Leoaică tânără, iubirea

de Nichita Stănescu

Leoaică tânără, iubirea Mi-am dus mâna la sprânceană,

mi-a sărit în faţă. la tâmplă şi la bărbie,
Mă pândise-n încordare dar mâna nu le mai ştie.
mai demult. Şi alunecă-n neştire
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă, pe-un deşert în strălucire,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă. peste care trece-alene
o leoaică arămie
Şi deodată-n jurul meu, natura
cu mişcările viclene,
se făcu un cerc, de-a-dura,
încă-o vreme,
când mai larg, când mai aproape,
şi-ncă-o vreme...
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţăşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciorcârlii.

Neomodernismul este un curent literar care apare în perioada 1960-1980, constituind

o revigorare a poeziei, o perioadă de afirmare a lirismului autentic şi de cristalizare a unui
limbaj poetic actual.
Generaţia ’60 asimilează creator marile modele şi se distanţează de ele printr-un lirism
nou ca tonalitate şi diversitate tematică. Astfel, trăsăturile poeziei neomoderniste sunt:
ambiguitatea limbajului, subtilitatea metaforei, ineditul imaginilor artistice, intelectualismul
lexicului poetic şi refleţia filozofică rafinată.
Poeţii neomodernişti cei mai cunoscuţi sunt: Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ioan
Alexandru, Cezar Baltag, Adrian Păunescu, Emil Bota, Ştefan Augustin Doinaş, dar liderul
incontestabil al generaţiei ’60 este Nichita Stănescu.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” face parte din volumul „O viziune a sentimentelor”
(1964) şi este considerată o artă poetică erotică deoarece exprimă atât viziunea eului liric
asupra iubirii, dar şi impactul pe care sentimentul îl are asupra raportului eului poetic cu
lumea exterioară şi cu sine însuşi. Astfel, caracterul neomodernist se evidenţiază prin
ambiguitatea planurilor poetice, dar şi prin expresivitatea textului poetic. Astfel, limbajul
poetic valorifică imagini artistice insolite („Privirea-n sus ţâşni”) şi metafore subtile („Colţii
albi mi i-a înfipt în faţă”). La nivel formal, se remarcă strofele şi versurile inegale, precum şi
tehnica ingambamentului, expresie a libertăţii de exprimare a sentimentelor.
Tema poeziei este iubirea, văzută ca act gnoseologic (de cunoaştere) fundamental,
capabil să conducă la o metamorfoză definitivă a fiinţei.
Titlul poeziei este semnificativ pentru tema operei, întrucât este alcătuit dintr-o
metaforă, „leoaică tânără”, şi o apoziţie, „iubirea”, sugerând viziunea eului liric asupra
acestui sentiment, văzut ca un animal de pradă agresiv, care poate ataca pe neaşteptate şi
poate răni.
Compoziţional, opera este structurată pe trei strofe, corespunzătoare celor trei
secvenţe lirice ale poeziei: prima surprinde momentul apariţiei iubirii, a doua descrie efectul
pe care iubirea îl are asupra percepţiei universului exterior, iar a treia reflectă transformarea
interioară a eului liric.
Incipitul poeziei reia titlul, iubirea fiind imaginată sub forma unei tinere leoaice
agresive, care apare pe neaşteptate : „mi-a sărit în faţă”. Pronumele la persoana I „mi”
sugerează prezenţa lirismului subiectiv, eul liric exprimându-şi în mod direct gândurile, ideile,
sentimentele. Versurile următoare: „Mă pândise-n încordare / mai demult” evidenţiază ideea
că eul liric era conştient de posibilitatea apariţiei sentimentului de dragoste, dar nu se aştepta
să fie atât de puternic: „Colţii albi mi i-a înfipt în faţă/ m-a muşcat leoaica azi de faţă”.
Strofa a doua accentuează efectul pe care întâlnirea cestui sentiment îl are asupra
snsibilităţii eului liric: „ Şi deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc de-a dura”. Percepţia
asupra universului exterior se schimbă, capătă o aură idilică, sugerată de simbolul perfecţiunii
- cercul. Jocul cercurilor concentrice: „când mai larg, când mai aproape/ ca o strângere de
ape” accentuează ideea că forţa agresivă şi fascinată a iubirii poate reordona lumea după
legile proprii.
Privirea şi auzul sunt simboluri ale umanului, care relevă ideea că iubirea este
percepută cu toate simţurile, ca o manifestare superioară a bucuriei supreme, a fericirii.
Direcţia ascensională „-n sus ţâşni” accentuează starea de extaz, de beatitudine a eului liric.
Simbolul ciocârliei, pasărea care zboară cel mai sus şi are un cântec aparte, ca şi simbolul
curcubeului, fenomen rar şi fascinant, relevă aspiraţia spre absolut şi potenţează percepţia
ideală a universului exterior.
Strofa a treia reflectă impactul pe care iubirea îl are asupra universului interior - eul
liric nu se mai recunoaşte pe sine, simţindu-se confuz şi bulversat de „atacul” surprinzător al
unui sentiment foarte puternic: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă şi la bărbie,/ dar
mâna nu le mai ştie.” Metafora „deşert în strălucire” defineşte sugestiv fericirea care vine
după o perioada ternă a vieţii, „un deşert”, care capătă acum „strălucire”. Epitetele „alene”,
„mişcările viclene” relevă modul în care sentimentul sentimentul se strecoară în suflet.
Metafora cromatică „leoaica arămie” stabileşte o relaţie de opoziţie cu incipitul operei,
evidenţiind ideea că iubirea nu mai este un sentiment fragil, „o leoaică tânără”, ci a căpătat
profunzime, devenind „arămie”, confundându-se cu sufletul.
Repetiţia din finalul poeziei „înc-o vreme,/ şi-ncă-o vreme…” ca şi punctele de
suspensie accentuează continuitatea în timp a sentimentului, iubirea dând energie şi
profunzime vieţii.
În concluzie, poezia „Leoaică tânără, iubirea” este reprezentativă pentru
neomodernismul românesc şi opera lui Nichita Stănescu prin viziunea poetică originală asupra
iubirii, prin ambiguitatea planurilor poetice şi prin limbajul poetic inedit, autorul fiind
considerat un înnoitor al limbajului artistic românesc.