TEMA ȘI VIZIUNEA

Testament de Tudor Arghezi

Poezia „Testament”, de Tudor Arghezi, a fost așezată în deschiderea volumului „Cuvinte potrivite”,
publicat în anul 1927. Textul este o artă poetică modernă, în care autorul își exprimă propriile convingeri
despre arta literară, despre menirea literaturii, despre limbaj și rolul scriitorului în lume.

Opera este una modernistă. O primă trăsătură care face posibilă încadrarea poeziei în acest curent
literar, o reprezintă categoriile negative,sub forma esteticii urâtului. Aceasta este enunțată în poezie prin
sintagma: „Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”, care ilustrează transformarea
urâtului în ceva valoros, o sursă de frumusețe. Astfel, Arghezi se „înrudește” cu poetul francez Baudelaire. În
plus, poetul nostru introduce pentru prima dată în literatura română ideea de valorificare a esteticii urâtului.

O altă trăsătură a modernismului este reprezentată de utilizarea metaforei ca figură de stil

predominantă, prin care arta este evidențiată în ipostaza de meșteșug. Pentru Arghezi, poezia este atât
rezultatul inspirației, al harului divin - metafora „slovă de foc” - cât și rezultatul meșteșugului, al trudei
poetice, așa cum reiese din metafora „slovă făurită”; „Slovă de foc și slovă făurită/ Împărechiate-n carte se
mărită,/ Ca fierul cald îmbrățișat în clește”. „Slova de foc” este, cu siguranță, semn al inspirației, al harului, al
sublimării, iar „slova făurită” semnifică truda, munca, transformarea.

Titlul este reprezentat de substantivul comun „testament”, care, prin sensul denotativ, desemnează
un act juridic prin care o persoană își exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, cu privire
la transmiterea averii sale. De asemenea, testamentul are și un sens biblic, care face trimitere la Vechiul și
Noul Testament. Astfel, Arghezi vine și îmbină cele două sensuri și dovedește că moștenirea „cartea” are atât
un sens divin, spiritual cât și unul intelectual care să-l cultive pe cititor. În acest sens, moștenirea supremă, „
cartea”, este lăsată de la un tată spiritual fiului său spiritual.

Tema operei este creația în ipostaza de meșteșug, creație lăsată ca moștenire unui fiu spiritual.

O primă secvență reprezentativă pentru tema poeziei este a doua parte a acesteia, strofa trei, care
surprinde procesul creației. Poetului îi reiese un rol important, acela de a transfigura artistic realitatea, cu
ajutorul condeiului și a călimării, provenite prin metamorfozarea din unele munci rudimentare ale țăranilor:
„Ca să schimbăm acum întâia oară/ Sapa-n condei și brazda-n călimară”. Acest proces de creație este dificil
și îndelungat, deoarece cuvintele sunt „frământate mii de săptămâni”. Totodată, revolta și durerea socială
sunt concentrate în text sub forma metaforei „vioară”, fapt ce transmite că suferințele poporului sunt
transpuse artistic în poezie, aceasta având valoare justițiară.

O altă secvență relevantă pentru tema poeziei este ultima strofă a poeziei: „Robul a scris-o, Domnul
o citește”, care redă relația dintre scriitor și cititor, în care robul-poet și-a asumat statutul umil, de truditor al
cuvântului. Acest lucru se poate vedea prin faptul că autorul a ales să scrie „Domnul” cu majusculă, ceea ce
demonstrează respectul și smerenia sa. Poetul redă câteva etape pentru inițierea cititorului: prima dată îl
numește „tânăr”, iar apoi „fiu”, ilustrând apropierea dintre el și cititor. Spre final îl numește „Domn”, cititorul
fiind deja format intelectual prin moștenirea lăsată - „cartea” - pe parcursul citirii.

Laitmotivul textului e specific unei arte poetice și apare în poezie sub forma cărții: „hrisov”, „nume”;
figura de stil care stă la baza construcții laitmotivelor fiind metafora. Astfel, structura „cartea mea-I fiule o
treaptă” implică nu doar legătura dintre generații, ci și dintre eul creator și cititor. O altă metaforă, „numele”
: „Decât un nume adunat pe-o carte” surprinde identitatea creatorului, dar și faptul că acesta se identifică cu
generațiile viitoare prin creația sa. „Numele” este într-o relație de opoziție cu bunurile materiale, poetul
insistând asupra faptului că adevărata bogăție e cea spirituală.

În concluzie, poezia „Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică prin care scriitorul lasă
moștenire generațiilor viitoare întreaga sa creație, aceasta fiind rezultatul atât al unei inspirații divine, cât și
al efortului poetului.