UNIVERSITATEA STEFAN CEL MARE DIN SUCEAVA

FACULTATEA DE INGINERIE ALIMENTARĂ

PROGRAM DE STUDII: CONTROLUL ȘI EXPERTIZA

PRODUSELOR ALIMENTARE

Politici agroalimentare

Îndrumător: Student:
conf. Gontariu Ioan Roman Ghiorghiță

Suceava, 2021

Capitolul 1-Politici agroalimentare– delimitări, conţinut

 Definiţii:
Politica, în sens general, este definită ca o intervenţie a statului în economia de piaţă. Astfel,
prin termenul de politică se înţelege “cursul acţiunii alese de guvern în ceea ce priveşte un aspect
al economiei (ex. industria, agricultura, servicii, venituri, preţuri etc.), incluzând scopurile alese
de guvern a fi realizate şi metodele alese pentru a realiza aceste scopuri. În acest sens, politica
agroalimentară este parte componentă a politicii economice generale a unei ţări( PEG) .
P.E.G. = Pmonetară + Pfiscală + Ppreţuri + Pcomercială + Pagroalimentară + Pvalutară +
Pinvestiţii + Pregională + Pindustrială + Altepolitici
Demersurile teoretice înregistrate atât ca manifestare a creşterii ariei de interes ştiinţific în
acest domeniu, cât şi ca efect al presiunii exercitate de progresul economiei agroalimentare se
impun a fi focalizate şi delimitate pentru a contura cât mai strict aceste concepte.
Pentru delimitarea acestor noţiuni există importante contribuţii, care considerăm că au fixat
deja înţelesul conceptual şi pe care le preluăm ca atare, cu îndatorarea de rigoare şi cu pretenţia
de inventariere sumară.
În cazul politicilor de integrare agroalimentară, vom prezenta expunerea unei încadrări de
formulare şi clasificare a unor accepţiuni.

L. Malassis (1992) sublinia următoarele:

 politicile agricole se raportează la activităţile şi la gospodăriile agricole;

 politicile alimentare privesc mai specific produsele şi consumurile şi, de asemenea,
consumatorii;
 politicile agroalimentare reprezintă ansamblul intervenţiilor care cuprind lanţul
alimentar în totalitatea sa, cu cele şapte componente principale: agricultura,
industriile, distribuţia agricolă şi alimentară, restaurantele, industriile şi serviciile
aferente, comerţul exterior agroalimentar şi consumul.
Datorită organizării sociale şi instituţionale actuale, aceste trei tipuri de politici nu îşi pot
găsi în general corespondente operaţionale şi destul de evident delimitate. Politicile agricole şi
alimentare nu pot fi interpretate decât în cazul unui context socio-economic dat, context care
contribuie puternic la determinarea acestor politici (L. Zahiu, 1999).

În ce priveşte conceptul de politică agroalimentară există mai multe puncte de vedere:

 politica agroalimentară reprezintă un ansamblu de măsuri juridice de execuţie şi
administrare, care influenţeză în mod direct sau indirect, condiţiile de realizare şi
valorificare a producţiei agricole cu scopul îmbunătăţirii producţiei şi al nivelului de trai
al populaţiei;
 politica agroalimentară cuprinde ansamblul intervenţiilor de stat în influenţarea factorilor
cererii şi ofertei de produse agricole şi alimentare;
  politica agroalimentară este ansamblul acţiunilor politice direcţionate cu prioritate spre
sectoarele de exploataţii agricole şi de agrobusiness, cu influenţe asupra deciziilor
producătorilor individuali şi a firmelor.

Plecând de la aceste considerente putem concluziona că politica agroalimentară este definită ca

ansamblul hotărârilor deciziilor şi acţiunilor pe care le aplică statul asupra factorilor cererii şi
factorilor ofertei cu scopul îmbunătăţirii producţiei şi al nivelului de trai al populaţiei.

Sfera de acţiune a politicii agroalimentare se extinde, în mod corelat, asupra mai multor
domenii, cum ar fi:
 aprovizionarea cu mijloace de producţie pentru agricultură;
 asigurarea condiţiilor de producţie agricolă;
 comercializarea produselor;
 procesarea producţiei agricole;
 relaţii de structuri de proprietate şi de exploataţii.

Politica preţurilor – acţiuni desemnate a influenţa nivelul şi stabilitatea preţurilor.

Politica de marketing – priveşte drumul parcurs de produsele agricole de la poarta fermei la

consumatorul domestic sau la consumatorul extern.

Politica imputurilor – influenţează preţurile plătite şi cheltuielile efectuate de către firme pentru
obţinerea produselor.

Politica de cercetare – urmăreşte generarea şi difuzarea noilor tehnologii destinate să crească

productivitatea resurselor.
Toate aceste politici sunt definite drept politici sectoriale şi au ca scop să influenţeze dezvoltarea
socială şi economică a sectorului agroalimentar.

Conţinutul şi grupurile ţintă ale politicii agroalimentare

Prin „Politică agrară” se inţelege grupul tuturor măsurilor realizate de stat în scopul
organizării gestionării agriculturii, pieţelor agricole şi a celor agro-alimentare (agribusiness) pe
baza obiectivelor definite pentru aceste sectoare. În rândul acestora, joacă un rol din ce în ce mai
important dezvoltarea zonelor rurale şi efectele agriculturii asupra mediului înconjurător.
Instrumentele politicii agroalimentare se împart în două grupe principale:
 Instrumente ale politicii de reglementare: acestea stabilesc cadrurile instituţionale şi
juridice ale economiei şi implicit şi ale economiei agroalimentare. Politica de
reglementare realizează un cadru, în interiorul căruia fiecare subiect al economiei
 (antreprenori, gospodării, instituţii de stat) îşi poate formula planurile sale economice
individuale; De exemplu: principiile elementare ale stabilirii preţului pe piaţă, legislaţia
privind concurenţa, legislaţia privind proprietate privată, independenţa de a lua decizii
antreprenoriale, legislaţia privind mediul înconjurător. Instrumentele respective aparţin în
parte politicii agroalimentare în sens restrâns (de ex. legislaţia privind arendarea
terenurilor agricole, cea privind construcţiile); în cea mai mare parte, aparţin totuşi
acestea altor domenii ale politicii (de ex. politica concurenţei, a mediului sau cea fiscală).
 Instrumente ale politicii de proces: este vorba de utilizarea unor instrumente specifice,
care se referă numai la un domeniu restrâns al economiei agroalimentare sau al
dezvoltării zonelor rurale; Exemple în acest sens sunt toate măsurile politice „curente”,
de ex. plăţile directe pe suprafaţă şi premiile pentru exploatare, politica cotei de lapte,
intervenţia pe pieţele agricole, politica de import şi export, educaţia şi pregătirea
profesională, consultanţa, ş.a.m.d.

Factorii de decizie ai politicii agroalimentare

Depinde de constituţia fiecărei ţări dacă politica agroalimentara este făcută exlusiv la nivelul
national sau federal (împărţit la mai multe niveluri). În UE participă la aceasta 3 respectiv 4
niveluri: organizaţiile internaţonale, organele UE, guvernul națonal şi în ţările cu structură
federal şi guvernul regional. În ţările Europei de Est rolul central privind politica agroalimentară
este jucat înainte de toate de nivelul national (parlament, guvern, preşedintele statului). În
prezentarea următoare nu se va mai aprofunda tema organizaţiilor internaţionale .

Capitolul 2- Structura sectorului agroalimentar

Consideraţii generale
 O prezentare a structurii sectorului agroalimentar se impune a fi amplasată în structura
socio-economică. O astfel de structură este în măsură să fie sugestivă pentru poziţia sectorului,
atât în ansamblul social, cât şi în economie.
Analiza structurală poate fi abordată pe următoarele paliere:

 tipologic, în funcţie de:

- profilul activităţii;
- natura şi caracteristicile produsului;
- tipul de proprietate sau management;
 funcţional, în raport cu:
- producţia agricolă;
- transformarea;
- distribuţia.

Tipologic

După activitate, sunt şapte domenii care asigură alimentaţia, şi anume: agricultura,
industriile agricole şi alimentare, distribuţia agricolă şi alimentară, restaurarea, industriile şi
serviciile aferente (pe consumuri intermediare şi echipamente), comerţul internaţional şi unităţile
socio-economice de consum.
După produs, structura cuprinde practic produsul sau grupul de produse pe filieră, de la
producţia de materie primă agricolă până la consumul final. De exemplu, la produsul pâine se
urmăreşte producerea de grâu, făină şi pâine, precum şi activităţile adiacente acesteia.

După proprietate sau management, structura cuprinde categoria producătorilor agricoli,

inclusiv fermele comerciale, micile întreprinderi, marile întreprinderi private, cooperaţia,
subsectorul de stat compus din domeniul privat al statului şi subsectorul public.

Funcţional

Producţia agricolă
 În structura agroalimentară, agricultura este furnizorul principal de produse agricol, produse
alimentare (ouă, fructe, legume), materii prime pentru prelucrare în produse alimentare.

Ponderea materiilor prime destinate prelucrării este din ce în ce mai mare, pe măsură ce
economia agroalimentară devine mai sofisticată.

Această dinamică este exprimată sintetic de faptul că locul agriculturii în valoarea produsului
alimentar final manifestă o tendinţă de scădere, pe măsură ce societăţile alimentare se dezvoltă.
Expunerea din tabelul 3.1. relevă că în SUA şi România (situate la poli opuşi din punct de vedere
al stadiului de dezvoltare agroalimentară) ponderea agriculturii în valoarea produsului alimentar
final este diferită – numai 20% în SUA şi aproape dublă în România.

Perimetrul economic Agricultura Activităţi postrecoltare

Total Din care: servicii
Statele Unite ale Americii 19 80 38
Uniunea Europeană 27 73 36
România 38 62 20

Transformarea

Transformarea materiilor prime agricole s-a constituit şi dezvoltat în activităţi industriale de

proporţii, cu schimbarea ocupaţiilor şi modificarea cererii nutriţionale, cu creşterea şi rafinarea
cererii.
Transformarea acţionează asupra produselor agricole neomogene, perisabile, sezoniere,
dispersate regional. Efectele principale sunt omogenizarea, conservarea, stocarea, diversificarea.
Transformarea este un proces dinamic, gradul mai ridicat de transformare susţinând creşterea
economică. Industriile agroalimentare ocupă în lume între 10 şi 20% din volumul activităţilor
industriale. În cazul României ponderea în prezent este de circa 18%.

Distributia

Diversificarea ofertei de hrană şi facilitarea accesului pentru consumatori sunt principalele

valenţe ale industriei acesteia.
Pe filierele agroalimentare, distribuţia se structurează în canale de gros şi detail şi se
desfăşoară din ce în ce mai frecvent pe circuite care integrează o diversitate de produse,
subzistând în acelaşi timp circuitele directe (scurte sau specializate), precum şi circuitele
tradiţionale şi cele locale.

Distribuţia face în fapt legătura între produsele agroalimentare prelevate şi consumatorul final.
 Rolul, poziţia şi dinamica acesteia este direct proporţională cu dezvoltarea economiei
agroalimentare. Suprapunerea în mare măsură a distribuţiei cu activitatea strict comercială
determină şi natura dinamismului acestei funcţiuni.

Analiza comparativă a influenţei progresului economic asupra principalelor activităţi din

filierele agroalimentare semnalează grade inegale de dezvoltare a acestora. Cel mai dinamic
domeniu s-a dovedit a fi distribuţia, urmată de activitatea de transformare, iar domeniul cu cel
mai lent « feed-back » este producţia agricolă.

Capitolul 3-Politica de piaţă a UE în cadrul reglementărilor de piaţă

"Politica de piaţă trebuie să unifice pieţele agricole ale statelor membre într-o piaţă
comună, care să prezinte caracteristicile unei pieţe interne."

Pentru punerea în aplicare a acestui pas au fost necesare următoarele ajustări:

 apropierea valorilor preţurilor naţionale diferite ale produselor agricole,

 eliminarea barierelor comerciale între statele membre,
 crearea unor reguli comune privind comerţul extern faţă de ţări terţe.

S-a creat un Regulament European de Piaţă ca şi cadru juridic pentru piaţa agricolă comună.
Acesta are practic o orientare de economie de piaţă:

Preţurile produselor ar trebui în principiu să reflecte raportul între ofertă şi cerere; prin
urmare, preţurile exprimă în primul rând deficitul relativ (funcţie de deficit);
În consecinţă ar trebui ca pieţele de bunuri să fie reglementate în primul rând de către
mecanismul preţurilor şi mai puţin de către instituţiile de stat (funcţia de ajustare a pieţei);
Simultan ar trebui, prin mecanismul preţurilor pe pieţele produselor, să se coordoneze şi
distribuţia factorilor de producţie; direcţionarea factorilor de producţie se face practic prin
aplicarea principiului productivităţii marginale (funcţia de alocare).

Fără a respecta cadrul clasic al economiei de piaţă se consideră totuşi important ca producătorii
europeni să beneficieze de o oarecare protecţie faţă de concurenţăă de pe piaţa mondială. Aceasta
s-a justificat printre altele cu următoarele argumente:
 dorinţa de a avea o aprovizionare în mare măsură din producţie proprie,
  menţinerea ocupării forţei de muncă în agricultură şi în industria procesatoare,
 asigurarea prestării numeroaselor serviciilor secundare ale agriculturii (de ex.
întreţinerea peisajului),
 stabilizarea economică a mediului rural, ş.a.m.d.

În concluzie, s-au conturat următoarele cerinţe în ceea ce priveşte piaţa comună:

 controlul în primul rând prin preţuri al pieţelor agricole;

 eliminarea elementelor ce contravin unei concurenţe libere pe piaţă, pentru a face posibilă
relocarea producţiei în locaţiile cu cele mai prielnice condiţii;
 între statele membre nu există nici o formă de împiedicare a fluxurilor comerciale şi a
migrării factorilor de producţie;
 pe pieţele din cadrul comunităţii: acordarea unei poziţii privilegiate producătorilor din
UE faţă de furnizorii din ţări terţe;
 inanţare comună a măsurilor stabilite în comun prin „Fondul European pentru Agricultură
şi Dezvoltare Rurală” (FEADR).

Concluzie:
În concluzie puteam afirma că cu cât politicile agroalimentare sunt mai bine hotarate, acestea
fiind respectate cu atât mai mult aceasta va influența în bine comunitatea respectivă având
produse de mare calitate si o arie de desfășurare extinsă a comerțului.

Bibliografia:

https://biblioteca.regielive.ro

https://graduo.ro

https://ro.scribd.com