Testament

de Tudor Arghezi

Sumar
Subiectul ............................................ 1
Planul eseului ..................................... 1
Poezia ................................................. 2
Eseul ................................................... 3-4
Mic dicționar ....................................... 4

Subiecte posibile:
Redactează un eseu în care să prezinți particularități ale unui text poetic studiat, aparținând lui Tudor Arghezi/
modernist.
Repere:
- evidențierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic într-o perioadă, într-un curent cultural/literar,
într-o orientare tematică;
- comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat;
- analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj, semnificative pentru textul poetic ales (de
exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri semantice, elemente de prozodie etc.).

Planul eseului:
- particularități ale modernismului interbelic:
 intelectualizarea emoției;
 înnoirea limbajului;
 reflexivitatea;
 ambiguitatea;
 obscuritatea discursului;
- estetica urâtului – transfigurarea artistică a elementelor ne-poetice, redimensionarea frumosului;
- arta poetică:
 specie autoreferențială;
 caracterul confesiv monologul liric (adresat);
 rolul poetului și funcția poeziei;
- poeți moderniști români:
 L. Blaga modernism de tip expresionist;
 I. Barbu  modernism ermetic;
 T. Arghezi  modernism eclectic, clasicizat;
- Arghezi – între modernism și tradiționalism;
 M.: estetica urâtului; limbajul cu neașteptate asocieri lexicale și semantice; fantezia metaforică; inovațiile
prozodice;
 T.: ideea legăturii dintre generații; opțiunea pentru tematica socială;
- ,,Testament" – artă poetică modernistă, cu influențe tradiționaliste;
- tema: creația literară în ipostaza de meșteșug, lăsată ca moștenire posterității;
- titlul: sensul denotativ vs. sensul conotativ;
- lirismul subiectiv: mărci lexico-gramaticale la persoana I și a II-a;
- motivul central ,,cartea";
- secvențele poetice:
1. legătura dintre generații;
2. rolul etic, estetic și social al poeziei;
3. asocierea inspirației cu efortul poetului;
- structuri metaforice relevante (pe strofe):
 ,,Cartea mea-i, fiule, o treaptă.”;
 ,,hrisovul vostru cel dintâi";
 ,,Ca să schimbăm, acum, întâia oară/Sapa-n condei și brazda-n călimară”;
 ,,Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite.”
 ,,Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”;
 ,,Slova de foc și slova făurită/Împărecheate-n carte se mărită”;
- prozodia: modernitate și tradiție;
- concluzia:
 artă poetică interbelică;
 estetica urâtului;
 modernism și tradiționalism.

1
 Testament
de Tudor Arghezi

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, 

Decât un nume adunat pe o carte, 
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine, 
Prin râpi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă. 

Aşeaz-o cu credinţă căpătâi. 

Ea e hrisovul vostru cel dintâi. 
Al robilor cu saricile, pline
De osemintele vărsate-n mine. 

Ca să schimbăm, acum, întâia oară

Sapa-n condei şi brazda-n călimară
Bătrânii au adunat, printre plăvani, 
Sudoarea muncii sutelor de ani. 
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagăne urmaşilor stăpâni. 
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane, 
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane. 
Veninul strâns l-am preschimbat în miere, 
Lăsând întreagă dulcea lui putere.
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure. 
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, 
Hotar înalt, cu două lumi pe poale, 
Păzind în piscul datoriei tale. 

Durerea noastră surdă şi amară

O grămădii pe-o singură vioară, 
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat. 
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. 
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveşte-ncet, pedepsitor
Odrasla vie-a crimei tuturor. 
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din pădure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi. 

Întinsă leneşă pe canapea, 

Domniţa suferă în cartea mea. 
Slova de foc şi slova făurită
Împărechiate-n carte se mărită, 
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte. 
Robul a scris-o, Domnul o citeşte, 

2
Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei
Zace mânia bunilor mei.

În plan autohton, intervalul dintre cele două războaie mondiale se caracterizează printr-
o efervescență culturală, remarcându-se multitudinea de curente, ideologii literare, cenacluri
și reviste care au condus la evoluția lirismului. Relevant este modernismul, deoarece
ilustrează efortul de sincronizare a literaturii noastre cu modelele europene. În acest
context cultural, Eugen Lovinescu apreciază că „intelectualizarea emoţiei” și „înnoirea
limbajului” sunt caracteristici ale poeziei româneşti interbelice. Se accentuează
ambiguitatea, reflexivitatea, polisemia și obscuritatea discursului.
Proprie liricii moderne îi este redimensionarea categoriei estetice a frumosului, prin
integrarea elementelor ne-poetice (monstruosul, urâtul, grotescul, absurdul) în universul
liric. Urâtul devine sursă de inspiraţie, fără a fi valorizat negativ, de unde ia naştere estetica
urâtului.
Din meditaţie asupra lumii, poezia devine meditaţie asupra limbajului şi asupra ei
înseşi. Aşa se explică preferinţa poeților modernişti pentru arta poetică. Fără să aibă un tipar
formal specific, textul de tip artă poetică este o specie definită prin componenta tematică,
prin care autorul îşi afirmă sau interoghează raporturile sale cu lumea, cu
transcendenţa, cu cititorul sau cu limbajul. Structurată confesiv, sub forma unui
monolog liric, prin discursul asumat la persoana I, arta poetică este expresia
convingerilor creatorului referitoare la rolul poetului şi la funcţia poeziei.
În ceea ce privește poezia noastră modernistă, se disting trei autori ale căror viziuni
despre lume se diferențiază în mod substanțial. Dacă Lucian Blaga optează pentru
modernismul de tip expresionist, Ion Barbu cultivă modernismul ermetic, întreaga creație
a lui Tudor Arghezi reflectă preferința poetului pentru un modernism eclectic, clasicizat.
Acesta din urmă reprezintă în cultura noastră o personalitate greu definibilă, controversată,
însă fascinantă prin complexitatea ei. A avut tangenţe cu toate curentele vremii, însă nici unul
nu şi l-a putut revendica pe deplin. Arghezi este un înnoitor al limbajului poetic și al viziunii
artistice prin încălcarea convențiilor și a regulilor, dar și un tradiționalist prin inserarea unor
teme și motive literare specifice acestei orientări estetice. Astfel, în poezia sa
particularitățile modernismului se regăsesc în estetica urâtului, limbajul cu neașteptate
asocieri lexico-semantice, fantezia metaforică și inovațiile prozodice, iar tradiționalismul
se reflectă în ideea legăturii dintre generații și opțiunea pentru tematica socială.
Toate acestea sunt prezente încă din opera literară „Testament’’, artă poetică așezată în
fruntea primului volum arghezian, „Cuvinte potrivite” (1927), în care autorul își exprimă
convingerile despre menirea literaturii și despre rolul artistului în societate.
Tema poeziei este creația literară în ipostaza de meșteșug, lăsată ca moștenire
posterității. Textul este conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual căruia îi
este lăsată drept unică moștenire „cartea”, metonimie ce sugerează opera literară. Cele două
ipostaze lirice sunt desemnate de pronumele „eu” (poetul, tatăl spiritual) și „tu” („fiul”,
cititorul), iar în finalul poeziei de metonimiile, „Robul” - „Domnul”.
Lexemul-titlul are două sensuri: unul denotativ și altul conotativ. În sens denotativ,
acesta desemnează un act juridic prin care o persoană își exprimă dorințele ce urmează a-i fi
îndeplinite după moarte, cu privire la transmiterea averii sale. Sensul conotativ, care
amintește de Vechiul Testament și de Noul Testament, în paginile cărora sunt concentrate
învățături religioase adresate omenirii, se referă la creația argheziană ca tezaur lăsat de
poet urmașilor.

3
 Lirismul subiectiv este redat prin mărcile eului liric: pronume și verbe la persoana I
singular („eu am ivit”, „am preschimbat”), dar și pronume sau verbe la persoana a II-a
singular (,,urci") ori substantive în vocativ („fiule ”), care desemnează interlocutorul
imaginar.
Ideile poetice se organizează în jurul motivului central, metafora „carte”, cu sensul de
un bun spiritual care asigură legătura dintre generații și oferă urmașilor o identitate, fiind
„hrisovul cel dintâi”. Ca elemente de recurență, cuvântul „carte” are o bogată serie
sinonimică în text: „testament”, „hrisov”, „cuvinte potrivite”, „slova de foc” și „slova
făurită”. Opera e cea care exprimă şi construieşte conştiinţa unităţii de neam, sublimată şi
spiritualizată prin artă.
Textul este structurat în trei secvențe poetice: prima sugerează legătura dintre
generații - străbun, poet și cititorii-urmași, a doua redă rolul etic, estetic și social al poeziei,
iar a treia reprezintă asocierea inspirației cu efortul poetului.
În prima strofă, secvenţa ,,râpi şi gropi adânci/Suite de bătrânii mei pe
brânci’’sugerează drumul dificil al cunoașterii și al suferinţei înaintașilor. În versul „Cartea
mea-i, fiule, o treaptă”, formula de adresare „fiule” desemnează un potențial cititor, poetul
identificându-se în mod simbolic cu imaginea paternă. În acest context, ,,cartea’’ este o
treaptă în desăvârșirea cunoașterii.
Dacă în strofa a doua, „cartea”, creația elaborată cu trudă de poet, este numită
metaforic „hrisovul vostru cel dintâi”, cartea de căpătâi a urmașilor, ideea centrală din cea
de-a treia strofă este paralelismul cu lumea obiectelor. „Sapa”, unealtă folosită pentru a
lucra pământul, devine „condei”, instrument de scris, iar „brazda” se transformă în
„călimară’’, munca poetului fiind diferită (ca material întrebuințat) de a înaintașilor lui țărani.
Autorul schimbă ,,graiul lor cu-îndemnuri pentru vite” în „cuvinte potrivite”, metaforă ce îl
proiectează în ipostaza poetului-meșteșugar, „un șlefuitor de cuvinte”. În viziunea lui
Arghezi, prin artă, cuvintele se metamorfozează, păstrându-și însă forța expresivă, idee
exprimată prin oximoronul din versurile „veninul strâns l-am preschimbat în miere / lăsând
întreagă dulcea lui putere”. Prin intermediul poeziei, trecutul este sacralizat, devenind un
adevărat îndreptar moral.
În strofa a patra este prezentată ideea transfigurării socialului în estetic, prin faptul că
durerea, revolta socială sunt concentrate în poezie, simbolizată prin metafora „vioară”:
„Durerea noastră surdă și amară / O grămădii pe-o singură vioară,/Pe care ascultând-o a
jucat/Stăpânul ca un ţap înjunghiat”. Poetul filtrează prin sufletul său suferințele poporului și
le transpune artistic în poezia cu valoare justițiară, apelând la estetica urâtului: „Din bube,
mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi”.
Ultima strofă evidențiază faptul că muza, arta contemplativă, pierde în favoarea
meșteșugului poetic. Poezia este atât rezultatul inspirației, al harului divin, sugerat de
metafora „slova de foc”, cât și rezultatul meșteșugului, al trudei poetice, dedus din metafora
„slova făurită”: „Slova de foc și slova făurită / Împărecheate-n carte se mărită / Ca fierul
cald îmbrățișat în clește”.
În ceea ce privește prozodia, se remarcă inedita îmbinare a modernității cu tradiția.
Poezia cuprinde strofe inegale ca număr de versuri, cu metrică și ritm variabile, în funcție
de intensitatea sentimentelor și de ideile exprimate. Rima ține, însă, de vechile convenții,
fiind împerecheată.
Prin urmare, opera literară „Testament” este o artă poetică modernistă, în care poetul
este prezentat ca un meșteșugar al cuvintelor, iar creația artistică este atât produsul
inspirației divine, cât și al tehnicii poetice. De asemenea, Tudor Arghezi introduce în

4
literatura română estetica urâtului și sintetizează cele două orientări ale poeziei interbelice,
tradiționalism și modernism.

hrisov – act domnesc, folosit ca titlu de proprietate;

metonimie – figură de stil care constă în inversarea întregului cu partea, a cauzei cu efectul etc.;
sarică = manta țărănească lungă și mițoasă pe exterior, confecționata din fire groase de lână, purtată de ciobani;
slovă= literă (chirilică), scriere