Particularitătile unei opere care apartine lui George Călinescu

,,Enigma Otiliei’’
-roman realist, obiectiv, balzacian, modern-
Introducere+R1
George Călinescu este o personalitate complexă care face parte din perioada interbelică .S-a
afirmat ca scriitor, critic şi teoretician al literaturii, om cu o cultură vastă.
,,Enigma Otiliei” a apărut în anul 1938, în perioada interbelică, şi are ca geneză realităţile
contemporane autorului–evenimente din mediul citadin, al începutului de sec. al XX-lea; articol
din presa vremii; decesul soţilor Popescu; Simion, fratele, invadează casa în căutarea banilor.
Este un roman realist, deoarece este prezentată veridic societatea contemporană autorului,
observarea socială şi psihologică; tema banului; averii; moştenirii şi paternităţii; tehnica detaliului
semnificativ, tipuri umane şi subordonarea socială a femeii.
Elementele moderne sunt: construcţia personajelor (ambiguitatea personajelor-reflectarea
poliedrică; comportamentismul şi umanizarea avarului).

R2
Tema romanului este tipic balzaciană: moştenirea, zestrea, banul şi averea.
.O secvenţă sugestivă o constituie atitudinea Aglaei Tulea în incipitul romanului, când îi vede pe
cei doi orfani (Otilia şi Felix) reproşându-i fratelui ei: ,,N-am ştiut ,faci azil de orfani?”, de
asemenea, se reliefează și răutatea surorii lui Costache si intentia pe care aceasta o are. Dorește
să-l determine pe Costache să nu o înfieze pe Otilia.
Totodată, interesul lui Stanica pentru averea bătranului, reuşind să-i provoace atacul de
apoplexie, care urmăreşte să parvină şi îi fură avarului banii de sub saltea, urmând ca apoi să o
părăsească pe Olimpia.

R3
Un prim element de structură este titlul, care este analitic, format dintr-o strucutură nominală: un
substantiv comun ,,enigma” şi unul propriu ,,Otiliei”, desemnând misterul
protagonistei .Titlul ,iniţial, a purtat denumirea ,,Părinţii Otiliei”, reliefându-se tema paternităţii,
relaţiile dintre personaje care îşi asumă rolul de protector pentru Otilia. De asemenea, acesta face
referire la tehnicile moderne de construcţie: reflectarea poliedrică: ,,stricată şi orfană”,
(Aglae), ,,amenintare” (Aurica), ,,fe-fe-ţiţa moșului” (Costache Giurgiuveanu), iubirea absolută
(Felix), ,,o partidă bună” (Stănică), însă cel care intuiește cu adevărat personalitatea fetei este
Weissmann ,,Orice femeie care iubește un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o
apariție luminoasă. Domnișoara Otilia trebuie să fie o fată inteligentă. După câte mi-ai spus,
înțeleg că te iubește’’, iar colegii lui Felix o consideră ,,cea mai elegantă conservatoristă și mai
mândră’’, dar și prin comportamentism: imposibilitatea lui Felix de a înţelege comportamentul şi
reacţiile Otiliei prin prisma relaţiilor .
Perspectiva narativă este obiectivă, cu un narator care relatează întâmplările la persoana a treia, el
este obiectiv, dar nu e în totalitate omniscient (personajul reflector, Felix, limitează omniscienţa-
decrierea străzii Antim, a personajelor din casa lui Costache).
Modurile de expunere sunt: naraţiunea, descrierea, rol de detaliere (strada Antim, casa,
personajele) care conferă veridicitate, funcţie decorativă şi funcţie simbolică şi dialogul cu rol în
caracterizarea şi individualizarea personajelor .
Relaţia incipit-final. Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal ,,într-o seară de la
începutul lui iulie 1909”si spaţial ,,strada Antim din Bucureşti, casa lui Moş Costache”, prezintă
personajele, sugerează conflictul şi trasează principalele planuri epice. Finalul se găseşte în
simetrie prin răspunsul dat de Costache la venirea lui Felix :,,Aici nu stă nimeni”.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite. Membrii acestora aparţin
unor tipologii care conturează universul social. Din prima familie fac parte Costache şi Otilia
Mărculescu. În această familie pătrunde Felix Sima, nepotul bătrânului, care vine la Bucureşti
pentru a studia Medicina. Tânărul va locui la unchiul şi tutorele său legal. Un ,,intrus” este
Leonida Pascalopol, prietenul bătrânului. Afecţiunea moşierului pentru Otilia, pe care o cunoaşte
de mică şi dorinţa de a avea o familie, care să-i alunge singurătatea reprezintă motivele vizitelor
repetate ale lui Pascalopol în casa lui Costache.
A doua familie vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este clanul Tulea.
Astfel, rezultă un conflict succesoral. Conflictul erotic şi interior ( zbuciumul lui Felix) priveşte
rivalitatea adolescentului şi a maturului Pascalopol pentru iubirea Otiliei.
Discursul narativ se construieşte pe tehnica planurilor paralele, trecerea de la un plan la celălalt se
realizează prin alternantă, în cadrul aceluiaşi plan, secvenţele înlănţuindu-se după criteriul logic
şi cronologic. Unele secvenţe narative se realizează scenic (atacul lui Costache) prin dialog.
Romanul are o compoziţie clasică, 20 de capitole, numerotate cu cifre romane, care dezvoltă
subiectul operei.
Expoziţiunea prezintă strada Antim şi casa lui moş Costache, prin detaliile surprinse de Felix
Sima. Arhitectura sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia necesară
pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural. Odată intrat în casă, Felix îl cunoaşte pe unchiul
său (un omuleţ straniu, care se teme de străini) şi pe verişoara Otilia, apoi asistă la o scenă de
familie: jocul de table. Naratorul îi atribuie lui Felix observarea obiectivă a personajelor prezente
în odaia înaltă în care este introdus. Sunt realizate portretele fizice ale personajelor, cu detalii
vestimentare şi fiziologice, care sugerează, în manieră clasică, anumite trăsături de caracter şi
sunt prezentate, în mod direct, starea civilă, statutul în familie, elementele biografice.
Intriga se dezvoltă pe două planuri, care se întrepătrund: pe de o parte destinul lui Felix Sima, iar
pe de altă parte, este prezentată istoria moştenirii lui Costache. Lupta pentru moştenirea
bătrânului avar este un prilej pentru observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului.
Moş Costache, proprietar de imobile, restaurante şi acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii şi nu pune
în practică niciun proiect pentru a-i asigura viitorul Otiliei. Clanul Tulea urmăreşte să
moştenească averea lui, plan periclitat ipotetic de adopţia Otiliei. Deşi are o afecţiune sinceră
pentru fată, bătrânul amână adopţia Otiliei, de dragul banilor şi pentru că se teme de Aglae. El
încearcă,totuşi, să pună în aplicare nişte planuri pentru a o proteja pe Otilia, intenţionând să-i
construiască o casă cu materiale provenite de la demolări. Proiectele lui moş Costache nu se
realizează, deoarece din cauza efortului depus pentru transportarea materialelor, bătrânul este
lovit de o criză de apoplexie. Chiar dacă pentru familia Tulea boala lui moş Costache reprezintă
un prilej de a-i ocupa milităreşte casa, în aşteptarea morţii bătrânului şi a obţinerii moştenirii,
îngrijirile lui Felix, ale Otiliei şi ale lui Pascalopol determină însănătoşirea bătrânului. Moartea
lui moş Costache este provocată, în cele din urmă de Stanică Ratiu, ginerele Aglaei, care
urmăreşte să parvină şi îi fură avarului banii de sub saltea.
În deznodământ, Olimpia e părăsită de Stanica, nu-si poate face o situaţie, iar Felix o pierde pe
Otilia.
Alături de avariţie, lăcomie şi parvenitism, trăsăturile sociale supuse observaţiei şi criticii, în
romanul realist, sunt înfăţişate alte aspecte ale familiei burgheze: relaţia dintre copii şi părinţi,
căsătoria şi condiţia orfanului.
Planul formării tânărului Felix, student la Medicină, urmăreşte experienţele trăite de acesta în
casa unchiului său, în special, iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar
nu ia nicio decizie, fiindcă primează dorinţa de a-şi face o carieră.
Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moartea lui moş Costache îl părăseşte, considerând că
reprezintă o piedică în calea realizării lui profesionale. Ea se căsătoreşte cu Pascalopol, bărbat
matur, care îi poate oferi înţelegere şi protecţie. În epilog, aflăm că, Pascalopol, i-a redat Otiliei
libertatea de a-şi trăi tinereţea, ea devenind soţia unui conte exotic şi căzând în platitudine. Otilia
a rămas pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol, o ,,enigmă’’.
Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană pentru descrierea mediului şi
fizionomiei, din care se pot deduce trăsăturile de caracter. Portretul balzacian porneşte de la
caracterele clasice (avar, gelos) cărora realismul le conferă un alt tip uman, arivistul. Tendinţa de
generalizare conduce la realizarea unei tipologii clasice: moş Costache-avarul; Aglae-baba
absolută fără cusur în rău; Aurica-fata bătrână; Simion-dementul senil; Titi-debilul mintal;
Stanică Rațiu-arivistul; Otilia-cocheta; Felix-ambiţiosul; Pascalopol-aristocratul rafinat.
Incheiere
,,Enigma Otiliei’’este un roman realist-balzacian prin prezentarea critică a unor aspecte ale
societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, tema paternităţii şi a moştenirii,
structura, specificul secvenţelor descriptive, veridicitatea, naraţiunea la persoana a III-a. Cartea
depăşeşte modelul realismului clasic prin spiritul critic şi polemic, prin elemente ale modernităţii:
ambiguitatea personajelor, interesul pentru procesele psihice deviante, tehnicile moderne de
caracterizare-comportamentismul, reflectarea poliedrică.
Particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un text narativ,
aparţinând lui G. Călinescu: Otilia Mărculescu

Introducere:
Personajele, ca element esențial al structurii unui roman realist-obiectiv, balzacian, participă la
acțiune și se încadrează unei anumite tipologii, stabilind între ele anumite relații și fiind
purtătoarele mesajului autorului. Aceasta nu înseamnă însă că personajele sunt construite
schematic, deoarece ele sunt prezentate, în mod realist, cu defectele și cu calitățile lor, devenind
individualități complexe si verosimile.
George Călinescu, personalitate encicplopedică a culturii române, a fost critic şi istoric literar,
poet şi estetician, dramaturg şi romancier. Apărut în 1938 şi comentat, de atunci, într-o bogată
exegeză, romanul „Enigma Otiliei”, are ca temă principală viaţa burgheziei bucureştene de la
începutul secolului al XX-lea.

R1.Statutul social, psihologic si moral

Personaj eponim al romanului, Otilia Mărculescu, reprezintă misterul feminității adolescentine,
aceasta fiind prezentată ca o ființă enigmatică, marcată de un puternic conflict interior.

Statutul social al acesteia este incert, ea fiind fata din prima căsătorie a celei de-a doua soții a lui
Costache Giurgiuveanu, acesta amânând adoptarea ei după moartea mamei sale. Este respinsă de
clanul Tulea, în ciuda faptului că este indiferentă față de averea lui moș Costache. Fiind studentă
la conservator, are temperament de artistă, studiază pianul și alege să citească reviste și cărți
franțuzești.

Statutul psihologic al tinerei este marcat de faptul că a rămas orfană, și de viața ei în casa
Giurgiuveanu. Aglae o consideră o amenințare în ceea ce privește moștenirea bătrânului, dar
comportamentul frumos al Otiliei rămâne neschimbat față de clanul familiei Tulea, deși este silită
să le facă față atacurilor. Personalitatea ei este în formare, fiind sensibilă, imprevizibilă, chiar
capricioasă; o imagine a misterului feminin și, totodată, reprezintă un ideal de feminitate pentru
Felix și Pascalopol.
Statutul moral, oscilația între Felix și Pascalopol, respectiv decizia ei finală sunt discutabile.
Otilia îl iubește pe Felix, dar îl alege pe moșier, motivându-și opțiunea ca pe o dovadă de
altruism, deoarece ea pretinde că nu dorește să stea în calea realizării profesionale a tânărului „o
dragoste nepotrivită pentru marele viitor”. Alege, de fapt, siguranța și stabilitatea financiară. Este
o fire foarte enigmatică, fapt susținut atât de Felix, cât și de Pascalopol: „A fost o fată delicioasă,
dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”.

R2 - O trasatura dominanta si doua secvente comentate:

Trăsătura dominantă a Otiliei o reprezintă spiritul contradictoriu, prezent pe tot parcursul

romanului. Cauzat de o combinație de porniri contradictorii: îl iubește sincer pe Felix, dar îi oferă
atenții lui Pascalopol. Nebunatică, frivolă, melancolică, meditativă, risipitoare este totuși capabilă
de gesturi de devotament.

O primă secvență relevantă este cea în care Felix îi mărturisește Otiliei că o iubește prin
intermediul unei scrisori. Fata nu reacționează în niciun fel la declarația de dragoste a lui Felix și,
într-un gest de exaltare nebunească, tânărul fuge de acasă. Otilia îl caută peste tot cu trăsura, iar
când în sfârșit îl găsește în parc, așezat pe o bancă încărcată cu zăpadă, comportamentul ei este la
fel de neclar și misterios ca întotdeauna, lăsând în sufletul lui Felix dezamăgire și nedumerire.
Conversația tinerilor evidențiază cele afirmate: „-Ce copil ești! Ți-am citit scrisoarea, dar am
uitat, știi că sunt o zăpăcită.[…] - Otilia, e adevărat? Mă iubești? – Ei, ei, nu ți-a spus nimeni că te
urăște.”

O altă secvență ce subliniază spiritul contradictoriu al tinerei este cea în care, atunci când,
după moartea lui Costache Giurgiuveanu, Otilia vine în camera lui Felix pentru a-i dovedi că îl
iubește: „Ca să-ți dau o dovadă că te iubesc, am venit la tine”. Discuția tinerilor evidențiază
raportarea diferită la iubire și că au, implicit, concepții diferite despre viață: Otilia percepe iubirea
în felul aventuros al artistului, cu dăruire și libertate absolute, în timp ce Felix are despre dragoste
păreri romantice și vede în femeie un sprijin în carieră. Dându-și seama că aceasta ar putea
reprezenta o piedică în împlinirea idealurilor tânărului bărbat, Otilia îl părăsește pe Felix și alege
siguranța căsătoriei cu Pascalopol.
R3
Otilia Mărculescu este ,,eroina mea lirică", proiecţia autorului în afară, ,,tipizarea mea în
ipostază feminină" (G.Călinescu). Ea este prezentată în mod direct de către narator, care îi
atribuie rolul de observator lui Felix, la începutul romanului: „faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii
foarte albaştri arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă”. Portretul
personajului se completează prin alte trăsături, precum cochetăria, bunul gust în vestimentaţie:
„Fata subţirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strîmtă tare la mijloc...”
Personajul îşi dezvăluie complexitatea, prin caracterizarea indirectă, ce reiese din faptele şi
comportamentul său, din modul în care vorbeşte şi din relaţiile cu celelalte personaje. Astfel,
descrierea camerei fetei, realizată spre sfârşitul primului capitol al romanului, corespunde
modelului balzacian, care propune tehnica focalizării în vederea prezentării personalităţii celui
care trăieşte în mediul descris. Deci, cadrul în care trăieşte devine o modalitate de pătrundere în
psihologia personajului, iar camera Otiliei, prin detaliile surprinse, vorbeşte despre caracterul ei
dezordonat şi spontan: „Sertarele de la toaletă şi de la dulapul de haine erau trase afară în felurite
grade şi în ele se vedeau, ca nişte intestine colorate ghemuri de panglici, cămăşi de mătase
mototolite…” Faptul că era interesată de moda vremii justifică bunul gust, rafinamentul,
dragostea de muzică şi armonie. Dezordinea şi amalgamul de lucruri prezente în camera Otiliei
sugerează, pe de altă parte, şi faptul că ea încă se caută pe sine, este la vârsta la care
personalitatea ei nu s-a desăvârşit încă. În opoziţie cu acestă etapă este imaginea Otiliei din
finalul romanului, pe care Felix cu surprindere o observă în fotografia pe care i-o dă Pascalopol;
imaginea femeii mature nu-i mai aminteşte prin nimic de cea pe care el o cunoscuse cândva. În
conturarea portretului Otiliei, scriitorul foloseşte şi tehnica modernă a perspectivelor multiple
şi a observaţiei psihologice (pluriperspectivismul). Personalitatea Otiliei este evidenţiată prin
reflectarea ei în conştiinţa celorlalte personaje, ca şi cum ar fi văzută în mai multe oglinzi
paralele, prin tehnica reflectării poliedrice. Astfel, moş Costache o consideră fata cuminte şi
iubitoare, pe care trebuie să o protejeze, dar nu are forţa de a lua decizia înfierii ei, din pricina
caracterului său avar. Aurica o invidiază, considerând-o o rivală în alegerea bărbaţilor: „E o
şireată, caută numai bărbaţi în vârstă, bogaţi”. Cel mai violent o sancţionează Titi, Stănică
considerând că Otilia este „o fată faină, deşteaptă”; colegii lui Felix o văd ca pe ,,cea mai
elegantă conservatoare”, în vreme ce Aglae o detestă, utilizând la adresa fetei apelative precum ,
„dezmăţată”, „stricată”, „zănatică”.
Cei doi bărbaţi între care oscilează eroina completează acest portret: în timp ce pentru Felix,
Otilia reprezintă feminitatea tulburătoare, Pascalopol mărturiseşte că nu poate delimita
sentimentele virile de cele paterne. Pentru ambele personaje masculine, Otilia este, într-o anumită
etapă a existenţei lor, o enigmă, ceea ce justifică titlul romanului. Din perspectiva psihologiei
masculine, feminitatea va fi întotdeuna resimţită ca fiind misterioasă, enigmatică pentru că nu se
lasă descoperită în toate resorturile ei intrinseci.
Firea năstruşnică, visătoare şi imprevizibilă, tumultul tinereţii sunt cuceritoare. Vitalitatea,
exuberanţa şi sinceritatea deconcertantă a tinereţii formează o imagine pură, de un farmec aparte:
îl târăşte în goană pe Felix prin curte, răpăie pe scară, fluieră, dansează, stările sale de spirit,
schimbându-se foarte repede. Aceeaşi feminitate şi francheţe a gesturilor manifestă şi faţă de
Pascalopol. Pentru Aglae şi Aurica, purtările Otiliei sunt asemeni „fetelor fără căpătâi şi fără
părinţi”.
Autocaracterizarea completează portretul Otiliei, care-şi cunoaşte foarte bine soarta de fiinţă
tolerată, obligată să-şi rezolve singură problemele vieţii. Interesant este că, deşi manifestă o
oarecare superficialitate, ea are totuşi conştiinţa acestei superficialităţi tipic feminine: „când tu
vorbeai de ideal, eu mă gândeam că n-am şters praful de pe pian”; „Noi, fetele, Felix, suntem
mediocre şi singurul meu merit e că-mi dau seama de asta”. Comportamentul fetei este
contrariant de multe ori, pentru cei din jur. Ea impresionează prin naturaleţe, prin calităţile tipice
vârstei adolescentine: gustă oricând farmecul jocurilor copilăreşti, escaladează la moşia lui
Pascalopol stogurile de fân. Trăieşte din plin viaţa şi nimic nu o împiedică să râdă în hohote sau
să fie melancolică: „Îmi vine uneori să râd, să alerg, să zbor. Vrei să fugim? Hai să fugim!”, ceea
ce atestă stările de exuberanţă şi de libertate pe care le resimte în unele momente. În relaţia cu
Felix dovedeşte însă maturitate: deşi îl iubeşte, va pleca alături de Pascalopol, realizând că o
relaţie între ei va interveni în destinul strălucit al tânărului.
Compoziţia personajului include, şi biografia lui evidentă într-o discuţie cu Felix: „Papa, vezi tu,
nu mi-e tată bun... Mama a mai fost căsătorită înainte, şi când a luat pe papa, eu eram de câţiva
ani... Priveşte! Uite pe mama şi pe tatăl meu adevărat. (Şi Otilia întinse lui Felix o fotografie
puţin ruptă, în care Otilia din alte vremuri, însă cu privirile blânde, în rochie cu panier şi cu un
mare zuluf căzut peste umăr ţinea de braţ un bărbat gras, şi el cu ochii Otiliei)”. Otilia se mişcă
într-o lume fixată pentru totdeauna în tipare. Moş Costache îi pecetluieşte definitiv destinul. Nu o
înfiază şi Otilia va fi sacrificată de familia care îşi doreşte atât de mult moştenirea. Într-un
comentariu pe care chiar scriitorul îl face cu referire la romanul său el va nota „Otilia nu e
personaj principal. Felix şi Otilia sunt acolo în calitate de victime şi de termeni angelici de
comparaţie.” Prin faptul că sunt orfani, ei sunt vulnerabili.
În intenţia scriitorului, cartea purta titlul „Părinţii Otiliei”, ilustrând astfel motivul balzacian al
paternităţii, urmărit în relaţiile părinţi-copii, în contextul epocii interbelice, de altfel, o idee care l-
a interesat foarte mult pe scriitorul român. Fiecare dintre personajele romanului poate fi
considerat părinte al Otiliei, pentru că, într-un fel sau altul, ei îi hotărăsc destinul sau sunt
interesaţi, din diferite motive, de soartea tinerei fete. De pildă, moş Costache îşi exercită
lamentabil rolul de tată, deşi nu este lipsit de sentimente faţă de Otilia. El se gândeşte la viitorul
ei, vrea chiar să o înfieze, dar amână la nesfârşit gestul. Şi Pascalopol, mult mai vârstnic decât
Otilia, mărturiseşte că în iubirea pentru ea îmbină pasiunea cu paternitatea. Titlul „Enigma
Otiliei” sugerează comportamentul derutant al eroinei, uneori, absurd care-l uimeşte pe Felix:
„Nu Otilia are o enigmă, ci Felix crede că o are”, mărturiseşte G. Călinescu, justificând titlul
romanului.
Naratorul este omniscient, naraţiunea la persoana a III-a, iar perspectiva narativă este de tipul
„dindărăt”, aşa cum se observă din primele rânduri cu care începe romanul, situând exact
personajele, acţiunea, în timp şi spaţiu. Descrierea minuţioasă a străzii Antim (a clădirilor, a
interioarelor), pustie şi întunecată, având un aspect „bizar”, varietatea arhitecturală, amestecul de
stiluri, ferestrele neobişnuit de mari, lemnăria vopsită care se „dezghioga”, făceau din strada
bucureşteană „o caricatură în moloz a unei străzi italice”.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite, care sugerează
universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu,
posesorul averii, şi Otilia Mărculescu, adolescenta orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate.
Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii bătrânului, care vine la Bucureşti pentru a studia Medicina
şi locuieşte la tutorele său legal, moş Costache.Un alt personaj este Leonida Pascalopol, prieten al
bătrânului, pe care îl aduce în familia Giurgiuveanu afecţiunea pentru Otilia, pe care o cunoaşte
de mică şi dorinţa de a avea o familie care să-i aline singurătatea. A doua familie, vecină şi
înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este familia surorii acestuia, Aglae. Familia
Tulea este alcătuită din soţul Simion Tulea, cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica şi Titi. În această
familie va pătrunde Stănică Raţiu pentru a obţine zestrea ca soţ al Olimpiei.
Incheiere
Otilia Mărculescu este unul dintre cele mai reuşite personaje ale romanului, atât prin tehnicile de
realizare, cât şi prin problematica sa existenţială, reprezentând tipul feminităţii.

Relaţia dintre două personaje într-un text narativ aparţinând lui G.

Călinescu: Enigma Otiliei

Personajele, ca element esențial al structurii unui roman realist-obiectiv, balzacian, participă la

acțiune și se încadrează unei anumite tipologii, stabilind între ele anumite relații și fiind
purtătoarele mesajului autorului. Aceasta nu înseamnă însă că personajele sunt construite
schematic, deoarece ele sunt prezentate, în mod realist, cu defectele și cu calitățile lor, devenind
individualități complexe si verosimile.

Publicat în 1938, romanul „Enigma Otiliei” apare spre sfârşitul perioadei interbelice, o perioadă
de puternică afirmare a speciei, fiind al doilea dintre cele patru romane scrise de George
Călinescu. Scriitorul optează pentru romanul obiectiv şi metoda balzaciană, dar depăşeşte
programul estetic, realizând un roman modern, ce îmbină elemente ale realismului, clasicismului
şi romantismului.
Statutul social/psihologic si moral
Eroii romanului respectă trăsături tipice de caracter pentru personaje lucrate în manieră clasică:
avarul, parvenitul, gelosul, prin care autorul creează spectaculosul. Acesta conduce la construcţia
unor tipologii: moş Costache este avarul, Aglae este „baba absolută, fără cusur în rău”, Aurica
este fata bătrână, Simion este dementul, Titi este retardatul, Stănică Raţiu este parvenitul,
Pascalopol este aristocratul, iar Otilia şi Felix sunt victimele, „termenii angelici de comparaţie”,
după cum îi numeşte chiar autorul.
Felix crescuse la internat, fiind orfan de mamă, şi este nevoit să vină în casa lui Costache
Giurgiuveanu, tutorele său legal, pentru a-şi continua studiile de Medicină. Pe fiica vitregă a lui
moş Costache, Otilia Mărculescu, Felix şi-o amintea vag, din vremea copilăriei.
Aceasta îl surprinde plăcut, la prima ei apariţie, iar prin ochii tânărului este realizat primul
portretul fizic al acesteia: „Felix privi spre capătul scării ca spre un cer deschis şi văzu în
apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu, un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle,
căzând până pe umeri”. Portretul ei apare conturat în opoziţie cu cel al Auricăi, „Însă în trupul
subţiratic, cu oase delicate ca de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată a
Aureliei, era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie”.
Otilia reprezintă nenumăratele feţe ale ideii de feminitate, fiind, de asemenea, şi cel mai modern
personaj al romanului, atât prin tehnica de realizare (pluriperspectivism), cât şi prin problematica
sa existenţială. Spirit artistic, studentă la Conservator, Otilia se va apropia de Felix încă din
momentul sosirii acestuia în casă. Pentru că nu îi pregătise nicio camera, Otilia îl duce pe Felix în
camera sa, spaţiul său intim, prilej pentru el să descopere personalitatea fascinantă şi
imprevizibilă a fetei. Dezordinea caracterizează temperamentul nehotărât şi schimbător al fetei.
Acesta observă haine, cărţi, parfumuri, partituri aruncate la întâmplare. Maniera balzaciană–
reliefarea caracterului unui personaj prin descrierea mediului în care trăieşte – fiind elocventă în
acestă scenă.
Secvențe sugestive pentru relația celor doi
Amândoi se dezvoltă de-a lungul romanului, însă afecţiunea stabilită încă de la început se
păstrează. Fiind prima lui dragoste, Felix o transformă pe Otilia într-un ideal feminin.
Comportamentul derutant al fetei, dar mai ales gesturile foarte familiare şi tandre ale acesteia, îl
descumpănesc însă. Otilia însăşi recunoaşte cu sinceritate faţă de Felix că este o fiinţă dificilă şi
se autocaracterizează astfel: „Ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi pe mine aşa cum
sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă! [...] Eu am un temperament nefericit, mă
plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.”
Existenţa lor şi preocupările de ordin intelectual aproape că nici nu se intersectează cu cele ale
membrilor familiei.
Felix este în permanenţă gelos pe Pascalopol, pe care îl acuză de sentimente nu tocmai paterne
faţă de cea pe care el o iubeşte. În momentul în care Pascalopol vine s-o ia pe Otilia la teatru,
Felix este deranjat nu de veselia fetei, ci de „satisfacţia reţinută” a bărbatului, „care nu se clasa
deloc printre sentimentele paterne”. Ciudată i se pare şi înclinaţia Otiliei, „o prietenă de vârsta
lui”, pentru un bărbat atât de matur. Permanent această relaţie dintre Otilia şi Pascalopol îl va
contraria pe tânăr.
Sentimentele care se înfiripă de la început între ei pornesc de la o apropiere firească între doi
tineri, dar şi de la o grijă reciprocă între doi orfani, ce simt nevoia să se apere unul pe celălalt.
Otilia devine o obsesie pe care, în funcţie de nevoile sale, Felix o dărâmă şi o reconstruieşte, fără
a fi capabil de generozităţi sentimentale prea mari. Otilia concepe iubirea în felul aventuros al
artistului, dăruire şi libertate absolută, pe când Felix este dispus să aştepte oricât până să se
însoare cu ea. Diferenţa dintre ei şi posibilitatea de a reprezenta o piedică în calea realizării
profesionale a lui Felix o fac pe Otilia să îl părăsească şi să aleagă o căsnicie cu Pascalopol.
Eşecul în dragoste îl maturizează, dându-i putere să nu renunţe la carieră. Felix înţelege că, într-o
astfel de societate, dragostea nu mai este un sentiment pur, iar căsnicia devine o afacere, nu o
împlinire a iubirii. Chiar el „se căsători într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie,
într-un cerc de persoane influente".
Un prim element de structura este incipitul realist al romanului fixează elementele temporale
(„Într-o seară de la începutul lui iulie 1909”) şi spaţiale (în capitală). G. Călinescu urmăreşte
detalii pe care numai un narator specialist le-ar putea observa, de exemplu în descrierea străzii
Antim, a arhitecturii casei, a interiorului. Scena jocului de cărţi, realizată tot în manieră realistă,
are scopul de a prezenta eroii principali, oferind atât date despre fiecare în parte (naratorul le
realizează concise, dar sugestive portrete) cât şi despre tipul relaţiilor pe care fiecare le dezvoltă
faţă de ceilalţi. Din punct de vedere al raportului incipit-final, scrierea este un roman circular,
replica lui Giurgiuveanu „Aici nu stă nimeni!” evidenţiind această caracteristică. Mutaţiile care se
produc între incipitul şi finalul romanului sunt majore: iniţial cuvintele lui moş Costache
reprezintă o modalitate a bătrânului avar de a se apăra în faţa intruşilor, aşezate la finalul
romanului ele reflectă realitatea.
De asemenea, titlul, care este analitic , format dintr-o strucutură nominală: un substantiv
comun ,,enigma” şi unul propriu ,,Otiliei”, desemnând misterul protagonistei. Titlul ,iniţial, a
purtat denumirea ,,Părinţii Otiliei”, reliefându-se tema paternităţii, relaţiile dintre personaje, care
îşi asumă rolul de protector pentru Otilia. De asemenea, acesta face referire la tehnicile moderne
de construcţie: reflectarea poliedrică : ,,stricată şi orfană”, (Aglae), ,,amenintare”(Aurica), ,,fe-fe-
ţiţa mosului” (Costache Giurgiuveanu), iubirea absolută (Felix), ,,o partidă bună” (Stanică); dar şi
prin comportamentism: imposibilitatea lui Felix de a înţelege comportamentul şi reacţiile Otiliei
prin prisma relaţiilor .
Perspectiva narativă este obiectivă , cu un narator care relatează întâmplările la persoana a treia,
el este obiectiv , dar nu e în totalitate omniscient (personajul reflector, Felix, limitează
omniscienţa-decrierea străzii Antim, a personajelor din casa lui Costache). Modurile de expunere
sunt: naraţiunea, descrierea, rol de detaliere (strada Antim, casa, personajele) care conferă
veridicitate, funcţie decorativă şi funcţie simbolică şi dialogul cu rol în caracterizarea şi
individualizarea personajelor .
În relaţia Felix-Otilia, femeia este cea care dovedeşte că are puterea de a decide pentru amândoi
şi forţa de a face un sacrificiu din iubire, oferindu-i lui posibilitatea de a se împlini profesional.
Nici ei nu i s-ar fi potrivit viaţa modestă pe care ar fi fost obligată să o ducă alături de studentul
Felix. Moartea lui moş Costache şi pierderea moştenirii impun acest deznodământ.
Otilia reprezintă pentru Felix o imagine a idealului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă.
Misterul personajului pare a se ascunde în replica de neînţeles de la începutul romanului: „Noi nu
trăim decât patru-cinci ani”.