Leoaică tânără, iubirea

de Nichita Stănescu
  INTRODUCERE

Nichita Stănescu, poet neomodernist din perioada postbelică, se

autodefinește ca  "poet al necuvintelor" și are o concepție originală despre creație:
nu poetul face poezie, ci poezia îl naște pe poet. El manifestă o mare admirație
pentru poeții clasici de la care preia elemente pe care le modifică conform propriei
viziuni: de la Arghezi-uzitarea unor cuvinte urâte, de la Bacovia-preferința pentru
stări obsedante, de la Blaga-proiecția filosofică și de la Barbu-ermetismul.

Poezia "Leoaică..." este publicată în volumul "O viziune a sentimentelor" în

anul 1964 și se încadrează în Neomodernism prin: viziunea abstractă (concretizarea
abstractului și abstractizarea concretului), asocierea surprinzătoare a cuvintelor,
multiplicarea sensurilor, tendința de a construi noi cosmogonii și proiecția cosmică.

  I. TRĂSĂTURI CURENT

Concretizarea abstractului se evidențiază încă din titlu. O noțiune abstractă

precum iubirea capătă materialitate și devine "leoaică tânără" pe baza unui transfer
de sensuri. Așa cum leoaica este regina animalelor, ființă sălbatică, vicleană,
posesivă și puternică, la fel este și iubirea ca regină a sentimentelor. Astfel, titlul
conține o metaforă explicată prin apoziția iubirea, iar epitetul tânără exprimă idea
că sentimental rămâne la fel de puternic, indiferent de vârsta la care se manifestă.

  Multiplicarea sensurilor este rezultatul combinării în mod surprinzător a

cuvintelor în metafore ce ambiguizează textul și încifrează mesajul poetic, motiv
pentru care textul poate fi considerat nu doar o poezie de dragoste, ci și o artă
poetică neomodernistă,, căci sentimentul este o forță generatoare de creație.

Tema textului este iubirea ca întâmplare a ființei și efectele surprinzătoare

ale acesteia asupra eului metamorfozat prin forța acestei trăiri și se concretizează la
nivelul textului prin motive literare precum: leoaica, cercul, curcubeul, ciocârlia.

1
II. IDEI POETICE

O prima idee poetică se regăsește în secvența întâlnirii eului cu iubirea.

Repetarea titlului în incipit accentuează ideea poetică, iar frecvența mărcilor eului
(pron. persoană I, forme neaccentuate "mă-", "m-", "mi-") indică lirismul subiectiv,
puternica implicare afectivă. Verbele la perfect-compus ("a sărit", "a înfipt", "a
mușcat") și la mai-mult-ca-perfectul ("pândise") redau la sens propriu saltul
leoaicei după pradă, iar la sens figurat, instalarea fulgerătoare a iubirii în sufletul
eului. Repetiția cuvântului "față" exprimă ideea că iubirea este un sentiment
așteptat, previzibil în viața tuturor și necunoscut rămâne doar momentul
manifestării ei. Metafora "colți albi" este simbolul agresivității, dar și al inocenței
iubirii.

Cea de a doua idee poetică surprinde raportul eului îndrăgostit cu lumea.

Iubirea devine o forță cosmică ce generează un nou univers, dar și sursă a
inspirației poetice. Cercul, simbolul perfecțiunii se află în continuă mișcare "când
mai larg, când mai aproape", fiind comparat cu "o strângere de ape, element
primordial ce sugerează renașterea și înălțarea spirituală a ființei.

  Simțurile se accentuează și cunosc o traiectorie ascendentă spre Soare "tocmai

lângă ciocârlii". Privirea este redată prin metafora "curcubeu tăiat în două", figură
de stil cu multiple semnificații: prin cromatică sugerează o viață plină de bucurie și
de fericire, iar prin forma jumătății de cerc poate exprima ideea că omul fără iubire
este incomplet.

  Metafora face trimitere către mitul Androginului conform căruia, la

începutul lumii, bărbatul și femeia formau o sferă, iar Zeus, temându-se că o așa
perfecțiune a formei i-ar putea lua locul, a aruncat-o pe Pământ unde s-a spart în
două jumătăți ce se caută neîncetat pentru a reface întregul. În interpretare biblică,
curcubeul reprezintă legământul dintre Dumnezeu și Noe că pământul nu va mai fi
distrus prin ape, creația va dăinui veșnic, așa cum iubirea eului dăinuie veșnic în
poezie.

Ideea de metamorfoză a eului este redată prin gesturile mâinii ce refac jumătate
de cerc "la sprânceană, la tâmplă și la bărbie/dar mâna nu le mai știe", sugestie a
faptului că iubirea a modificat cunoașterea, rațiunea, comunicarea și a devenit

2
stăpână absolută peste ființa eului pe care l-a maturizat ("o leoaică arămie/ cu
mișcările viclene").

III. ELEMENTE COMPOZIȚIE OPERĂ

Un prim element de compoziție îl reprezintă prozodia, căci textul conține

trei secvențe lirice (întâlnirea cu iubirea, raportul eului îndrăgostit cu lumea,
raportul eu-sine) și versuri inegale ce mențin pe alocuri o rimă pereche, acestea
fiind organizate prin tehnica ingambamentului.

Limbajul artistic este un alt element important de compoziție, deoarece

la nivel stilistic textul însuși este o metaforă a transformării ființei prin iubire,
epitetele (leoaică tânăra, leoaică arămie) surprind gradat trăsăturile acestui
sentiment, iar comparația ("ca o strângere de ape") sugerează renașterea ființei prin
iubire și creație. Imaginile artistice sunt plastice și dinamice. Imaginea auditivă este
discret sugerată de cântecul ciocârliei, pasăre solară, ce accentuează armonia lumii:
„și auzul o-ntâlni / tocmai lângă ciocârlii”.

  În concluzie, poezia lui N. Stănescu este, până la un punct, o poezie de

cunoaștere, desfășurată în sensul iubirii și ieșită dintr-o viziune a sentimentelor.
Dragostea este o formă de energie, un miracol care răvășește material și spiritual,
dând naștere unei lumi noi.