Sunteți pe pagina 1din 2

Enigma Otiliei

(de George Călinescu)


I. Introducerea
Intuiţia, simţul observaţiei, cultura vastă, dar şi îndemânarea şi talentul de scriitor îl
recomandă pe George Călinescu drept un creator care aspiră la totalitate. În romanele sale
“Enigma Otiliei“, “Bietul Ioanide“, “Scrinul negru” autorul se va arăta interesat de teme
precum: moştenirea, cariera, parvenitismul, relatia dintre omul de geniu şi societate.
Romanul “Enigma Otiliei“ a fost publicat pentru prima oară în anul 1938 şi ridică încă
de la început probleme privind încadrarea lui într-un curent literar.
Structura, compoziţia şi personajele, arhitectura naratorială, o serie de pasaje lirice
demostrează că romanul este în acelaşi timp clasic, romantic şi realist, dar nu lipsesc nici
elemente baroce. Cele mai pregnante influenţe sunt totuşi din realismul critic balzacian. În
perioada interbelică, tehnica balzaciană, proustiană, stendhaliană dobandiseră un mare
prestigiu prin creatia Hortensiei Papadat –Bengescu, Camil Petrescu şi George Călinescu.
II. Semnificaţia titlului
“Enigma Otiliei“ a fost numit iniţial “Părinţii Otiliei“ în tentativa de ilustrare a
paternităţii, specifice balzacianismului, însă editorul îi va schimba titlul cu gândul că,
sugerând o posibilă enigmă a fetei, cititorii vor fi atraşi şi cartea va avea un succes
garantat.Tânărul Felix lasă să se înţeleagă că Otilia ar avea un astfel de mister feminin.
III. Tema
Este socială, oferind o imagine amplă a societăţii bucureştene de la început de sec. XX.
Ea evidenţiază trei aspecte de factura balzaciană, şi anume moştenirea, paternitatea şi
parvenitismul. Scriitorul îşi propune să realizeze mai multe “studii de caz “,dar firul epic
demonstrează că personajele lui Călinescu sunt concomitent tipuri caracteriologice, dar şi
individualităţi. Autorul omniscient şi omniprezent îşi creionează de la început eroii şi
acestia vor evolua, în stil clasic, cu o consecvenţă caracterială perfectă. Mai mult, destinul
personajelor este inplicit o urmare a calităţilor şi defectelor pe care ei le conturează în
cuprinsul cărţii. Moş Costache se defineşte de la început ca un avar şi astfel se va
comporta până moarte. Felix Sima este ambiţionistul profesional care va deveni in final un
medic celebru.
IV. Compoziţia
Este simetrică, armonioasă, deoarece cartea începe cu vorbele memorabile ale
bătrânului Costache Giurgiuveanu “Aici ..Aici .. nu stă nimeni “ şi se încheie cu revenirea
lui Felix în strada Antim pentru a constata că acolo “nu stă nimeni “. Arhitectura
romanului este clasică, prin echilibru.

V. Subiectul
Incipitul precizează, în maniera realistă, timpul “ iulie 1909 “ şi spaţiul de desfăşurare –
casa lui Costache Giurgiuveanu din strada Antim. Raţiunile epicului implică însă şi alte
spaţii, astfel că se pătrunde în sfera familiei Tulea, în casa lui Leonida Pascalopol, la moşia
acestuia din Barăgan, în casa Georgetei sau a lui Stănică Raţiu. Mediile sunt balzaciene,
diverse: negustori, afacerişti, industriaşi, curtezane, parveniţi, ceea ce dă o imagine amplă
a unei societşţi care se închină zeului ban.
Secvenţa epică a jocului de cărţi ilustrează întreaga gama a tipologiilor balzaciene,
conturate din perspectiva personajului martor Felix Sima. Acesta este fiul doctorului militar
Iosif Sima de la Iaşi. Rămas orfan, (îi moare întâi mama, apoi tatăl) este sub tutela lui
Moş Costache, un fel de unchi prin alianţă. Tânărul, încă minor, vine la Bucureşti pentru aş
continua studiile, iar prima întrevedere cu tutorele său este ialarianta. Când ajunge în
strada Antim, unde locuia Moş Costache, bătrânul avar îl întampină cu afirmaţia
stupefianată “…nu ,nu sta nimeni aici ,nu cunosc ..”. Intervenţia Otiliei îl salvează pe
tânărul timid, aflat aproape în pragul deznădejdii. În scena jocului de cărţi, eroul are în
faţa ochilor persoanele care îi vor zbuciuma puţinul timp rămas până la majorat. Îl
cunoaşte pe rafinatul Pascalopol, prietenul lui Costache Giurgiuveanu şi protectorul Otiliei,
apoi clanul Tulea, familia Aglaei, sora bătrânului avar care avea un soţ senil şi trei copii:
Olimpia, căsătorită cu avocatul “fără procese“ Stănică Raţiu, Aurica, o fată bătrână,
obsedată de matrimoniu, şi Titi, într-un fel, un retardat mintal.
În casa lui Moş Costache se înfiripă idila plină de inedit dintre Felix si Otilia. Casa lui
Giurgiuveanu are o viaţă ciudată pentru că totul se coordonează zgârceniei bătrânului:
interiorul slab luminat, mobilele adunate de ocazie, pereţii scorojiţi, scările care scârţâie.
Totul necesită reparaţii, iar acestea nu se fac din avariţie. Casa este într-o puternică
antiteză cu camera Otiliei, plina de lucruri scumpe şi de bun gust, toate furnizate de
generosul Pascalopol.
Tipologia personajelor aduce în prim-plan cele mai bizare caractere : moş Costache şi
Aglae – avizi dupa câştig, Pascalopol – blazat şi dezinteresat, Aurica – anostă, obsedată de
căsătorie, ajunsă fată bătrână, Simion Tulea, senil, inofensiv şi taciturn. Jocul de cărţi este
un bun prilej pentru etalarea gândurilor maliţioase ale Aglaei care ironizează, jigneşte cu
premeditare atât pe Otilia, cât şi pe Felix. Acesta observă avariţia bătrânului unchi,
cochetăria Otiliei, răutatea şi meschinaria Aglaei, devenind în timp un interiorizat. Faţă de
Pascalopol, eroul-martor are sentimente contradictorii: îl respectă, se revoltă împotriva lui
sau îl urăşte, în conformitate cu atentia pe care i-o acordă Otilia acestui elegant moşier.
Otilia este când un copil zburdalnic, plin de candoare şi sensibilitate, când o femeie
matură, cu atitudini stranii. Vizita facută la moşia lui Pascalopol, în Brăgan, este un tablou
romantic al unui peisaj agrest, de tip barbian, ce se constituie ca un décor pentru idila
dintre Felix si Otilia. Plecarea la Paris a fetei însoţită de rafinatul moşier îl consternează
pe Felix. Această perioadă este pentru tânăr o etapă de formare a personalitatii, deoarece
Stănica se erijeaza în protector al băiatului, introducandu-l în diferite medii sociale. Astfel,
Felix străbate aceasta etapa alături de curtezana unui general, Georgeta. Revenirea acasă
a Otiliei face ca declaraţiile de dragoste să fie şi mai pronunţate, desi tot aşa de pure şi
frumoase ca mai inainte.
Idila celor doi apare ca un fenomen candid, opus vieţii meschine a clanului Tulea,
secondat de Stănică Raţiu, care manifestă un vădit interes pentru ceea ce face Costache
Giurgiuveanu cu banii. Dezumanizat sub influenţa nefastă a banului, bătrânul nutreşte
sentimente de afecţiune faţă de Otilia. În consecinţă, încercă să-i construiască o casă, dar
o face cu materiale refolosibile şi cu eforturi proprii, fără a angaja zidari. Gestul îi este
fatal, fiindcă îi provoacă primul atac cerebral. ”Familia” interesată “să nu iasa un ac din
casă“, pune stăpânire pe locuinţa şi îl pazeşte pe bătrân. Cu un instinct de supravieţuire
uimitor, motivat tot de avaritie ,,Moş Costache îşi revine după accidentul vascular şi incepe
să se intereseze de sănătate. Casa este spionată sistematic de Stanică. Acesta apare şi
dispare fără motiv, colportând ştiri dintr-o locuinţă în alta. Când Costache are a doua
criză, Stanica profită de scurta absenţă a Otiliei şi a lui Felix şi îi fură bătrânului banii de
sub saltea. Din aceasta cauză, avarul moare. Familia îl îngroapă cu o oarecare fală. Într-o
situaţie dilematica ramane Otilia, pentru care moş Costache nu apucase să depuna la
bancă decât 100.000 de lei. Ea refuză căsătoria cu Felix pe motiv că ar fi o piedică în calea
realizării sale profesionale. Intr-una din zile, fata parăseşte casa.
Finalul romanului este semnificativ, deoarece Felix îl întâlneşte pe Pascalopol, mult
îmbătrânit, care îi arata o fotografie a unei Otilii blazate, fără uramă de mister feminin,
căsătorită acum un un conte spaniol. Felix ajunge un medic celebru, profesor universitar şi
realizează o căsătorie fericită. O ascensiune spectaculoasă are Stănică. Devenit bogat,
acesta o părăseşte pe Olimpia, se căsătoreşte cu Georgeta şi ajunge om politic.
Simetric, eroul observator Felix se întoarce pe strada Antim şi revede casa lui Moş
Costache, lăsată în paragină, amintindu-şi de replica bătrânului, acum adevarată :”Aici nu
stă nimeni”.
Marele merit al lui Călinescu se relevă în primul rând în modul cum romancierul îşi
construieşte personajele. Acestea sunt definite în spiritul realismului balzacian, deducându-
se caracterul şi preocupările lor din modul în care se îmbracă, după mediul ambiant, după
preferinţele pentru jocuri de societate sau întruniri familiale.
Călinescu realizează concomitent tipuri şi individualităţi: Moş Costache – tipul avarului,
Aglae –“baba absolută, fără cusur în rău“, dominată şi ea de avariţie, Aurica – tipul fetei
bătrâne, obsedată de căsătorie, Simion Tulea – tipul senilului, al ramolitului, Titi Tulea –
tipul retardatului, Stănică Raţiu – tipul parvenitului, iar Felix – tipul orfanului, al
ambiţiosului profesional. Pascalopol şi Otilia sunt individualităţile cărţii. Pe Leonida
Pascalopol îl unicizeaza strania dragoste pentru Otilia: ”n-am prea stat ca să disting ce e
partern şi ce e viril în dragostea mea”.
Otilia e mai mult un simbol al feminităţii decât un personaj. Eterică, sensibilă,
capricioasă, ea e totuşi matură, având un mod filosofic de a-i privi pe oameni şi de a le
observa viaţa.
VI.Încheiere
Romanul lui Călinescu “Enigma Otiliei “ reprezintă romanul total, atât ca formă
artistică, cât şi din punctul de vedere al conţinutului. El este o frescă a societăţii româneşti
de la început
de secol XX, când se pun în mişcare energii pentru ocuparea unui loc comod şi important
în contextul social.