NEOMODERNISMUL

Neomodernismul este o orientare literară manifestată în anii 1960-1970, după un deceniu în care
literatura fusese puternic ideologizată.
Neomodernismul își propune redescoperirea sensibilității și emoției estetice și înnoirea limbajului.
Trăsăturile acestei orientări literare sunt: cultivarea intertextualității și cultivarea spiritului ludic și
parodic.

Poet neomodernist, Nichita Stănescu este creatorul unui univers liric coerent și al unui imaginar poetic
specific.

(opere)

În poezia românească, Nichita Stănescu aduce o nouă viziune asupra cuvântului. Așa cum remarca
Nicolae Manolescu, universul stănescian se bazează pe „o metafizică a concretului și o fizică a emoțiilor”.
Descendența spirituală a lui Nichita Stănescu vine, fără îndoială, din lirismul lui Mihai Eminescu, căruia îi
și dedică poezia sa de debut, O călărire în zori, din poetica filosofică a lui Blaga, din ermetismul lui Ion
Barbu, fiind, asemenea lui Arghezi, un inovator al cuvântului. Eugen Simion definește opera lui Nichita
Stănescu ca fiind „poezia poeziei, criza de identitate, un poet al transcendenței”, sesizând originalitatea
artistică a poetului.

Poezia Leoaică tânără, iubirea se constituie ca artă poetică și o confesiune lirică pe tema
cunoașterii prin iubire ca sentiment și ca stare extatică. Opera face parte din volumul O viziune a
sentimentelor (1964), volum se stă sub semnul lui Eros. În concepția autorului, iubirea este considerată
o stare privilegiată care proiectează ființa umană în sfera înaltă a eternității. Discursul liric aparține
nomodernismului prin problematică, ambiguitatea limbajului poetic, imaginile artistice insolite și
noutatea metaforelor. Astfel, poezia dezvoltă tema erotică, iubirea fiind privită ca o regină a
sentimentelor, ca un sentiment intens, având forța creatoare de a reordona universul. Apariția bruscă a
iubirii, intruziunea ei violentă în existența umană transformă definitiv percepția asupra lumii.

Lirica nichitastănesciană se individualizează așadar prin tendința de textualizare verbală a

realului, căci în concepția lui: ,,clasicul vede idei, romanticul vede sentimente, modernul vede idei și
sentimente, dar le vede prin cuvânt”. Astfel, la nivel macrotextual, tema poeziei este iubirea, textul
configurându-se ca o idilă expresionistă. La nivel microtextual, tema poeziei este creația și condiția
creatorului, discursul poetic dobândint structura unei arte poetice, căci la Nichita Stănescu poetul se
definește ca un veșnic îndrăgostit de cuvânt. Titlul cu ,,valențe paratextuale” (Gérard Genette) anunță
tema, având valoarea unui ,,motiv anticipativ” (Boris Tomașevski), impunând imaginea leoaicei ca simbol
cheie al discursului liric. Având valoarea unui ,,onomatext” (Jean Ricardou), titlul ,,Leoaică tânără,
iubirea” este o metaforă explicată, construită pe baza unui transfer semantic care asociază animalul de
pradă cu sentimentul erotic, reiterând într-p viziune originală mitul ,,Zburătorului”. Din punct de vedere
gramatical, titlul este analitic, compus fiind dintr-o apoziție cu valoare explicativă. După clasificarea lui
Gérard Genette, titlul este obiectal, impunând un simbol cheie al liricii nichitastănesciene.

Structural, textul poetic prezintă trei secvențe lirice, corespunzând celor trei strofe: întâlnirea cu
iubirea, impactul iubirii asupra universului și asupra sinelui și ireversibilitatea metamorfozelor generate
de iubire. Poezia începe și se sfârșește cu motivul leoaicei, dezvăluind evoluția în timp a sentimentului,
dar și simetria compozițională.

Prima secvență poetică, constituită din prima strofă a poeziei, subliniază întâlnirea ființei cu
iubirea, modul în care sentimentul de iubire ia forma unei tinere leoaice, agresive, și năvălește în sufletul
poetului cu o forță devastatoare, sfâșiindu-l cu colții.

Folosirea pronumelui la persoana I (mă, mi, m-) potențează confesiunea lirică, în timp ce verbele
conferă dinamism, subliniind manifestarea agresivă a leoaicei: „mi-a sărit în față”, „colții albi mi i-a
înfipt”, „m-a mușcat”.

Leoaica tânără – Leoaica reprezintă un animal de pradă, fiind: feroce, agilă, sălbatică,
impunătoare, perfidă, agresivă, abilă, protectoare și posesivă. Metafora explicată asociază trăsăturile
leoaicei cu cele ale iubirii. În viziunea lui Nichita Stănescu, iubirea împrumută caracteristicile animalului
de pradă, fiind imprevizibilă, manifestându-se cu agresivitate li ferocitate, căci așa cum ,,leoaica tânără”
este regina junglei, iubirea este regina sentimentelor.

Față - Repetarea termenului „față” are valoare ritualică, definind ferocitatea iubirii, care lasă
semne vizibile asupra îndrăgostitului, semne eterne, care nu mai pot fi estompate sau ascunse.

Colții albi - Epitetul „colții albi” surprinde puritatea noului sentiment care modifică ordinea
existențială, devenind creator de lumi pentru ființa îndrăgostită. Dragostea apare astfel în ipostaza
eminesciană a „farmecului dureros de dulce”, adică ea se instalează năvalnic în viața omului, lăsând
urme adânci.

A doua secvență reliefează puterea de transfigurare a iubirii sau a inspirației atât asupra
elementului uman, cât și asupra întregului univers. Descrierea acestui fenomen este una cosmogonică,
asemenea cosmogoniilor eminesciene din Luceafărul sau Scrisoarea I: „Și deodată-n jurul meu, natura/
se făcu un cerc, de-a dura,/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de ape.”

Și deodată...se făcu un cerc - Sub efectul neașteptatei intâlniri și al iubirii, individul este
poziționat în centrul lumii și al naturii devenite cerc ce se strânge și se lărgește în mișcări rotative, de
parcă universul s-ar reordona după cu totul alte legi.

Deodată – Adverbul ,,deodată” argumentează impactul iubirii asupra universului, care se

restructurează luând forma unui cerc ca simbbol al perfecțiunii, ce trimite la ,,rotunjimea originară”,
amintind de blagiana ,,corolă de minunui a lumii”.

De-a dura – În acelați registru simbolic, epitetul metaforizant ,,de-a dura” trimite la dimensiunea
ludică a liricii argheziene.

Ca o strângere de ape – Comparația metaforică ,,ca o strângere de ape” amintește de

barbienele grupuri ale apei, marcând diversele metamorfoze ale naturii. De altfel, se delimitează acum
cele două planuri poetice, care urmăresc pe de-o parte dinamica sentimentului și percepția eului asupra
lumii.

Curcubeu tăiat în două - Metafora curcubeului „tăiat în două” conferă ambiguitate, fiind fie un
simbol biblic al armoniei și al împăcării, fie o imagine a multiplicării, o sugestie cromatică ce redă
varietatea, bogăția sentimentului erotic. În Sfânta Scriptură, curcubeul este reprezentat ca semn al
legământului lui Dumnezru cu Noe și prin el cu toată firea umană, sugerând că omul nu va mai fi pierdut
prin potop de ape.

Și auzul o-ntâlni...ciocârlii - Privirea, asemenea auzului se înalță „tocmai lângă ciocârlii”,

evidențiind faptul că apariția iubirii este o manifestare superioară a bucuriei, a fericirii. Ciocârlia este
pasărea cu un glas aparte care zboară cel mai sus, semn că iubirea este înălțătoare, trecând ființa în alte
sfere.

Ciocârlii – Ciocârlia este pasărea cu un glas aparte, care zboară cel mai sus, semn că iubirea este
înălțătoare, trecând ființa în alte sfere: ,,Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate:
dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mîndrie, nu se poartă necuviincios, nu
caută folosul său, nu se mînie, nu se gîndeşte la rău, nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr,
acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul. Dragostea nu va pieri niciodată. ” ( 1
Corinteni 13:4-8)

Ultima secvență evidențiază imaginea eului liric după trăirea iubirii, un eu liric metamorfozat,
schimbat definitiv: „Mi-am dus mâna la sprânceană/ La tâmplă și la bărbie,/ dar mâna nu le mai știe”.
Poetul subliniază că în mod inevitabil omul va întâlni iubirea care va acționa asupra lui spontan și
impulsiv.

Mâna – Instrument al cunoașterii, ca în lirica argheziană, mâna descoperă o nouă anatomie a

îndrăgostitului.
 Sprânceană…t..b – La nivel symbolic, sprânceana, tâmpla și bărbia preiau semnificațiile ochiului
și bazelor in lirica lui Lucian Blaga, desemnând simboluri ale cunoașterii senzorială și erotica, trimițând,
în egală măsură, la roata lui Mercur, Venus și Soarelui, reprezentând etapele cunoașterii la Ion Barbu.

Deșert - Metafora deșertului în strălucire trimite la semnificația biblică, iubirea definindu-se ca

un sentiment ascru și sacralizant, prin care ființa accede la eternitate. Astfel, ființa poetică se suprapune
imaginii îndrăgostitului, creatorul autodefinindu-se ca un veșnic îndrăgostit de Logos.

Leoaica – Secvența finală reiterează simetric motivul leoaicei, căci ,,leoaica tânără” s-a
metamorfozat într-o ,,leoaică arămie”, semn al maturizării, care permite transferul din contingent în
transcendent.

Înc-o vreme… - Imaginea iubirii este proiectată astfel în eternitate, iubirea, ca formă a spiritului,
învinge timpul, conferind energie și profunzime vieții. Dacă în prima secvență, dimensiunea temporală a
iubirii, a stării de inspirație apare clar exprimată prin adverbele „azi” și „mai demult”, în final ea nu este
clar definită, fiind exprimată prin repetarea expresiei „înc-o vreme”, simbol al permanentizării, al
eternizării iubirii.

Poetul neomodernist valorifică toate nivelurile de expresivitate ale limbajului poetic. Astfel, la
nivel morfosintactic, discursul poetix se distinge prin alternarea modurilor și timpurilor verbale,
delimitând astfel planurile poetice care vizează evoluția sentimentului și cea a ființei poetice. Frecvența
conjuncției ,,și” repetată de șase ori confer fluență și continuitate poveștii de iubire, susținând tiparul
scenariului erotic. Aglomerarea substantivelor concrete precum: ,,leoaică”, ,,mână”, ,,tâmplă”
și ,,bărbie” susține tendința de textualizare verbală a realului, specifică liricii lui Nichita Stănescu. La nivel
lexico-semantic, se remarcă valorificarea câmpului lexical al naturii, prin termini
precum: ,,ape”, ,,curcubeu”, ,,ciocârlii” și ,,desert”, de asemenea termenii aparținând câmpului semantic
al anatomiei: ,,față”, ,,mână”, ,,sprânceană”, ,,tâmplă” și ,,bărbie” susțin pregnant metamorfozeșe
generate de sentimental erotic. Un effect deosebit produce polisemantismul termenului ,,față”, orezent
în structurile: ,,mi-a sărit în față” și ,,m-a muscat leoaica, azi, de față”. La nivel stilistic, poezia se
individualizează prin metaforismul excesiv și imagismul puternic care ambiguizează sensurile, premițând
multiple conotații. Metafore insolite: ,,leoaica tânără”, ,, leoaica arămie”, ,,curcubeu tăiat în două”,
precum și metonimiile: ,,sprânceană”, ,,tâmplă”, ,,bărbie”, construiesc imagini artistice inedite: ,,și
privirea-n sus țâșni”, ,,și auzul o-ntâlni”, ,,și aluneca-n neștire”. În manieră neomodernistă, Nichita
Stănescu optează pentru versul liber și limbajul plastic, neobișnuit, mizând pe spontaneitate lirică.
Poezia nu respectă canoanele tradiționale de versificație, strofele au versuri inegale, cu rimă sporadică și
ritm variabil, combinat.

,,Leoaică tânără, iubirea” este o poezie neomodernistă ce ilustrează în mod original momentul
de intensitate al sentimentului erotic, sentiment ce poate sta la temelia actului creator și îl poate
proiecta pe om in eternitate. Nichita Stănescu asociază iubirea unor trăiri foarte complexe, dragostea
oferind posibilitatea depășirii sinelui prin cunoașterea lumii. Imn înălțat iubirii, dar și artă poetică
neomodernistă, poezia transfigurează perfect: ,,amestecul ciudat de forte din ființa lui Nichita
Stănescu”, traducând: ,,un respect aproape religios pentru poezie și o supunere aproape cinică față de
real” (Eugen Simion).