Propunător: Prof.

SILVIANA SIMEANU

LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA de Nichita Stănescu

,,Leoaică tânără, iubirea” este una dintre cele mai reprezentative opere ale lui Nichita Stănescu, pentru
faptul că în ea sunt încadrate marile teme şi motive ale creaţiei autorului şi pentru că reflectă viziunea acestuia într-
un mod cu totul original.
Acest lucru se manifestă şi în ceea ce priveşte încadrarea poemului în curentul literar al neomodernismului. O
primă trăsătură evidentă o reprezintă limbajul ambiguu şi metaforele surprinzătoare.Totodată, se remarcă lirismul
pur, ironia şi spiritul ludic. În poezia neomodernistă, sentimentele sunt redate în formă concretă, se
„materializează”. Poem cuprins în volumul „O viziune a sentimentelor”, ,,Leoaică tânără, iubirea” aparţine primei
etape a creaţiei poetului, etapa metaforică.
Lirismul subiectiv este redat, la nivelul expresiei prin mărcile eului liric: persoana I a verbelor „am dus” ,
a pronumelor personale „mi”, „m-„ şi a adjectivului posesiv „meu”.
Viziunea neomodernistă e dată de temă, de relaţia poet-univers, de motive literare. Astfel, ,,Leoaică
tânără, iubirea” este o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă propriile convingeri despre arta literară şi viziune
asupra lumii. Prin mijloace artistice, sunt redate idei despre iubire, rolul poetului în lume, raportul acestuia cu
iubirea şi cu problematica cunoaşterii.
Titlul este alcătuit din substantivul „iubirea”, cea mai minunată aventură a omului şi apoziţia „leoaică
tânără”, o metaforă concretă a sentimentului ce sugerează putere, agresivitate, nobleţe.
Tema este definirea iubirii ca aventură a fiinţei. Poetul o vede ca pe o supremă bucurie ce schimbă radical
omul, înălţându-l. Motivele literare sunt concrete, specifice actului de vânătoare: colţi, leoaică, dar şi abstracte,
privire, auz.
Compoziţional, poezia este alcătuită din trei secvenţe inegale, care combină versuri albe cu versuri ce au
rimă împerecheată. Alternarea structurilor prozodice clasice cu cele moderne e o caracteristică a poeziei
neomoderniste. Organizarea materialului poetic se realizează prin seria relaţiilor de simetrie date de cele două
imagini ale iubirii-leoaică, la început şi sfârşit care arată cele două percepţii diferite ale eului liric asupra lumii şi de
opoziţie între concret şi abstract, între „leoaica tânără” şi „leoaica arămie”.
Incipitul reia titlul, generând o stare de şoc lectorului. „Leoaica” presupune o serie de semnificaţii,
generând putere, forţă, agresivitate, dar şi eleganţă, nobleţe.
Secvenţa întreagă surprinde momentul întâlnirii bruşte, dureroase, a fiinţei cu iubirea. Ea se desfăşoară
asemeni unui scenariu de vânătoare, în care sentimentul ia forma unei leoaice agresive care „ pândise-n încordare
mai demult”. Muşcătura relevă şocul celui care a descoperit iubirea. „Întâlnirea faţă-n faţă” a omului cu sentimentul
are loc în absenţa oricărui decor, într-o pustietate de început de lume. Verbele la perfect compus „a sărit”, „a înfipt”,
„a muşcat” situează iubirea într-un plan concret.
Secvenţa a doua surprinde schimbarea fiinţei şi a lumii înconjurătoare. Lumea se naşte abia acum cu
adevărat pentru îndrăgostit. El devine centrul Universului care pulsează „când mai larg, când mai aproape/Ca o
strângere de ape”. Noul cosmos este perfect, prin ideea de cerc. Înălţarea sufletului ce a descoperit dragostea este
sugerată de cele două imagini sugestive. Imaginea vizuală a curcubeului sugerează armonia, iar imaginea auditivă a
ciocârliei simbolizează aspiraţia spre absolut. Iubirea devine astfel cântec înalt, o odă a bucuriei.
Secvenţa a treia cuprinde efectele întâlnirii cu iubirea. Îndrăgostitul se transformă „Mi-am dus mâna la
sprânceană, la frunte şi la bărbie/dar mâna nu le mai ştie.” „Fruntea” sugerează gândirea, „sprânceana”, cunoaşterea
prin contemplare, iar „bărbia”, comunicarea prin cuvânt. Noul chip poartă semnele „leoaicei arămii” care „trece-
alene”. E o altă vârstă a iubirii. Emoţia s-a adâncit, sentimentul s-a stabilizat, omul s-a cunoscut pe sine. Repetiţia
finală „înc-o vreme ş-înc-o vreme” evidenţiază nostalgia eternităţii.
Elemente înnoitoare ale limbajului poetic pot fi relevate la fiecare nivel al textului poetic.
La nivel lexical, sunt prezenţi termeni din câmpul semantic al vânătorii: „leoaică” „a sărit”, „m-a muşcat”,
„pândise”, „colţi”, „a înfipt”. Sub raport stilistic, se remarcă metaforele care configurează un imaginar poetic
propriu: „leoaică tânără”, „un cerc de-a dura”,”curcubeu tăiat în două”, „deşert în strălucire”, „leoaică arămie”.
În opinia mea, întâlnirea cu poemul ,, Leoaică tânără, iubirea” este, pentru orice cititor, o experienţă de
viaţă. Fiecare se află în faţa uneia dintre cele mai frumoase poezii, nu de iubire, ci despre iubire, sentiment sublim al
fiinţei.
În concluzie, poezia lui Nichita Stănescu rămâne o artă poetică neomodernistă pentru că prezintă relaţia
poet-lume, poet-iubire. Poetul se contopeşte cu esenţa lumii prin iubire.

700 cuvinte