bârfele familiei Tulea și comportamentul cast (inocent) al Otiliei în
percepția sa cu privire la fată; în cele din urmă înțelege inocența și profunzimea fetei, de aceea îi
declară: „Nu voi iubi niciodată o femeie seacă. Tu iubesc pe tine care ești frivolă numai în aparență dar în
fond ești profundă și inteligentă.”

Ceea ce intensifică ambiguitatea fetei este modul său de relaționare față de Felix și Pascalopol;
de pildă, deși petrece câteva zile fericite alături de Felix la moșia lui Pascalopol, după ce se întoarce în
București, îl părăsește pe Felix și pleacă la Paris cu Pascalopol. La final, fata se căsătorește cu Pascalopol,
iar alegerea ei nu este expliacată de narator; acesta indică doar diferența de perspectivă a vieții a celor
doi tineri. Felix este ambițios și visează o carieră în medicină, fără ca să renunțe însă la iubirea pentru
Otilia: „Voia să facă ceva mare pentru Otilia și din cauza Otiliei.” Otilia însă, cocheta, consideră că rostul
femeii este „să placă”, fără aceasta neputând exista fericire. Otilia înțelege ambiția lui Felix, realizează
diferența perspectivei lor și alege în cele din urmă un trai sigur alături de Pascalopol.

Fata este considerată un mister de cei doi bărbați care o curtează, Otilia își explică ambiguitatea
comportamentului său prin autocaracterizare: „Sunt o femeie dificilă.”, „Am un temperament nefericit.”,
„Mă plictisesc repede.”, „Sufăr când sunt contrariată.”.

Când Felix îl revede pe Pascalopol, la finalul romanului, află de la acesta că i-a redat Otiliei
libertatea și că ea s-a recăsătorit cu un conte argentinian. În fotografia pe care i-o arată Pascalopol, Felix
observă frumusețea femeii dar i se pare că acesteia îi lipsește exuberanța tinereții: „Un aer de
platitudine feminină stingea totul.”.

Personajul Otilia Mărculescu întruchipează eternul feminin, enigmatic și fascinant, aproape dar
inaccesibil. Absența explicației naratorului în ceea ce privește alegerea Otiliei face ca cititorul să se
întrebe dacă personajul e interesat de averea lui Pascalopol sau capabil de sacrificiu pentru Felix.
Ambiguitatea personajului este accentuată de tehnica reflectării poliedrice prin care diversele fațede ale
femeii formează un tot enigmatic, greu de înțeles. Astfel, Otilia Mărculescu se identifică cu ideea de
feminitate și de mister.