Nichita Stănescu , „Leoaica tânără, iubirea”

Poezia „Leoaica tânără, iubirea” face parte din volumul „O viziune a

sentimentelor” (1964) în care tema predilectă este iubirea, înţeleasă fie ca stare
extatică, fie ca modalitate de integrare în armoniile universale, fie drept cale de
revelație poetică. Iubirea pentru poetul Nichita Stănescu este o permanentă
„întâmplare a ființei“, unicul mod de existență.
Volumul „O viziune a sentimentelor” aparţine primei etape a lirismului
stănescian, lirica sentimentelor caracterizată de elanuri adolescentine, exuberanţă,
manifestarea stării jubilatorii, consonanţa cu sinele și cu lumea; iubirea e acum
sentimentul originar al naşterii cuvintelor. Volumul este considerat de Eugen Simion
“romanul unei idile“ (Scriitori români de azi, vol. I).
La nivel tematic, poezia Leoaică tânără iubirea descrie în registru metaforic
starea de vibraţie continuă, care este pentru poet dragostea. Creația nu poate fi
concepută în afara acestei stări de graţie; iubirea este totodată şi condiția
supravieţuirii în timp a operei. lnterdependenţa dintre actul creator şi starea de
îndrăgostire determină considerarea acestei poezii drept una poetică.
Titlul este reluat în secvența inaugurală; poetul încearcă să ofere o definiție
metaforică a iubirii. Conform Dicționarului de simboluri (autori: J Chevalier şi A
Gheerbrant), „puternic, suveran, simbol solar și luminos până la extrem, leul, regele
animalelor, are calităţile şi defectele inerente rangului său“. Leul este totodată simbol
al inspirației divine, emblemă a Sf. Ev. Marcu, dar și simbol al dreptăţii, al
înţelepciunii. Varianta feminină a simbolului poate fi asociată cu ideea posibilității
regenerării perpetue a sentimentului.
Cele 24 de versuri ale poemei pot fi grupate în 4 secvenţe lirice.
Versurile 1-6 prezintă întâlnirea cu iubirea. Prezenţa nemijlocită a eului liric în
text, afirmată prin folosirea pronumelor la persoana I sg. , conferă poeziei caracter
confesiv. Poetul mărturiseşte propria aventură a descoperirii sentimentului de
dragoste. Remarcăm în acest sens absenţa verbelor la pers I sg , ceea ce ar putea
reprezenta caracterul inedit, neaşteptat, al acestei experienţe.
Impactul Violent al sentimentului asupra ființei poetului este sugerat la nivelul
verbelor prin agresivitatea acțiunilor denumite . „a sărit“, „pândeşte“, „a muşcat“, „a
înfipt“. Atribuite leoaicei, aceste acțiuni surprind de fapt caracterul spontan şi totodată
copleşitor al sentimentului. Se simulează chiar, prin alternanța timpurilor verbale
(perfectul simplu şi perfectul compus), urmarea unui fir epic imaginar. Repetiţia „în
faţă/de față“ sugerează vulnerabilitatea ființei umane confruntate cu experiența
îndrăgostirii.
Versurile 7-14 marchează trecerea într-o altă dimensiune a existenței, sub
forma unei descrieri cosmogonice. Pentru a reprezenta relația cu universul ca efect
al îndrăgostirii, poetul apelează la simbolul cercului, imagine metaforică a unei lumi
perfecte, care se ordonează după noi legi, dictate de sentimentul suveran. Natura-
care e percepută de ochiul îndrăgostitului ca având un diametru flexibil, sugestie a
stărilor inegale de suflet ale poetului – îndrăgostit. Acesta devine un axis mundi: „Şi
deodată-n jurul meu, natura/ Se făcu un cerc, de-a dura”.
 În versurile 11-14 poetul se înfățișează sub ipostaza unui homo cosmicus,
reuşind să acceadă într-un plan ideal, dincolo de percepția senzorială a realului: „Şi
privirea-n sus ţâşni/ curcubeu tăiat în două,/ şi auzul o-ntâlni/ tocmai lângă ciocârlii”.
lubirea îi permite aşadar eului poetic accesul într-un spațiu al revelaţiilor poetice
(sugerat de imaginea ciocârliei, simbol al cântecului ca formă primară a poeziei).
Versurile 15-17 surprind constatarea metamorfozei ireversibile a fiinţei poetului
în urma „întâlnirii” cu iubirea : „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă şi la
bărbie,/ dar mâna nu le mai ştie”. lubirea, ca stare de grație, are ca efect imediat
dematerializarea individului, permiţând trecerea într-un plan ideal. Reperele chipului
uman luate în discuţie (sprânceană, tâmplă, bărbie), atinse de mână, surprind poziția
gânditorului, a individului care meditează, care îşi foloseşte raţiunea, intelectul. Eul
liric se detaşează însă de această componentă a finței sale, pentru a-și descoperi, ca
efect al îndrăgostirii, partea sensibilă, afectivă, bază a activităţii creatoare. Asistăm
prin urmare la o ruptură între gânditor si creator, în urma impactului sentimentului.
Ultimele versuri (18-24) suprapun imaginile poet - iubire până la confundare.
Tabloul din final: „pe-un deşert în strălucire,/ peste care trece-alene/ o leoaică
arămie/ cu mişcările viclene” este plasat sub semnul solarului, al dionisiacului.
Cititorului în este solicitat simţul vizual pentru a-şi configura la nivelul puterii de
abstractizare o imagine metaforică originală a condiţiei poetului. Repetiția din finalul
poeziei „înc-o vreme,/ și-nco vreme…”, asociată punctelor de suspensie, eternizează
sentimentul de dragoste, deschizând substratul de meditaţie filozofică al poeziei. Sub
masca unei atitudini aparent ludice, problematica înfăţişată este de fapt gravă: relaţia
individului cu iubirea, cu arta, cu timpul, cu sine însuşi.
Limbajul poetic este surprinzător şi original, în spiritul neomodernismului.
Poetul inovează la nivelul figurilor de stil, cu ajutorul cărora construieşte imagini
artistice originale.
Pe lângă metafora centrală : iubirea-leoaică, reţinem alte construcţii
metaforice precum : „privirea-curcubeu tăiat în două”, „natura - cerc, de-a dura”, „un
deşert în strălucire” (imagine echivocă a pustiirii, a pârjolirii fiinţei de către sentiment).
Alte procedee stilistice abstractizează imaginarul poetic : comparaţia „ca o strângere
de ape”, epitete cromatice („colţii albi” - sugerând caracterul primar al experienţei
îndrăgostirii, „leoaică arămie” - sugerând maturizarea sentimentului), repetiţii. Poezia
devine astfel o alegorie a îndrăgostirii, descriind aventura întâlnirii cu iubirea.
Structura prozodică (măsura inegală, rima aleatorie şi ritmul combinat)
creează impresia de spontaneitate în eliberarea sentimentelor.
Mesajul poeziei este în fond simplu : omul se întâlneşte cu iubirea, care îl
metamorfozează. Iubirea îl învaţă să comunice unicul, inefabilul, sublimul existenţei
sale.