Leoaică tânără, iubirea

de Nichita Stănescu

Reprezentant de seamă al neomodernismului, Nichita Stănescu a lăsat o moștenire

importantă poporului nostru, aducând în peisajul literar românesc o poezie originală, prin care a
încercat să depășească limitele strâmte ale limbajului artistic. Poezia neomodernistă se întoarce
la modernitatea liricii interbelice, reinterpretând miturile, creația, arta, în general, cultivând
ironia și ludicul, luciditatea și fantezia, iar abstracțiile sunt prezentate într-o formă concretă. Poet
șaizecist, Nichita Stănescu îmbină liricul și epicul, construind un univers în care iubirea este
supusă trasfigurărilor, și își afirmă originalitatea în construcțiile ambigue ale versurilor.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” face parte din volumul „O viziune a sentimentelor”,
apărut în 1964, și este construită pe tema iubirii, sentiment înălțător al ființei, datorită căruia
omul se apropie de divinitate. Titlul este în strânsă relație cu tema textului, fiind o metaforă „in
praesentia” prin intermediul căreia poetul evidențiază caracteristicile acestui sentiment. Astfel,
titlul reprezintă o construcție nominală alcătuită din două substantive și un adjectiv care
sugerează trăsăturile iubirii asociate unui animal de pradă. Astfel, iubirea este impulsivă, feroce,
puternică, asemenea unei leoaice.
Textul poeziei poate fi structurat în trei secvențe, conform celor trei strofe ale acesteia.
Prima secvență ilustrează întâlnirea cu iubirea, poetul insistând asupra modului în care
sentimentele îl iau prin surprindere pe eul liric, a doua evidențiază transformarea îndrăgostitului
sub influența iubirii, iar a treia secvență redă eternitatea acestui sentiment.
Prima strofă reia în incipit titlul poeziei, pentru accentuarea caracteristicilor iubirii.
Apariția bruscă a sentimentului îl ia prin surprindere pe eul liric care încearcă să explice această
ivire inopinată. Caracterul premeditat al actului reiese din versurile „Mă pândise-n încordare/
mai demult”, evidențiindu-se viclenia iubirii, iar ferocitatea acesteia este surprinsă în versul
următor, „Colții albi mi i-a înfipt în față”, pentru ca, în finalul acestei strofe, reluarea actului
mușcării să devină o încercare a eului liric de a trece prin filtrul propriu ceea ce i se întâmplă și
de a accepta faptul că nu mai poate să se sustragă acestui sentiment puternic. De altfel, verbele la
timpul perfect-compus („a sărit”, „a înfipt”, „a mușcat”) accentuează imposibilitatea de a mai
schimba ceva în privința îndrăgostirii.
A doua secvență ilustrează o altă cale de a percepe lumea, deoarece transformările pe
care le face iubirea în cel îndrăgostit îl apropie parcă de divinitate. Sub imperiul iubirii, eul liric
reface legătura microcosmos-macrocosmos, căci universul devine altul în ochii îndrăgostitului.
„Și deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a dura.” Simbol al perfecțiunii, cercul
asimilează sentimentul părții divine a omului, iar curcubeul și ciocârlia devin simboluri ale
legăturii dintre terestru și cosmic, căci prin intermediul iubirii asistăm la o nouă cosmogonie.
Schimbarea timpurilor verbale denotă rapiditatea transformărilor, eul liric percepându-le acut:
„țâșni”, „întâlni”, „se făcu” sunt utilizate la perfect-simplu, schimbarea de ritm având rolul de
accelerare bruscă a relatării. Descoperirea acestui sentiment echivalează cu trecerea într-o nouă
dimensiune.
Totodată, nu numai simțurile eului liric par a avea alte întrebuințări, ci și părțile corpului
devin de nerecunoscut sub impactul iubirii. Eul liric nu se mai recunoaște, „mi-am dus mâna la
sprânceană,/ la tâmplă și la bărbie,/ dar mâna nu le mai știe”. Iubirea se transformă și ea, se
maturizează: „o leoaică arămie/ cu mișcările viclene” și îl apropie pe eul liric de divinitate. În
această strofă verbele sunt folosite la timpul prezent, „trece”, „alunecă”, „știe”, ilustrând
continuitatea sentimentului, accentuată și de repetiția din final „înc-o vreme, / și-ncă-o vreme...”.
Punctele de suspensie de la finalul textului marchează caracterul meditativ al discursului liric,
punând iubirea sub semnul eternității.
Expresivitatea versurilor este redată prin îmbinarea figurilor de stil (metafore: „leoaică
tânără, iubirea”, „natura/ se făcu un cerc, de-a dura”, „curcubeu tăiat în două”; comparația: „când
mai aproape / ca o strângere de ape”, epitetul: „cerc de-a dura”, „leoaică arămie”, „mișcările
viclene”, „trece-alene” etc.) cu imaginile artistice (vizuale: „mâna la sprânceană”, „deșert în
strălucire”; dinamice: „alunecă-n neștire”, „mi-a sărit în față” etc.)
Muzicalitatea poeziei reiese din versul liber („Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă
și la bărbie,/ dar mâna nu le mai știe”), din tehnica ingambamentului („Leoaică tânără, iubirea/
mi-a sărit în faţă.”), din strofele inegale ca număr de versuri, dar și din jocul inedit al
vocabularului ales de poet.
Poezia aparține curentului literar neomodernism, datorită ambiguității limbajului,
sensibilității, datorită îmbinării liricului cu epicul, pentru că accentul nu mai cade asupra eului
liric, ci asupra descrierii sentimentului iubirii, grație inovației la nivelul figurilor de stil, epitetul
evoluând spre metaforă, reflexivității și iubirii văzute ca o cale de cunoaștere. Poet al iubirii,
chiar din primele volume, Nichita Stănescu sugerează că, de fapt, sensul iubirii este însuși sensul
lumii, iubirea fiind o lume a sufletului despre care poetul vorbește în texte nonconformiste ce
respiră libertate.
În concluzie, poetul „Necuvintelor” găsește o modalitate de a reface legătura om-Creator
prin intermediul sentimentului care propulsează îndrăgostitul în lumea ideilor, de unde nu se mai
poate sustrage, iar poezia devine un imn închinat iubirii.