Romanul realist-balzacian – „Enigma Otiliei”, de George

Călinescu

Tema și viziunea despre lume

Ipoteză – plasarea scriitorului în contextul epocii (direcții, curente); considerente generale
1) Proza românească interbelică oferă un tablou impresionant al scriitorilor de renume, fiecare
ocupându-și locul pe care îl merită cu prisosință, datorită valorii incontestabile a operei lor,
în galeria „Marilor”. Reprezentanți ai unor direcții literare diferite, adepți ai unor formule
literare diverse, observând viața societății sub aspecte multiple, din perspectivă obiectivă
sau subiectivă, romancierii au contribuit din plin la eflorescența literaturii.
2) George Călinescu susținea necesitatea apariției în literatura română a unui roman de
atmosferă modernă, deși respingea teoria sincronizării obligatorii a literaturii cu filozofia și
psihologia epocii, argumentând că literatura trebuie să fie în legătură directă cu „sufletul
uman”. Prin romanele lui, Călinescu depășește realismul clasic, creează caractere dominate
de o singură trăsătură definitorie, realizând tipologii (avarul, arivistul), modernizează
tehnica narativă, folosește detaliul în descrieri arhitecturale și în analiza personajelor,
înscriindu-se astfel în realismul secolului al XX-lea, cu trimitere certă către creația lui Balzac.

Argumentație
 Trăsături distinctive ale speciei
 Încadrarea în specia literară – roman
Conceptul de roman desemnează specia epică redactată în proză, de mare întindere, cu
acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative, declanșată de o intrigă riguros
construită, antrenând personaje numeroase, surprinzându-le faptele, psihologia și destinul.
 Precizarea tipologiei romanului/încadrarea în curentul literar – roman realist-
balzacian (* doric, citadin, bildungsroman; elemente romantice, clasice,
naturaliste, moderne)
1) Balzacianismul este prezent în Enigma Otiliei prin tema romanului, care ilustrează viața
burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea (de unde caracterul citadin),
societate degradată sub puterea mistificatoare a banului, întreaga acțiune a romanului
construindu-se în jurul averii lui moș Costache Giurgiuveanu, care concentrează faptele și
reacțiile tuturor celorlalte personaje, interesate mai mult sau mai puțin de moștenire.
Ideea paternității este nucleul epic al romanului, fapt confirmat de Călinescu însuși, care-și
intitulase inițial romanul Părinții Otiliei. Ideea paternității este, de asemenea, de influență
balzaciană, preluată probabil din romanul Moș Goriot, în care disoluția relațiilor din cadrul
familiei duce, fără putință de tăgadă, la disoluția întregii societăți.
Sunt înfățișate viața lipsită de orizont a membrilor familiei, relațiile dintre rude, de cele
mai multe ori tensionate, dorințe refulate, suspiciuni, intrigi. Moștenirea este aceea care
declanșează conflictul etic și social; este un suprapersonaj ce trezește patimi, agită spirite,
incită la răzbunări. Este mobilul discordiei dintre Aglae Tulea și fratele ei, Giurgiuveanu, este
speranța Auricăi, ce visează să se mărite – lucru posibil numai dacă ar fi avut zestre –, este
șansa lui Stanică de a-și deschide un birou de avocatură. Singurii îndreptățiți, Felix și Otilia,
nu sunt preocupați de moștenire, fiind interesați de soarta lui moș Costache.
 Actanții respectă „legea unității de compoziție”, după modelul din zoologie, unde nu există
decât un animal-tip, care s-a diferențiat în multiplele forme cunoscute sub influența
diverselor medii, deci varietatea oamenilor este dictată de mediile sociale în care ființează;
rezultă personaje-tip, la Balzac înalt specializate. Vorbind despre tipologia călinesciană,
însă, deși inspirată tot din realismul balzacian, C. Ciopraga preciza că se poate vorbi de o
„tripartiție” a personajelor, ca într-o altă Cina cea de taină, că fiecare personaj are o mască
„pereche” și că multe dintre acestea sunt atinse de „nerațiune” (déraison). De exemplu,
patima lui Giurgiuveanu pentru bani este o fixație, acesta nefiind un avar „autentic”: îi place
să se hrănească bine, apelează la doctori când e bolnav, se îmbracă elegant ca să-și
impresioneze chiriașii, ține o servitoare. Personajele sunt atât de apropiate de modelul lor
real, încât „fac concurență stării civile” (Balzac). În opera de față, se poate vorbi, totuși,
despre câteva tipologii bine conturate: harpagonul – Costache Giurgiuveanu, arivistul –
Stanică Rațiu, „baba absolută” – Aglae Tulea, fata bătrână – Aurica Tulea, senilul – Simion
Tulea, debilul mintal – Titi Tulea, aristocratul rafinat – Leonida Pascalopol. Felix este
intelectualul în formare, „voința de a învinge” și, în cele din urmă, învingătorul. Evoluția sa
argumentează încadrarea operei drept bildungsroman. Otilia este un personaj atipic,
afișând multe chipuri (așa cum oglinzile din camera sa o surprind în mod diferit – fizic –, iar
descifrarea partiturilor muzicale interpretate la pian îi dezvăluie trăirile intense,
contradictorii), în funcție de cei care o receptează și-i interpretează gesturile, atitudinea,
comportamentul. 
Tehnica detaliului este o modalitate epică a romancierului, fiind creionată prin intermediul
tehnicii cercurilor concentrice, reflectată prin viziunea „în formă de pâlnie” a naratorului,
care presupune tranziția de la exterior, abstract, general, spre interior, concret, particular.
Sunt descrise succesiv strada Antim, casa Giurgiuveanu, vestimentația personajelor,
aspectul lor fizic, elemente care vor reverbera, mai mult sau mai puțin, la nivelul etopeelor.
Astfel, naratorul clădește un cronotop veridic, bine ancorat, realist („Într-o seară, de la
începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece, [...] în strada Antim, venind dinspre
strada Sfinții Apostoli...”), descrie minuțios Strada Antim și reședința Giurgiuveanu („Zidăria
era crăpată și scorojită [...] Un grilaj înalt și greoi de fier, ruginit și căzut puțin pe spate...”),
creând atmosfera în care se vor derula destinele personajelor, dar are și implicații
caracterologice pentru proprietar, deoarece Balzac postula „Dați-mi o mânușă și voi
reconstitui personajul.”, similar antropologului care reconstituie un specimen uman dintr-un
fragment de os.
2) Capacitatea de a transfigura poetic realitatea și de a o duce în planul visului, al iluziei,
subliniind sensibilitatea romancierului, ține de romantism. În antiteză cu atmosfera
vetustă, cu recluziunea locuinței înțesată de mobile inutile, se află natura nealterată,
spațiile vaste, descrise într-un registru fantastic: „Pluteau pe o mare galben-verzuie, în care
valurile prea înalte împiedicau ochii să treacă linia orizontului”. Casa veche, părăginită, cu
scări care scârțâie, cu giurgiuvele scorojite, amintește de casa lui Dionis din nuvela
eminesciană.
Sentimentele eburnee se regăsesc și în povestea de iubire neîmplinită a celor doi tineri,
personaj de factură romantică fiind Otilia, prin aura de mister ce-o înconjoară, prin
portretul serafic marcat de ochii albaștri (albastrul este culoarea preferată a romanticilor) și
plete inelate, prin gingășie și feminitate, prin exuberanța și dorința de a fi liberă, nesupusă
nici unei constrângeri. Accente romantice ascunde și comportamentul lui Pascalopol, care
are înfățișarea unui „boier” de altădată, rafinat și bogat, cu o existență ușor boemă, liber să
 trăiască așa cum vrea, partener al Otiliei în evadările „în lumea largă”, cât timp îi va permite
vârsta. Admite că este un sentimental și se comportă ca atare.
Predilecția romantică pentru procedeul stilistic al antitezei este relevată în caracterizarea
personajelor, existând o serie de contraste studiate: Felix Sima – Titi Tulea (intelectualitate,
fermitate, evoluție – arierație, labilitate, oblomovism), Otilia Mărculescu – Aurica Tulea
(venustate, aticism – urâțenie, frustrare), Leonida Pascalopol – Costache Giurgiuveanu
(farmec, munificență – mizantropie, parcimonie).
Tot de sorginte romantică este și motivul orfanului, evidențiat în roman prin Felix și Otilia,
supuși – din această cauză – acrimoniei clanului Tulea.
3) Roman balzacian, de observație realistă a societății într-un anumit moment al evoluției
sale, Enigma Otiliei va înfățișa ceea ce Eugen Simion numea „grandiosul disciplinat”.
Elemente de factură clasică apar în stabilirea tipurilor umane, reductibile la o singură
trăsătură de caracter, implicate în povestea unei moșteniri, redată prin narațiune, dar
apelându-se și la dialog, ceea ce dramatizează istorisirea în sine.
Armonia construcției este irecuzabilă, ca și arhitectura narativă solidă ce implică și
simetria, dacă ne gândim la casa lui Giurgiuveanu care îi apare lui Felix cu „Zidăria [...]
crăpată și scorojită în foarte multe locuri. [...] Un grilaj înalt și greoi de fier, ruginit și căzut
puțin pe spate [...] cu o poartă mare cu două aripi, legate acum cu lanț” – în scena sosirii lui în
București – și la imaginea aceleiași case de la sfârșitul romanului: „...Casa lui moș Costache
era leproasă, înnegrită. Poarta era ținută cu un lanț și curtea toată năpădită de scaieți. Nu mai
părea să fie locuită.”. Un prolog, douăzeci de capitole și un dublu epilog prezintă destine
paralele, într-un desăvârșit echilibru compozițional.
4) Metoda de creație de inspirație balzaciană își subordonează și procedee moderne,
relevabile mai ales de complexitatea personajelor, străină prozei balzaciene; prin analiza
complicatelor meandre sufletești se ajunge la următoarea concluzie: „Ceea ce e admirabil,
prin analiză, devine condamnabil.”; sunt înfățișate psihologii incerte, reacții derutante (ca
ale lui Titi, care nu mai vrea să conviețuiască sub nicio formă cu Ana Sohațchi, nevasta lui),
comportamente contradictorii (ca al Auricăi în momentul în care Otilia îi lasă pianul).
Portretul Otiliei este realizat prin tehnici moderne: comportamentismul și reflectarea
poliedrică (pluriperspectivismul). Până în capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentată mai ales
prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), fără a-i cunoaște gândurile din perspectiva
unică a naratorului. Această tehnică este dublată, pe același spațiu narativ, de reflectarea
personalității Otiliei în conștiința celorlalte personaje, ceea ce îi alcătuiește un portret
complex și contradictoriu: „fe-fetița” cuminte și iubitoare pentru moș Costache, fata
exuberantă, „admirabilă, superioară” pentru Felix, femeia capricioasă, „cu un temperament
de artistă” pentru Pascalopol, fata impudică, rivală în obținerea averii, „o dezmățată și o
stricată” pentru Aglae, „o fată deșteaptă”, cu spirit practic, pentru Stănică, o rivală în
căutarea unui partener de viață pentru Aurica.
Un alt aspect modern, naturalismul, constă în interesul pentru procesele psihice deviante,
alienarea și gerontismul, motivate prin ereditate și mediu. Simion, care se crede, la un
moment dat, Iisus Hristos, își renegă un copil și trăiește stări agonice urmate de stări
exaltate, până ce va fi internat, în urma unei crize de demență. Naratorul realizează
veritabile fișe clinice, în care observă formele de manifestare a oligofreniei – Titi, fiul
retardat care se îndreaptă spre demență, este o copie a tatălui său, Simion Tulea. Aurica,
fata bătrână, invidioasă și rea, este o copie degradată a mamei. Amândouă au preocupări
maniacale: Aglae – obsesia moștenirii; Aurica – hantisa mariajului. Universul familiei Tulea
se află sub semnul maladiei, al disoluției morale oglindite în plan fizic.
5) Este, însă, un fapt peremptoriu că, deși pare a fi concepută în registrul canonic balzacian, la
o lectură atentă, Enigma Otiliei redescoperă balzacianismul într-o manieră polemică, într-un
moment în care romanul se schimbase odată cu clasa socială care îi dăduse naștere. La
această idee subscrie și N. Manolescu în lucrarea sa Arca lui Noe, precizând: „În fine, dacă
Balzac are vocația de a crea viață, G. Călinescu o are pe aceea de a o comenta. Balzacianismul
romanului călinescian nu este numai polemic, ci și, prin excelență, critic.”, opera-suport
dovedind, în viziunea sa, un „balzacianism fără Balzac”.
Polemica lui G. Călinescu vizează recondiționarea speciei într-o perioadă în care spiritul
profund era complet diferit. Se naște de aici contradicția dintre formula totalizatoare și
mecanic-cauzalistă a lui Balzac și structurile sociale și mentale ale unei lumi disolute și
individualiste.
Deși romanul este obiectiv, doric, naratorul de tip auctorial relatând pe un ton detașat, la
persoana a III-a, N. Manolescu afirma că în spatele vocii narative epatează autorul
(„Comentariul critic trece înaintea vieții.”). Spiritul de expertiză al naratorului constituie
punctul de pornire al diferențierii de tehnica balzaciană. Descrierea străzii Antim și a casei
Giurgiuveanu este presărată cu elemente de jargon: „parter-soclu”, „frontoane clasice”,
„console”, „casetoane”. În opera lui Balzac, însă, naratorul care descrie, spre exemplu, casa
Claës din celebra În căutarea absolutului folosește același limbaj pe care un observator
oarecare, fără un distins fond academic, l-ar folosi.
Pe lângă focalizarea zero, în roman mai sunt cultivate, ca marcă subtilă a modernității, cea
internă, respectiv externă. În incipit, însă, nu se poate discuta despre o focalizare internă
prin care naratorul auctorial să atribuie gândurile, atitudinile și limbajul lui Felix, deoarece
este puțin probabil ca un tânăr de numai optsprezece ani să posede cunoștințe elevate de
arhitectură. Imixtiunea naratorului extradiegetic în textul construit pe focalizare internă,
ca narator intruziv, este numită de U. Eco „capcană textuală”.
Diferența fundamentală dintre stilul balzacian și cel călinescian este aceea că, în timp ce
primul se remarcă printr-un eșafodaj dedalian, în care toate elementele sunt, într-o
oarecare măsură, interconectate, cel de-al doilea prezintă, mai degrabă, o erudiție
lingvistică „fastidioasă” ocazional și „scrupul excesiv”.
Eclectismul compozițional al romanului a determinat reacții critice diverse, unii exegeți
constatând, printre altele, prezența comicului în roman. G. Călinescu insuflă naratorului său,
în general, o atitudine de „homo ludens”, o propensiune spre ironie și joc, totul realizând-
se, însă, prin prisma unui limbaj elegant, superior: „Călinescu urmărind să repete polemic în
romane formula balzaciană, n-a putut evita ca ea să devină în mâinile sale o expresie a
comicului și a unui fel de joc estetic de esență barocă”. I. Negoițescu vede în Enigma Otiliei un
„roman comic”, „o jucărie perfectă”, care funcționează pe baza unui material epic „prea pur,
prea tehnic, fără altă motivație decât gratuitatea sa estetică prea evidentă”.
De remarcat este faptul că personajele nu sunt doar tipuri realist-balzaciene, ci, precum într-
o comedie a automatismelor, par a fi lipsite de moralitate, schematice, vidate de conținut
sufletesc, asemenea eroilor de sorginte caragialescă. Precum în operele caragialiene, niciun
personaj, cu excepția lui Felix, nu evoluează, ci, la fel ca într-o veritabilă commedia
dell’arte, trăsăturile eroilor transpar din atitudini și gesturi memorabile, prin discursuri
elocvente și, mai ales, prin replici de o „nelucrată spontaneitate” (S. Damian), relevantă în
acest sens fiind scena interacțiunii inițiale dintre Costache Giurgiuveanu și nepotul său,
marcată de angoasă, de reticență, aposiopeza trădând deopotrivă mizantropia și avariția
personajului și amintind, chiar, de teatrul absurd. Teatralitatea discursului narativ, marcă a
fuziunii genurilor literare, este cel mai bine conturată în scena supravegherii de către
familie a bolnavului; dialogul membrilor familiei devine o elucubrație babiloniană, redată
sub forma interferenței solilocviilor membrilor clanului Tulea.
 Grotescul este, după N. Balotescu, o categorie estetică fundamentală în Enigma Otiliei, care
lipsește, însă, din clasicism.
Un prim reper al acestuia o reprezintă deformarea monumentalului și grandiosului în
arhitectură: casa lui moș Costache este un amalgam strident de stiluri, având o structură nu
doar inestetică, ci decrepită și chiar lugubră („lemn umflat și descleiat de căldură sau ploaie
și bubos de vopsea cafenie”, „praf străvechi, pe care se vedeau bine urmele picăturilor de
ploaie și ale melcilor fără casă”, „infernala ușă”), kitsch-ul imitațiilor vădindu-se în
conturarea salonului casei: „un Hermes de ipsos, destul de grațios, o copie după un model
clasic, dar vopsit detestabil cu vopsea cafenie”, faimoasele „adulterări donatelliene” sau
„sistemul de perspective și festoane” care indica „în chip supărător lipsa de coeziune a
planurilor”. Naratorul intruziv dovedește, prin urmare, un caracter ironic, încorporând
elemente de satiră în descrierea care depășește normele balzaciene.
Portretele personajelor sunt realizate prin hipertrofierea detaliilor până la amănuntul
grotesc. Prosopografia Aglaei, sora lui moș Costache, este conturată direct de către
narator, într-o manieră defavorabilă: „Fața îi era gălbicioasă, gura cu buzele subțiri, acre,
nasul încovoiat și acut, obrajii brăzdați de câteva cute mari, acuzând o slăbire bruscă. Ochii îi
erau bulbucați, ca și aceia ai bătrânului, cu care semăna puțin, și avea de altfel aceeași mișcare
moale a pleoapelor.”.
Raportul dintre incipit și desinit prezintă conotații care plasează romanul lui Călinescu în
avangarda postmodernismului. Trei secvențe sunt ilustrative pentru reliefarea „incipitului
disipat”: descrierea străzii Antim și a casei Giurgiuveanu, cu precizarea coordonatelor
diegetice, în stil balzacian; secvența întâlnirii lui Felix cu unchiul său și replica absurdă,
oraculară („nu stă nimeni aici!”), pusă în corespondență, ciclic, cu finalul: „Aici nu stă
nimeni!”; reunirea principalelor personaje în casa lui Costache și prezentarea lor (incipit
specific romanului realist). Desinitul este formulat în doua etape: deznodământul, punctul
terminus al diegezei (Felix, abandonat, primește explicația Otiliei, menită să elucideze
misterul) și epilogul (justificarea gestului Otiliei – Felix, destinat unei cariere strălucite, ar fi
fost incomodat de o „dragoste nepotrivită”). Romanul este, așadar, după modelul realist,
unul închis. Replica absurdă a bătrânului, reiterată la final, sugerează că, în realitate,
cronotopul pe care se construiește romanul este în esența lui absurd, ca existența însăși.
 Ilustrarea temei
1) Nomenclatorul tematic este reprezentativ pentru romanul balzacian. Principala arie
tematică, responsabilă pentru coagularea acțiunii, este cea socială, dezvoltată pe două
paliere.
2) În primul rând, romanul zugrăvește cu meticulozitate o frescă socială, surprinzând medii de
viață diferite, redate veridic, în imagini de mare autenticitate, ceea ce îndreptățește
afirmația că scriitorul realist este un istoric al moravurilor. Tema moștenirii aduce în prim-
plan problematica banului, a averii, care influențează în profunzime existența individului, îi
conferă demnitate și, mai ales, putere în raport cu semenii săi, conturând celebra teză a lui
Balzac: „Zeul suprem la care se închină toți e banul.”. Precum în romanele balzaciene,
majoritatea personajelor urmăresc, precum într-o monomanie, să intre în posesia unei
moșteniri care să le schimbe destinul. Așadar, tema moștenirii este corelată cu aceea a
carierismului.
3) Tema iubirii nu reprezintă substratul principal al operei, dar creează această iluzie,
deoarece dragostea este un sentiment definitoriu al oricărei existențe, fie și prin absența sa.
Cuplul adolescentin Felix – Otilia s-a impus în conștiința publicului cititor în categoria
eșecului provocat din interior. Fata de nouăsprezece ani, surprinzător de matură, se declară
ea însăși frivolă și inferioară bărbatului. Deși veniturile moștenite le-ar fi asigurat un trai
 decent, Otilia se opune căsătoriei cu Felix, pe motiv că i-ar frâna acestuia cariera, însă, în
realitate, își urmează natura, protejându-și libertatea.
Cuplul Otilia – Pascalopol nu a făcut carieră în conștiința publicului lector, în ciuda simpatiei
cu care este tratat, pentru că reprezintă o împlinire a aspirațiilor amoroase ale bărbatului
matur, îndrăgostit aproape frivol de o fată cu treizeci de ani mai tânără, iar „iubirea fericită
nu are istorie” (Rougemont). Relația dintre Olimpia și Stănică Rațiu, este o caricatură a
cuplului Felix – Otilia, având ca variantă, peste ani, pe Aglae și Stănică, rezumându-se la
discursuri fade despre familie și societate, tema dizertațiilor sale fanfaroane fiind
paternitatea, o teorie demagogică prin care Stănică stoarce bani de la oricine. Aurica și-ar
dori o familie, dar deoarece concepția sa este complet falsă, alergând disperată după
bărbați, nu reușește să-și întemeieze un cămin. Împreună cu Titi, ei ilustrează suferința
singularității, de vină fiind predispoziția genetică pentru afecțiuni mintale.
 Analizarea elementelor diegezei
 Construcția textului; structura compozițională; tehnica narativă
1) Romanul Enigma Otiliei este structurat în douăzeci de capitole, iar acțiunea lui se desfășoară
pe două planuri narative, care se intersectează sau fuzionează: cel social și cel erotic.
În planul social sunt urmărite evenimente din cadrul unei familii burgheze, racilele acesteia,
generalizabile la nivelul întregii societăți românești de la începutul secolului al XX-lea – în
familia lui Costache Giurgiuveanu se derulează istoria unei moșteniri. Sora sa, Aglae, și
restul clanului Tulea, locuind în aceeași casă, așteaptă cu nerăbdare moartea bătrânului
pentru a intra în posesia bunurilor și a banilor acestuia, fiind intrigați de prezenta Otiliei
Mărculescu, fiica celei de-a doua soții a lui Costache, rămasă orfană, posibila concurentă la
moștenire.
În plan erotic, se desfășoară istoria unei iubiri adolescentine între Felix Sima, un tânăr
student de la Iași, al cărui unchi și tutore este Costache Giurgiuveanu, și Otilia Mărculescu. În
această poveste de dragoste se insinuează, formând un triunghi amoros, Leonida
Pascalopol, un moșier în etate care frecventează casa Giurgiuveanu de multă vreme, ale
cărui sentimente față de Otilia oscilează între cele paterne și cele erotice. Chiar iubindu-l pe
Felix, Otilia se căsătorește cu Pascalopol, iar după câțiva ani, va pleca și de lângă acesta,
pentru un conte sud-american.
Circularitatea romanescă este o trăsătură a doricului vizibilă în acest text prin motivul
drumului. În viziunea lui Călinescu, la fel ca și la Rebreanu, drumul este o metaforă a vieții.
La sfârșitul romanului Felix reface drumul pe strada Antim, părându-i-se ca aude cuvintele cu
care a fost întâmpinat de Costache Giurgiuveanu: „Aici nu sta nimeni!”. Așadar, drumul
deschide, dar și închide atât discursul epic cât și firul diegetic. Cuvântul „nimeni”, transpus
în italice la finalul romanului, sugerează o închidere ermetică a textului. În mod clar, nicio
poveste de iubire nu mai poate avea loc între Felix și Otilia sau între Otilia și Pascalopol.
2) Conform lui Lintvelt, „Naratorul poate prezenta povestirea potrivit cu două moduri narative,
care se inspiră din dihotomia platoniciană între diegeză și mimesis.”, acestea fiind scena și
rezumatul.
Scena se caracterizează în romanul călinescian atât prin prezentare completă (descrierea
evenimentelor romanești cu ajutorul tehnicii detaliului), cât și prin prezentare vizualizată
(impresia este a relatării unui martor ocular, care consemnează gestica și redă dialogurile
in extenso). Naratorul – într-un efort de neimplicare – preferă scenele care conferă textului
mai mult dramatism, în sensul teatral. Efectul rematic este menținerea ritmului vioi al
discursului. Avantajul apropierii de genul dramatic, precum și al amestecului genurilor în
stilul lui J. Joyce, a fost bine intuit de Călinescu în secvența ocupării casei de către familia
Tulea. Scena scoate mai mult în relief situația de comunicare pe care se bazează, creionează
absurdul obsesiilor mercantile și egoismul și rapacitatea personajelor. Acesta este un fel
 de „scenă pe dos” deoarece, în ciuda coprezenței alocutorilor și a rostirii unor replici, de
fapt, ei nu comunică. Fiecare este preocupat de propriile interese, încât așa-zisa conversație
dezvăluie o gravă criză a funcției fatice, fiind o situație de comunicare similară celei din
teatrul absurd.
În ceea ce privește rezumatul, naratorul extradiegetic prezintă evenimentele retrospectiv și
„beneficiază de o cunoaștere superioara” (Lintvelt); se distinge rezumatul evenimentelor (al
faptelor) de cel al discursului actorilor (al replicilor). Naratorul omniscient operează o
concentrare a evenimentelor, ceea ce este echivalent și cu un filtru, o cenzură a nuanțelor.
3) Planul temporal vizează două elemente distincte: ordinea și durata.
Ordinea desemnează relația dintre timpul povestirii și timpul povestit. Naratorul din Enigma
Otiliei sugerează încă din primele rânduri că timpul povestirii este ulterior producerii
evenimentelor, ceea ce constituie o marcă a tipului narativ auctorial și a omniscienței.
Uzitarea imperfectului „intra” atrage atenția lectorului că povestea în derulare este
consumată deja și că nimic nu mai poate fi modificat, dar precizarea cu exactitate a orei
conferă cititorului iluzia că este contemporan cu evenimentele narate, absorbindu-l în
universul ficțional.
Plasarea naratorului într-un timp ulterior diegezei, precum și respectarea ordinii
cronologice și lineare în povestire sunt trăsături ale romanului tradițional. Monotonia unei
astfel de metode este contracarată de unele „lacune diegetice” (J. Derrida) (cronologie
întreruptă: „de atunci Felix n-o mai văzu pe Otilia. Află numai că...”), de anticipări (prolepse:
„Întâmplările ce urmară îl întăriră însă asupra dreptății aprehensiunilor Otiliei.”) sau de
evocări (întoarceri în timp – analepse: „Uimirea liceanului va părea nu se poate mai
îndreptățită, dacă vom ști cine era. Se numea Felix Sima...”), care dovedesc gradul de
modernitate al prozei călinesciene. Rolul acestor figuri prozastice este de a stimula
curgerea discursului și de a menține atenția și interesul publicului cititor.
Pe de altă parte, cronotopul bine fixat dă unitate lumii ficțiunii, subliniind singularitatea
poveștii; lacuna diegetică este provocatoare: cititorului îi este oferită libertatea de a-și
imagina singur ce evenimente s-au mai intercalat, să construiască piesele absente din
puzzle; analepsa aduce date noi cu privire la un personaj.
Durata este relația între spațiul textual și parcursul de timp al evenimentelor (timpul
necesar lecturii prin raportare la desfășurarea evenimentelor). De obicei, așa cum observa
M. Costin, „ceea ce povestești repede nu se întâmplă tot atât de repede”. Din punct de
vedere al duratei, pe parcursul unei scene timpul povestirii este egal cu timpul povestit, în
timp ce, în cazul rezumatului, cel dintâi este mai scurt.
În Enigma Otiliei sunt preferate scenele care conferă textului mai mult dramatism, dar, când
acestea trenează, sunt combinate atât cu elemente ale discursurilor actorilor, cât și cu
rezumate ale evenimentelor nonverbale. Acest procedeu dă textului „vioiciunea” necesară
menținerii interesului pentru lectură.
Există, însă, și secvențe în care, dovadă a modernității procedeelor, timpul relatării este mai
mare decât timpul diegetic. Astfel, în scena prezentărilor de la începutul romanului,
explicațiile privitoare la trăirile personajului și portretele amănunțite prelungesc lectura
peste durata evenimentelor. Timpul dilatat al povestirii produce efectul de a spori
importanța cuvintelor și, prin urmare, de a atrage atenția asupra conotațiilor. De fapt, Felix i
se aseamănă aici lui Dante Alighieri, călăuzit de Otilia, cu rolul lui Virgiliu, prin infern. Din
momentul în care intră în casa lui Giurgiuveanu, el începe o călătorie inițiatică spre lumea
de dincolo de copilărie. Durata nefirească, mai asemănătoare cu metoda lui Proust și cu
timpul elastic decât cu balzacianismul, ar putea sugera că universul în care a intrat
funcționează după alte legi decât cel din care tocmai ieșise. Aventura ezoterică se va solda
cu plecarea amândurora din casă; este oferită impresia că Otilia a plecat numai pentru ca
 Felix să se poată desprinde; rolul ei se încheie și, în lumina acestei interpretări, fata pare a fi
adjuvantul trimis aici de o putere mai mare, precum Beatrice din Divina Comedie. În ciuda
faptului că îl agreează, nu își poate depăși atribuțiile.
 Conflictele
1) Existența a două planuri narative interdependente este condiționată de existența unui
conflict dedublat.
2) Conflictul exterior între clanul Tulea și Otilia Mărculescu este unul succesoral, subsumând
diferendele, inimicițiile și tribulațiile personajelor generate de problema centrală a
moștenirii. Aglae Tulea, veritabilă „mater familias”, își urmărește infatigabil interesele și,
mai mult sau mai puțin, pe cele ale copiilor săi, în lupta perpetuă cu toți cei pe care îi
percepe drept amenințări. Malignitatea personajului devine un nucleu generator al
conflictelor familiei burgheze: între ea și Costache, pentru moștenirea pe care cel din urmă
ar vrea să i-o lase Otiliei; între familia ei și Otilia, pentru aceeași avere; între Aurica și Otilia,
pentru posibilii pretendenți ai fetei sale la măritiș; între Titi și Felix, pentru contrastul de
aptitudini intelectuale și realizare socială.
3) Conflictul exterior, controlat, neostentativ, între Felix și Pascalopol, între tânărul cu o
poziție socială care abia se profilează la orizont, aflat la vârsta primelor experiențe erotice și
maturul bogat, rafinat , singur și resemnat, subliniază tema formării ce dă caracterul
de bildungsroman operei. Alegându-l pe Pascalopol, ca posibilitate mai realistă, Otilia îl
învață, inconștient, pe Felix că pasiunea fără compatibilitatea intereselor  este trecătoare.
Tânărul va confirma adevărul acestei lecții căsătorindu-se mai târziu „într-un chip care se
cheamă strălucit”.
4) Conflictul interior îi aparține preponderent lui Felix și vizează meandrele cauzate de
sentimentul erotic. Un conflict interior trăiește, însă, și Pascalopol, care, înainte de căsătoria
cu Otilia, nu-și poate justifica daca sentimentele sale pentru ea pot fi interpretate drept
„storge” (iubire familială) sau „eros” (iubire pasională).
 Analizarea elementelor discursului
 Interpretarea titlului
1) Titlul romanului a fost dat de editor, care a considerat că termenul „enigmă” este mai
comercial decât Părinții Otiliei, ales de autor în tradiție balzaciană. Astfel, titlul inițial
accentua motivul realist-balzacian al paternității: fiecare dintre personaje determină într-un
mod sau altul soarta Otiliei, rămasă orfană, precum niște „părinți”.
2) Accentul se mută către ideea de mister, conturând tema enigmaticului feminin, predilectă
în epocă, susținută în raport cu personajul eponim. Felix îi declară că nu o înțelege („Pentru
mine, Otilia, ai început să devii o enigmă.”), Pascalopol reiterând, în epilog, termenul
„enigmă” pentru a se referi la aceasta, convingerile tuturor personajelor că o cunosc bine
pe Otilia dovedindu-se neîntemeiate. În privința protagonistei, se remarcă o inconsistență
frapantă între inteligența peste medie care transpare din replicile și comportamentul său și
evoluția sa care, așa cum reiese din epilog, frizează mediocritatea. De fapt, Otilia poartă o
mască în spatele căreia enigma a rămas nedezlegată, deoarece atitudinea sa, reflectată
poliedric, este reliefată elocvent de către Felix, prin focalizare internă, ceea ce atrage după
sine explicația autorului: „Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că le are. Pentru orice tânăr
de douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl va respinge, dându-i totuși dovezi de
afecțiune. Iraționalitatea Otiliei supără mintea clară, finalistă a lui Felix. Se pare că fetele nu
iubesc în chip necesar pe tinerii de vârsta lor și că bărbații în etate exercită asupra lor un curios
imperiu. Asta pentru Felix este o enigmă. Și apoi, enigma este tot acel amestec de luciditate și
ștrengărie, de onestitate și ușurătate.”.
 Construcția subiectului; acțiunea
1)