“Leoaica tanara, iubirea”

de Nichita Stanescu

Leoaică tânără, iubirea

mi-a sărit în faţă.

Mă pândise-n încordare

mai demult.

Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,

m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodată-n jurul meu, natura

se făcu un cerc, de-a-dura,

când mai larg, când mai aproape,

ca o strângere de ape.

Şi privirea-n sus ţîşni,

curcubeu tăiat în două,

şi auzul o-ntâlni

tocmai lângă ciorcârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,

la tâmplă şi la bărbie,

dar mâna nu le mai ştie.

Şi alunecă-n neştire

pe-un deşert în strălucire,

peste care trece-alene

o leoaică arămie

cu mişcările viclene,

încă-o vreme,

şi-ncă-o vreme...
“Leoaica tanara, iubirea”

de Nichita Stanescu

Neomodernismul este un curent literar care se manifesta in perioada 1960 – 1980, o perioada ce
constituie o replica la poezia proletcultista, o revigorare a poeziei autentice si o etapa de formare a unui
limbaj poetic actual.

Trasaturile curentului sunt: ambiguitatea, reflectia filosofica rafinata, ineditul mijloacelor artistice si
intelectualizarea limbajului poetic.

Nichita Stanescu este considerat unul dintre cei mai de seama reprezetanti ai modernismului romanesc
alaturi de Marin Sorescu.

Poezia “Leoaica tanara, iubirea” face parte din volumul “O viziune a sentimentelor” (1964) si este o arta
poetica erotica deoarece exprima atat viziunea eului liric asupra iubirii, cat si impactul pe care acest
sentiment il are asupra sa si asupra universului exterior. Astfel, se evidentiaza o prima trasatura
neomodernista: ambiguitatea planurilor poetice.

Caracterul neomodernist se evidentiaza si prin expresivitatea textului poetic astfel, se remarca imagini
artistice inedite (“privirea-n sus tisni”) si metafore subtile (“Coltii albi mi i-a infipt in fata” ). La nivel
formal se remarca strofele si versurile inegale precum si tehnica ingambamentului in acord cu libertatea
de exprimare a sentimentelor.

Tema poeziei este iubirea vazuta ca act gnoseologic fundamental capabila sa produca o metarmofoza
totala a fiintei.

Titlul poeziei “Leoaica tanara, iubirea” este semnificativ pentru tema operei intrucat este alcatuit dintr-
o metafora ”leoaica tanara” si o apozitie “iubirea”, sugerand viziunea eului liric asupra acestui sentiment
imaginat ca un animal de prada agresiv care poate ataca pe neasteptate si poate rani.

Compozitional, poezia este alcatuita din trei strofe, corespunzatoare celor trei secvente lirice: prima
descrie momentul intalnirii sentimentului indragostirii, a doua surprinde efectul pe care iubirea il are
asupra perceptiei universului exterior, iar a treia reflecta modul in care se transforma universul interior.

Incipitul poeziei reia titlul, iubirea fiind imaginata ca o tanara leoaica agresiva ce apare pe neasteptate
“mi-a sarit in fata”. Pronumele la persoana I “mi” evidentiaza prezenta lirismului subiectiv, eul liric
exprimandu-si in mod direct sentimentele, gandurile.

Versurile urmatoare: “Ma pandise-n incordare/ mai demult” evidentiaza ideea ca eul liric era constient
de posibilitatea aparitiei sentimentului de dragoste, dar nu se astepta sa fie atat de puternic: “Coltii albi
mi i-a infipt in fata,/ m-a muscat leoaica, azi, de fata”. Metaforele din aceste versuri, precum si repetitia
substantivului “fata” releva ideea ca sentimentul este perceput aproape dureros fizic.

Strofa a doua accentueaza efectul pe care intalnirea acestui sentiment il are asupra sensibilitatii eului
liric “Si deodata-n jurul meu, natura/ se facu un cerc de-a-dura,” . Perceptia asupra universului exterior
capata o aura idilica, sugerata de simbolul perfectiunii – cercul. Jocul cercurilor concentrice “cand mai
larg, cand mai aproape,/ ca o strangere de ape.” accentueaza ideea ca forta iubirii poate reordona
lumea dupa legile ei. Privirea si auzul sunt simboluri ale umanului ce releva ideea ca iubirea este
perceputa mai ales prin aceste simturi, iar directia accensionala accentueaza starea de extaz a eului liric.
Simbolul curcubeului, fenomen rar si fascinant, ca si simbolul ciocarliei (pasare care zboara foarte sus si
are un cantec aparte, deosebit) releva aspiratia spre absolut si potenteaza perceptia ideala a universului
exterior.

Ultima strofa reflecta impactul pe care iubirea il are asupra universului interior. Eul liric nu se mai
recunoaste pe sine simtindu-se confuz si bulversat de trairea acestui sentiment foarte puternic “Mi-am
dus mana la spranceana,/ la tampla si la barbie,/ dar mana nu le mai stie.” Metafora “desert in
stralucire” defineste sufletul care este pustiu in absenta iubirii, dar capata stralucire dupa aparitia
sentimentului. Epitetele “alene”, “miscarile viclene” releva modul in care sentimentul se strecoara in
suflet. Metafora cromatica “leoaica aramie” intra in relatie de opozitie cu cea din incipitul poeziei,
evidentiind ideea ca iubirea nu mai este un sentiment fragil, ci a capatat profunzime si maturitate.
Repetitia din finalul operei “inc-o vreme/si-nca-o vreme…" urmata de punctele de suspensie
accentueaza continuitatea in timp a sentimentului.

In concluzie, poezia “Leoaica tanara, iubirea” este reprezentativa pentru neomodernismul romanesc si
operei lui Nichita Stanescu prin viziunea poetica originala asupra iubirii, prin ambiguitatea planurilor
poetice si prin limbajul poetic inedit.