1964

Leoaică tânară, iubirea

Nichita Stănescu

Leoaică tânără, iubirea

mi-a sărit în față.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colții albi mi i-a înfipt în față,
m-a mușcat, leoaica, azi de față.

Și deodată-n jurul meu, natura

se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Și privirea-n sus țâșni,
curcubeu tăiat în două,
și auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,

la tâmplă și la bărbie,
dar mâna nu le mai știe.
și alunecă-n neștire
pe-un deșert în strălucire
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mișcările viclene,
încă-o vreme,
și-ncă-o vreme…

Despre autor: Nichita Stănescu, poet neomodernist din perioada postbelică, se

autodefinește ca ,,poet al necuvintelor’’ și are o concepție originală despre creație: nu
poetul face poezie, ci poezia îl naște pe poet.

Introducere: Poezia sa “Leoaică tânară, iubirea” face parte din volumul “O viziune a
sentimentelor” apărut în 1964 și este o artă poetică erotică deoarece exprimă atât
viziunea eului liric asupra iubirii, cât si impactul pe care acest sentiment îl are asupra sa
și asupra universului exterior. Se evidențiază astfel o primă trasatură neomodernistă:
ambiguitatea planurilor poetice.

Încadrare: Poezia aparține neomodernismului prin:

1) ambiguitatea limbajului,
2) intelectualizarea emoției
3) noutatea metaforei
4) înnoirile prozodice (vers alb și ingambament)
Tema: Tema poeziei este intâlnirea neașteptată cu iubirea, apariția bruscă,
surprinzătoare a iubirii transformând percepția bărbatului îndrăgostit asupra lumii și
asupra sa.

Titlul: Titlul poeziei definește metaforic iubirea. Așa cum leoaica este regina
animalelor, ființă sălbatică, vicleană, posesivă și puternică, la fel este și iubirea ca
regină a sentimentelor. Astfel, titlul conține o metaforă explicată prin apoziția
,,iubirea”, iar epitetul ,,tânără” exprimă ideea că sentimentul rămâne la fel de puternic,
indiferent de vârsta la care se manifestă. Atât iubirea, cât și felina atacă în mod ager
lăsând urme pentru toata viața.

Prozodie: Prozodia evidențiază renunţarea la tiparele tradiţionale. Textul este compus

din versuri inegale ce mențin pe alocuri o rimă împerecheată, acestea fiind organizate
prin tehnica ingambamentului.

Compozițional: Din punct de vedere compozițional, poezia are 3 secvențe lirice,

corespunzătoare celor trei strofe.

Secvențe poetice:

1) În prima secvență este prezentată întâlnirea neașteptată cu iubirea

• Incipitul poeziei reia titlul, iubirea fiind imaginată ca o tânară leoaică agresivă ce
apare pe neașteptate: “mi-a sărit în față”. Pronumele la persoana I sugerează
prezența lirismului subiectiv, eul liric exprimându-și în mod direct sentimentele,
gândurile.

• Versurile urmatoare: “Mă pândise-n încordare / mai demult” sugerează ideea că

eul liric era conștient de posibilitatea apariției sentimentului de dragoste, dar nu
se aștepta să fie atât de puternic: “Colții albi mi i-a înfipt în față, / m-a mușcat
leoaica, azi, de față”.

• Metafora ,,colții albi’’ este simbolul agresivității, dar și al inocenței iubirii.

• Atât metafora, cât și repetiția substantivului “față” relevă ideea că impactul este
perceput ca fiind aproape dureros fizic.

2) Cea de-a doua secvență lirică surprinde raportul eului îndrăgostit cu lumea.

• Iubirea devine o forță cosmică ce generează un nou univers, dar și sursă a

inspirației poetice. Cercul, simbolul perfecțiunii se află în continuă mișcare ,,când
mai larg, când mai aproape’’ , fiind comparat cu ,,o strângere de ape’’, element
primordial ce sugerează renașterea și înălțarea spirituală a ființei.

• Privirea este redată prin metafora ,,curcubeu tăiat în două’’, figură de stil cu
multiple semnificații: prin cromatică - sugerează o viață plină de bucurie și de
fericire, iar prin forma jumătății de cerc - poate exprima ideea că omul fără iubire
este incomplet.
 Metafora face trimitere către mitul Androginului conform căruia, la începutul lumii,
bărbatul și femeia formau o sferă, iar Zeus, temându-se că o așa perfecțiune a
formei i-ar putea lua locul, a aruncat-o pe Pământ unde s-a spart în două jumătăți
ce se caută neîncetat pentru a reface întregul. În interpretare biblică, curcubeul
reprezintă legământul dintre Dumnezeu și Noe că pământul nu va mai fi distrus de
ape, creația dăinuind veșnic, așa cum iubirea eului dăinuie veșnic în poezie.

3) A treia secvență relevă impactul pe care iubirea îl are asupra universului interior.

• Eul liric nu se mai recunoaste pe sine, simțindu-se confuz și bulversat de trăirea

acestui sentiment puternic: “Mi-am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă și la bărbie,
/ dar mâna nu le mai știe”. Cele patru detalii fizice sunt metafore ale cunoașterii
poetice.

• Metafora “deșert în strălucire” definește sufletul care este pustiu în absența iubirii,
dar capătă strălucire după apariția sentimentului.

• Epitetele “alene”, “mișcări viclene” relevă modul în care sentimentul se strecoară

în suflet.

• Metafora “leoaică aramie” intră în relație de opoziție cu incipitul, evidențiind ideea

că iubirea nu mai este un sentiment fragil, ci a căpătat profunzime și maturitate.

• Repetiția din finalul operei: “înc-o vreme, și-ncă-o vreme…” accentuează

continuitatea în timp a sentimentelor. Iubirea, ca formă a spiritului, învinge timpul,
dând energie și profunzime vieții. Acest vers poate exprima și nesiguranța eului
liric, care nu poate ști cât timp iubirea îl va face fericit.

Concluzie: În lumina celor arătate, poezia lui Nichita Stănescu este, până la un punct,
o poezie de cunoaștere, desfășurată în sensul iubirii și ieșită dintr-o viziune a
sentimentelor. Dragostea este o formă de energie, un miracol care răvășește material
și spiritual, dând naștere unei lumi noi.