,,Leoaică tânără, iubirea” de Nechita Stănescu

,,Leoaica tânără, iubirea Mi-am dus mâna la sprânceană,

mi-ai sărit în faţă. la tâmplă şi la bărbie,
Mă pândise-n încordare dar mâna nu le mai ştie.
mai demult. Şi alunecă-n neştire
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă, pe-un deşert în strălucire,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă. peste care trece-alene
o leoaică arămie
Şi deodată-n jurul meu, natura cu mişcările viclene,
se făcu un cerc, de-a-dura, încă-o vreme,
când mai larg, când mai aproape, şi-ncă-o vreme...’’
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Neomodernismul este un curent artistic, un fenomen literar, manifestat în continuarea

modernismului lovinescian, caracterizat prin reinterpretarea temelor fundamentale, prin
recuperarea modelelor clasice, având ca trăsături: cultivarea versului liber, preferința pentru
ingambament, sensibilitate și ironie, luciditate și fantezie, expansiunea imaginației,
ambiguitatea mesajului, prezența unor imagini inedite și parodia. Poeții neomoderniști se
autodefinesc drept ,,o generație fără dascăli și fără părinți spirituali. Ne caracterizează revolta,
ura împotriva formelor, negativismul.’’(Geo Dumitrescu). Eugen Simion identifică trei
grupări neomoderniste: poeții de la revista ,,Albatros’’, cei grupați în ,,Cercul literar de la
Sibiu’’ și ,,Noul val suprarealist’’. Apogeul neomodernismului va fi atins de Generația 60’,
reprezentați de poeți precum Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Emil Botta,
Ion Caraion, Leonid Dimov etc.
Primele două volume ale lui Nichita Stănescu, ,,Sensul iubirii’’(1960) și ,,O viziune a
sentimentelor’’(1964) evidențiază o reîntoarcere la lirism, metaforizarea și noutatea expresiei
poetice. Textele lirice, semnate de Nichita Stănescu, se înscriu în neomodernism prin tematică
(iubirea, cunoașterea, timpul), prin mijloacele de expresie, prin reflecția filosofică, prin
concretizarea abstractului, prin utilizarea ironiei și al ludicului sau prin prezența unor imagini
poetice inedite.
Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea’’ face parte din cel de-al doilea volum al lui Nichita
Stănescu ,,O viziune a sentimentelor’’, volum ce continuă tematica primului, iar viziunea
asupra lumii devine o viziune a sentimentelor.
Tema poeziei este iubirea și consecințele pe care acest sentiment intens, năvălind ca un
animal de pradă în spațiul sensibilității poetice, le are asupra raporturilor eului liric cu lumea
exterioară și cu sinele totodată. Iubirea (element abstract) este corporalizată (concret),
întruchipându-se în figura ,,leoaicei tinere’’, opoziția metaforică antepusă din titlu definind
acest sentiment prin atributele animalului de pradă: sălbăticie, instinctualitate, putere,
agresivitate, dar și frumusețe sau libertate. Perspectiva propusă de titlu este, așadar, una
atipică, șocantă pentru cititorul de poezie clasică, prin ideea de ferocitate. Poezia urmărește
modul în care iubirea, transformată dintr-un sentimet delicat într-o patimă violentă, caută să
domine asupra rațiunii, dislocând celelalte componente interioare.
Simetria se realizează prin cele două imagini are iubirii-leoaice, la începutul și la
sfârșitul textului poetic care se corelează cu cele două percepții diferite ale eului asupra lumii,
ce sugerează că transformarea este totală și ireversibilă, maturizarea sentimentului fiind
subliniată prin epitetul cromatic ,,leoaică arămie’’.
La nivelul structurii externe, textul este alcătuit din trei strofe inegale, cu măsură
fluctuantă, continuitatea discursului fiind evidențiată prin scrierea cu litere mici în poziție
inițială, iar rima albă se împletește cu rima împerecheată sau imperfectă.
Compozițional, poezia este structurată în trei secvențe lirice : impactul cu sentimentul
(strofa I), raportul îndrăgostitului cu lumea (strofa a II-a) și raportul eului cu sine(srofa a III-
a).
Prima secvență surprinde, într-o manieră inedită, impactul iubirii asupra ființei,
perceput sub forma unui atac agresiv: ,,mi-ai sărit în față’’, ,,m-a mușcat de față’’. Pânda sau
așteptarea încordată presupune intenție din partea leoaicei, însă starea de așteptare este trăită
și de eul fizic. Epitetul metaforic transcrie o imagine puternic vizuală care accentuează ideea
de agresivitate, dar și de puritate. Repetiția substantivului ,,față’’, exprimă ideea că
îndrăgostitul nu își poate ascunde trăirile, iar cum conotațiile temporale exacte sugerează
ideea că iubirea este receptată cu luciditate și nu are nevoie de timp pentru a căpăta forța
necesară, este o trăire instantanee foarte puternică.
A II-a secvență poetică surpinde o dublă transformare a ființei invadate de sentiment și
al lumii receptate din prisma noii identități. Situat în centrul universului, eul este proiectat în
afara timpului, contemplând o nouă geneză. Natura devine un cerc ,,de-a dura’’, adică devine
o lume perfectă, care-și modifică permanent contururile: ,,când mai larg, când mai aproape’’,
deoarece senzațiile sunt contradictorii. Comparația cu ,,strângerea de ape’’ amintește de
imaginea apelor primordiale, lumea mascându-se din nou pentru cel care se află sub
stăpânirea acestui sentiment puternic. Dacă vechea poetică identifică inima sau sufletul drep
receptacol al iubirii, Nichita Stănescu realizează o inovație și propune ca iubirea să fie trăită la
un nivel exclusiv senzorial. De aceea, privirea are o traiectorie ascensională (,,și privirea-n sus
țâșni’’), iar auzul o urmează, întâlnirea lor realizându-se în spațiul înaltului, adică ,,tocmai
între ciocârlii’’. Astfel, se subliniază ideea ca iubirea este sentimentul care înalță ființa umană
și îi deschide calea spre cunoașterea absolută, idee evidențiată prin simbolul curcubeului și cel
al ciocârliei.
Ultima secvență lirică delimitează un nou raport al îndrăgostitului cu sine. Într-un gest
firesc, acesta încearcă să se redescopere: ,,Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă și la
bărbie’’, gest care se dovedește a fi inutil, pentru că nu se mai recunoaște: ,,dar mâna nu le
mai știe’’, căci ființa îndrăgostită s-a transformat radical. Toate vechile repere au dispărut, de
aceea ea a devenit ,,un deșert’’, dar sentimentul îi conferă frumusețe și desăvârșire, idee
sugerată prin epitetul ,,deșert în strălucire’’, lumea îndrăgostitului aparținând exclusiv iubirii.
În finalul poeziei, se revine la metafora inițială, leoaica tânără fiind acum ,,o leoaică arămie’’,
sugestie coloristică ce exprimă ideea de transformare, de maturizare a sentimentului, ce
trece ,,alene’’, deoarece doar impactul a fost violent, ulterior sentimentul devenind ponderat.
Mișcările leoaicei sunt însă ,,viclene’’, căci iubirea rămâne imprevizibilă. Ultimul vers
plasează dragostea sub semnul temporalității prin repetiția structurii ,,înc-o vreme’’ dublată de
punctele de suspensie. Astfel, durata sentimentului poate fi extinsă, pierzându-se în eternitate.
O trăsătură a neomodernismului este evidențiată în acest text poetic la nivelul
limbajului. Registrul este preponderent conotativ, iar asocierile de cuvinte sunt inedite,
preferându-se concretizarea noțiunilor abstracte prin intermediul metaforelor.
Prozodia este adaptată neomodernismului prin încălcarea convențiilor clasice, iar
măsura fluctuantă și combinațiile de rimă sugerează frământările eului poetic ce trăiește,
iubind, o nouă aventură a cunoașterii.
În concluzie, poezia ,,Leoaică tânără, iubirea’’ rămâne un text reprezentativ
pentru ,,noua viziune’’, propusă de Nichita Stănescu, dar și pentru neomodernismul românesc.