ENIGMA OTILIEI

George Călinescu

Publicat în anul 1938, romanul „Enigma Otiliei” apare la sfârșitul perioadei

interbelice și este al doilea dintre cele patru romane scrise de G. Călinescu. Acesta optează
pentru romanul obiectiv și metoda balzaciană (realism clasic), dar depășește acest program
estetic, prin recursul la elemente moderne.

Inițial, romanul s-a numit „Părinții Otiliei”, dar a rămas „Enigma Otiliei”, deoarece
evidențiază povestea de dragoste în care Otilia rămâne pentru Felix o enigmă. Scriitorul însuși
face aceste observații despre titlu: „Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că are. Pentru
orice tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl respinge, dându-i totuși
dovezi de afecțiune”.

Tema romanului este viața burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea,

iar ca teme secundare, balzaciene, sunt prezentate paternitatea, dar și tema banului, care susțin
principalele fire narative. Tema iubirii în acest roman este conturată prin cuplul Felix-Otilia.

Romanul este realist de tip balzacian, deoarece apar tema familiei, motivul
moștenirii și motivul paternității. Structura sa este închisă, relatarea întâmplărilor fiind la
persoana a III-a, din perspectiva unui narator omniscient, omniprezent și obiectiv. Este
utilizată tehnica detaliului (încadrarea acțiunii în timp și spațiu, descrierea amănunțită a străzii
Antim, a caselor aflate pe stradă și a locuinței lui Costache Giurgiuveanu, portretele fizice),
iar personajele sunt prezentate în relație cu mediul din care provin, fiind tipice pentru o
anumită categorie socială (Stănică Rațiu – arivistul și avocatul demagog, Felix – intelectualul
ambițios, Pascalopol – aristocratul rafinat).

Incipitul romanului realist fixează încă de la început cadrul temporal („într-o zi de la

începutul lui iulie 1909”) și spațial („în strada Antim, venind dinspre strada Sfinții Apostoli”).
Finalul este închis prin rezolvarea conflictului. Incipitul și finalul sunt simetrice, prin
descrierea străzii și a casei lui Moș Costache, din perspectiva lui Felix, străinul din familia
Giurgiuveanu, în momente diferite ale existenței sale (în adolescență și aproximativ 10 ani
mai târziu).

Cu toate acestea, romanul depășește modelul realismului clasic, prin spiritul critic și
polemic, prin elemente ce țin de modernitate, precum ambiguitatea personajelor. Un alt
aspect modern, naturalismul, se manifestă în roman prin interesul pentru procesele psihice
deviante, alienare și senilitate. Titi, fiul retardat care se îndreaptă spre demență, este o copie a
tatălui său, Simion Tulea. Aurica, fata bătrână, invidioasă și rea, este o copie a mamei.
Universul familiei Tulea se află sub semnul bolii, al degradării morale.

Romanul este alcătuit din douăzeci de capitole, pe mai multe planuri narative, care
urmăresc destinul unor personaje: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor „clanului” Tulea,
al lui Stănică etc.
 Se prezintă casa lui Moş Costache Giurgiuveanu, casa unde trăieşte “clanul Tulea”,
moşia lui Leonida Pascalopol, diverse medii populare de afacerişti, negustori, curtezane,
parveniţi etc. Acţiunea începe în iulie 1909 şi se va termina în casa bătrânului avar
Giurgiuveanu. Martor şi reflector al spectacolului acestei lumi subjugate de avere, bani,
poziţie soacială este Felix Sima. Acesta este fiul medicului militar Iosif Sima de la Iaşi. El
ajunge în casa lui Giurgiuveanu în urma morţii ambilor părinţi, iar bătrânul avar devine
tutorele lui. Ajungând pe strada Antim, unde domicilia Moş Costache, tânărul este şocat de
bătrânul care-i spune: “…nu, nu stă nimeni aici, nu cunosc…”. Intervine Otilia care-l salvează
pe Felix din această situaţie jenantă, mai ales pentru bătrân, şi-l aduce în casa care-l va
adăposti până la majorat. Din prima seară, Felix cunoaşte ciudata familie Tulea şi pe Leonida
Pascalopol, protectorul Otiliei şi prieten cu Moş Costache. Spectacolul lumii meschine se
declanşează în momentul în care cunoaşte “clanul Tulea” format din: Aglae, sora lui Moş
Costache, femeia rea şi veninoasă, Simion, soţul acesteia, senil şi copiii lor: Olimpia,
căsătorita cu Stănică, Aurica, fata bătrână obsedată de căsătorie şi Titi, retardat mintal.

În casa lui Moş Costache, Felix trăieşte experienţa primei sale iubiri pentru Otilia.
Zgârcenia bătrânului este evidentă în orice amănunt: interiorul nu este bine luminat, pereţii
scorojiţi, scara interioară scârţie. Singurol loc plăcut este camera Otiliei, unde se pot vedea
lucruri scumpe, de bun gust, procurate de Pascalopol.

Felix observă totul şi, pentru a supravieţui în această atmosferă, îşi notează
observaţiile într-un jurnal, eliberându-şi astfel sufletul de amărăciune.
Otilia apare ca un copil zburdalnic, e plină de farmec, sensibilitate şi maturitate.
Rafinatul Pascalopol îi invită pe cei doi tineri la moşia sa din Bărăgan. După o serie de dovezi
de iubire, Felix rămâne consternat când Otilia pleacă, fără să-i spună un cuvânt, cu Pascalopol
la Paris. Cele câteva luni până la revenirea Otiliei reprezintă perioada de maximă suferinţă a
eroului care va încerca să se salveze, făcând vizite Georgetei, curtezana unui general bătrân.
Întoarcerea Otiliei se va face firesc, iar declaraţiile celor doi îndragostiţi sunt la fel de înfocate
şi pure ca şi altădată.
Deşi zgârcit, Moş Costache este dominat de gândul de a-i asigura Otiliei un viitor.
Vrea să-i construiască o casă în grădina în care locuia el. Gândul este însă nefast pentru că, în
timp ce procura materialele de construcţie, suferă un accident vascular.
Familia Tulea, în frunte cu Aglae, pune stăpânire pe locuinţa lui Moş Costache,
presându-l cu insistenţa pe bătrân şi aşteptând să moară. Acesta îşi revine şi începe să fie mai
interesat de sănătate şi de suflet. Încearcă chiar compania unei femei, Paulina, aducând-o în
casă. Când aceasta îi pretinde să o treacă în testament, Moş Costache refuză şi aceasta pleacă.
Stănică Raţiu este tot mai preocupat de soarta lui Moş Costache, spionându-i casa.
Când bătrânul are o a doua criză, Stănică profită de scurta absenţă a Otiliei şi a lui Felix şi-i
fură de sub saltea banii. Gestul lui Stănică este fatal pentru bătrân, acesta murind. Familia îl
îngroapă cu multă fală, dar şi cu răceală. Otilia rămâne într-o situaţie incertă, pentru că
bătrânul nu reuşise, din cauza zgârceniei, să depună în bancă decât 100.000 lei. Ea refuză
cererea în căsătorie a lui Felix, motivând că ar fi o piedică în calea realizării sale ca medic, şi,
fără explicaţii sau argumente, părăseşte casa de pe strada Antim. Din acel moment, Felix nu a
mai văzut-o niciodată.
 După mai mulţi ani, Felix, acum medic de renume şi profesor universitar, îl întâlneşte
pe Pascalopol, mult îmbătrânit. Află de la Pascalopol că Otilia era acum în Spania, căsătorită
cu un conte.
În epilog, aflăm că Pascalopol îi arată lui Felix o fotografie în care eroului îi este cu
neputinţă să recunoască în chipul acela de femeie cu trăsături fine, pe copilăroasa şi
zburdalnica Otilie din anii tinereţii. Otilia rămâne pentru Felix o imagine a eternului feminin,
iar pentru Pascalopol o „enigmă”.
Stanică Raţiu a devenit om bogat, graţie banilor furaţi de la Moş Costache şi a urcat pe
scara socială, ajungând om politic. El o părăseşte pe Olimpia, căsătorindu-se cu Georgeta.
Pentru caracterizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană a descrierii
mediului și fizionomiei, din care se pot deduce trăsăturile de caracter.

Întâmplările din roman sunt relatate la persoana a III-a, din perspectiva unui narator
omniscient și omniprezent, care cunoaște destinele personajelor. Naratorul se ascunde în
spatele diverselor măști (de exemplu, personajul-reflector Felix Sima, prin intermediul căruia
sunt prezentate alte personaje), fapt dovedit și de limbajul uniformizat.

Roman al unei familii și istorie a unei moșteniri, „Enigma Otiliei” de G. Călinescu se

încadrează în categoria prozei realist-balzaciene, deși criticul Nicolae Manolescu consideră
că este de un „balzacianism fără Balzac”.