1

Politici agroalimentare, agricole, alimentare, nutriționale

Politici agroalimentare
 Politica, în sens general, este definită ca o intervenţie a statului în economia de
piaţă. Astfel, prin termenul de politică se înţelege “cursul acţiunii alese de guvern în ceea
ce priveşte un aspect al economiei (ex. industria, agricultura, servicii, venituri, preţuri
etc.), incluzând scopurile alese de guvern a fi realizate şi metodele alese pentru a realiza
aceste scopuri. În acest sens, politica agroalimentară este parte componentă a politicii
economice generale a unei ţări (PEG).
P.E.G. = Pmonetară + Pfiscală + Ppreţuri + Pcomercială + Pagroalimentară +
Pvalutară + Pinvestiţii + Pregională + Pindustrială + Altepolitici
În cazul politicilor de integrare agroalimentară, vom prezenta expunerea unei
încadrări de formulare şi clasificare a unor accepţiuni.
L. Malassis (1992) sublinia următoarele:
- politicile agricole se raportează la activităţile şi la gospodăriile agricole;
- politicile alimentare privesc mai specific produsele şi consumurile şi, de
asemenea, consumatorii;
- politicile agroalimentare reprezintă ansamblul intervenţiilor care cuprind
lanţul alimentar în totalitatea sa, cu cele şapte componente principale: agricultura,
industriile, distribuţia agricolă şi alimentară, restaurantele, industriile şi serviciile
aferente, comerţul exterior agroalimentar şi consumul.
În ce priveşte conceptul de politică agroalimentară există mai multe puncte de
vedere:
- politica agroalimentară reprezintă un ansamblu de măsuri juridice de execuţie şi
administrare, care influenţeză în mod direct sau indirect, condiţiile de realizare şi
valorificare a producţiei agricole cu scopul îmbunătăţirii producţiei şi al nivelului de trai
al populaţiei;
- politica agroalimentară cuprinde ansamblul intervenţiilor de stat în influenţarea
factorilor cererii şi ofertei de produse agricole şi alimentare;
- politica agroalimentară este ansamblul acţiunilor politice direcţionate cu
prioritate spre sectoarele de exploataţii agricole şi de agrobusiness, cu influenţe asupra
deciziilor producătorilor individuali şi a firmelor.
Plecând de la aceste considerente putem concluziona că politica agroalimentară
este definită ca ansamblul hotărârilor deciziilor şi acţiunilor pe care le aplică statul asupra
factorilor cererii şi factorilor ofertei cu scopul îmbunătăţirii producţiei şi al nivelului de
trai al populaţiei.
Sfera de acţiune a politicilor agroalimentare se extinde în mod corelat cu alte
politici economice (fiscală, preţuri, industrie etc.) şi cuprinde următoarele noţiuni:
politica preţurilor, politica de marketing, politica imputurilor, politica de credit etc.
Sfera de acţiune a politicii agroalimentare se extinde, în mod corelat, asupra mai
multor domenii, cum ar fi:
 2

- aprovizionarea cu mijloace de producţie pentru agricultură;

- asigurarea condiţiilor de producţie agricolă;
- comercializarea produselor;
- procesarea producţiei agricole;
- relaţii de structuri de proprietate şi de exploataţii.
Politica preţurilor – acţiuni desemnate a influenţa nivelul şi stabilitatea preţurilor.
Politica de marketing – priveşte drumul parcurs de produsele agricole de la poarta
fermei la consumatorul domestic sau la consumatorul extern.
Politica imputurilor – influenţează preţurile plătite şi cheltuielile efectuate de către
firme pentru obţinerea produselor.
Politica de cercetare – urmăreşte generarea şi difuzarea noilor tehnologii destinate
să crească productivitatea resurselor.
Toate aceste politici sunt definite drept politici sectoriale şi au ca scop să
influenţeze dezvoltarea socială şi economică a sectorului agroalimentar.

Politică agricolă
Politica agricolă descrie un set de legi referitoare la agricultura internă, dar și la
importul de produse agricole externe. Un guvern implementează de obicei o politică
agricolă cu scopul de a obține un anumit rezultat pe piața agricolă internă de produse.
În principiu politica agrară este un subdomeniu al politicii generale socio-
economice. De aceea, această politică trebuie să urmărească obiective, care contribuie în
mare măsură la dezvoltarea macroeconomică. În sisteme cu economie de piaţă aceasta se
referă la cele patru obiective centrale din punct de vedere politico-economic:
1. Stabilitatea ocupării forţei de muncă: Asigurarea unui grad de ocupare a
forţei de muncă ridicat, reducerea subocupării şi a şomajului (ridicat);
2. Stabilitatea valorii banilor: Asigurarea valorii monedei interne faţă de
inflaţie, stabilizarea puterii de cumpărare a venitului, asigurarea valorii bunurilor (şi a
celor financiare);
3. Un bilanţ echilibrat al plăţilor: Asigurarea unui schimb comercial cu alte
ţări, echilibrat pe cât posibil, pentru a proteja valoarea internă a banilor (nivelul
preţurilor) şi a valorii externe a banilor (cursul de schimb); atingerea acestor obiective
serveşte în acelaşi timp la stabilizarea gradului de ocupare a populaţiei şi la reducerea
tensiunilor internaţionale (între ţări cu surplus mare de valută respectiv ţări cu fluxuri
mari de numerar – valută);
4. Creşterea economică: Stabilizarea ciclurilor economice şi stimularea unei
creşteri economice continue a produsului intern şi nivelului venitului.
 3

Politicile alimentare și nutriționale

În prezent, preocupările instituţiilor naţionale şi internaţionale pentru problema
globală a alimentaţiei s-au materializat în influenţa pe care o exercită – în acest domeniu
fundamental - iniţiativele adoptate în contextul politicilor alimentare la toate nivelurile.

Politicile alimentare şi nutriţionale sunt implicate în realizarea ofertei de mărfuri

alimentare la nivel micro- şi macroeconomic, în corelarea ofertei cu cererea în plan
economic, dar şi metabolic, având în vedere impactul progresului tehnico-ştiinţific şi
imperativul protecţiei consumatorului.
În acest context, considerăm că pentru îndeplinirea dezideratului securităţii
alimentare, în cadrul economiei alimentare trebuie să se întreprindă o serie de acţiuni
ample, complexe, astfel:
-studiul evoluţiei consumului alimentar în raport cu diferitelestadii de
dezvoltare socio-economică;
-evaluarea nevoilor alimentare reale;
-determinarea reacţiilor cererii alimentare în raport cu: creşterea nivelului
populaţiei,creşterea gradului de urbanizare, mutaţiile socio-profesionale, evoluţia
resurselor alimentare şi modificarea preţurilor etc.
Politicile alimentare în sens strict reprezintă intervenţiile guvernamentale care
vizează restabilirea dezechilibrelor alimentare datorate, în principal, insuficienţei, întrucât
dezechilibrele alimentare datorate excesului generează, de regulă, măsuri guvernamentale
mai puţin consistente
Politica nutriţională vizează asigurarea unui echilibru între trebuinţele
fiziologice de consum alimentar şi aportul de nutrienţi pentru satisfacerea acestora.
Politica nutriţională însoţeşte politica economică şi alimentară în scopul ameliorării
calităţii nutriţionale a aportului alimentar, al protecţiei consumatorului şi reducerii
riscurilor nutriţionale în societăţile abundenţei sau în societăţile penuriei.
În fundamentarea politicilor alimentare şi nutriţionale sunt utilizate normele
de nutriţie ale populaţiei ce pot servi la evaluarea volumului şi structurii
necesarului în alimente - bază, respectiv a resurselor agroalimentare necesare pentru a
fi transformate în alimente direct ingerabile, dar şi a volumului şi structurii
 4

nutrienţilor necesari. De aici - importanţa corelaţiei politica alimentară -politica agricolă,

întrucât aceasta din urmă poate acţiona în vederea creării disponibilităţilor de materii
prime agroalimentare.
Ţările dezvoltate (industrializate) se caracterizează prin trăsături specifice ale
consumului, deci implicit ale politicilor alimentare şi nutriţionale, astfel
1). Pentru a ameliora nivelul de consum al unor categorii sociale
defavorizate,ţările dezvoltate au recurs la instrumente ca:
-subvenţii ale consumului unor alimente de primă necesitate, tichete, bonuri pentru
raţii;
-instituţii de servire a mesei subvenţionate în şcoli;
-educare nutriţională
Instrumente specifice politicii agroalimentare
Încă din 1962, anul creării politicii agricole comune, aceasta și-a îndeplinit
obiectivele, garantând siguranța aprovizionării cu alimente. Ulterior, odată cu politica sa
privind prețurile de sprijin foarte ridicate în comparație cu prețurile pieței mondiale și
odată cu garantarea achiziționării unor cantități nelimitate de produse, PAC a început să
producă din ce în ce mai multe excedente. Pentru a elimina diferența din ce în ce mai
mare dintre ofertă și cerere și pentru a gestiona în mod adecvat cheltuielile agricole,
Consiliul a adoptat o schimbare radicală la nivelul politicii agricole comune, înlocuind
sistemul de protecție prin prețuri cu un sistem de ajutoare compensatorii pentru venituri.
Agenda 2000: o nouă etapă în completarea reformei din 1992
Consiliul European de la Luxemburg din 1997, declarând că agricultura europeană
ar trebui să fie multifuncțională, durabilă, competitivă și extinsă pe tot teritoriul, a stabilit
obiectivul strategic al noii reforme. Ca urmare a acordului încheiat la finalul Consiliului
European de la Berlin din 24 și 25 martie 1999, reforma a vizat, în special, următoarele
elemente:
 o nouă aliniere a prețurilor interne la prețurile mondiale, compensată parțial de
ajutoare directe acordate producătorilor;
 introducerea de către state a obligativității respectării condițiilor de mediu (eco-
condiționalitate) pentru acordarea ajutoarelor și a posibilității de reducere a
acestora (modulare) în vederea finanțării măsurilor de dezvoltare rurală;
 reluând concluziile Conferinței de la Cork din 1996, consolidarea măsurilor
structurale în vigoare, în cadrul unei noi politici de dezvoltare rurală, intitulată de
atunci înainte „al doilea pilon al PAC”;
 stabilizarea bugetară prin intermediul unui cadru financiar strict stabilit pentru
perioada 2000-2006.
 5

Reforma din iunie 2003: spre o PAC bazată pe ajutoarele decuplate

La 26 iunie 2003, la Luxemburg, miniștrii agriculturii din Uniunea Europeană au
ajuns la un acord care, de fapt, a modificat considerabil politica agricolă comună și a
introdus o serie de noi principii sau mecanisme:
 decuplarea ajutoarelor în raport cu volumul produs, în vederea unei mai bune
orientări a fermelor în funcție de piață și a reducerii denaturării producției și a
comerțului agricol. Ajutoarele decuplate au devenit astfel o „plată unică pe
exploatație”, axată pe stabilitatea veniturilor;
 condiționalitatea (în engleză, „cross-compliance”), conform căreia plățile unice
depind de respectarea unor criterii în materie de mediu și sănătate publică, ca
răspuns la așteptările cetățenilor europeni;
 compatibilitatea cu regulile Organizației Mondiale a Comerțului, în măsura în care
obiectivul final al decuplării ajutoarelor este includerea regimului de plăți unice în
„cutia verde”
 redistribuirea publică a drepturilor de plată acordate exploatațiilor conform unor
referințe istorice, cu ajutorul a două mecanisme: modularea, care permite
transferul creditelor între cei doi piloni ai politicii agricole comune în vederea
consolidării dezvoltării rurale și eventuala aplicare a unui model regional de
decuplare, care permite armonizarea plăților pe hectar acordate după criterii
teritoriale;
 disciplina financiară, principiu aplicat ulterior în perspectivele financiare pentru
perioada 2007-2013 (JO C 139, 14.6.2006), în temeiul căruia bugetul primului
pilon al politicii agricole comune a fost înghețat și au fost impuse plafoane anuale
obligatorii;
 în cele din urmă, în 2007, s-a instituit organizarea comună unică a piețelor (OCP
unică), care codifica mecanismele de reglementare a celor 21 de organizări
comune ale piețelor existente [Regulamentul (CE) nr. 1234/2007, JO L 299,
16.11.2007].
 „Bilanțul de sănătate” din 2009: consolidarea cadrului reformei din 2003
„Bilanțul de sănătate”, adoptat de Consiliu la 20 noiembrie 2008, a revizuit o serie amplă
de măsuri aplicate ca urmare a reformei PAC din 2003. Acesta a urmărit:

 consolidarea decuplării totale a ajutoarelor, prin eliminarea progresivă a ultimelor

plăți cuplate cu producția, integrându-le în regimul de plată unică pe exploatație;
 reorientarea parțială a fondurilor din primul pilon către dezvoltarea rurală, prin
creșterea ratei de modulare a ajutoarelor directe;
 asigurarea flexibilității normelor de intervenție publică și control al ofertei pentru
a nu împiedica agricultorii să reacționeze la semnalele pieței.

Reforma din 2013: o abordare mai cuprinzătoare și mai integrate

 6

 transformarea ajutoarelor decuplate într-un sistem multifuncțional de

sprijin. Etapa de decuplare de producție a ajutoarelor agricole pentru a trece
la acordarea unui sprijin general veniturilor, demarată în 2003, va lăsa loc
unei faze de recuplare a instrumentelor în jurul unor obiective specifice,
eliminând orice referință istorică

 consolidarea celor doi piloni PAC: primul pilon, care finanțează ajutoarele
directe și măsurile de piață, finanțat integral din Fondul european de
garantare agricolă (FEGA); al doilea pilon pentru dezvoltarea rurală, în
regim de cofinanțare. Modularea ajutoarelor directe în favoarea celui de al
doilea pilon este eliminată și înlocuită cu reducerea obligatorie a plăților de
bază începând cu suma de 150 000 EUR („degresivitate”). 

 consolidarea instrumentelor OCP unică devenite măsură de protecție de

utilizat doar în cazul unei crize a prețurilor și al perturbării pieței. În plus,
este confirmată eliminarea tuturor măsurilor de control al ofertei: regimul
cotelor la zahăr a expirat în septembrie 2017, iar drepturile de plantare a
viței-de-vie au fost înlocuite cu un sistem de autorizare începând din 2016

 o abordare mai integrată, cu obiective mai clare și axată pe regiuni pentru

dezvoltarea rurală. Se prevede o mai bună coordonare a măsurilor rurale cu
celelalte fonduri structural. Gama largă de instrumente existente în cadrul
celui de-al doilea pilon al PAC a fost simplificată pentru a se concentra
asupra sprijinului pentru competitivitate, inovare, agricultură întemeiată pe
„cunoaștere”, instalarea tinerilor agricultori, gestionarea durabilă a
resurselor naturale și dezvoltarea teritorială echilibrată
 7

https://ro.scribd.com/document/258063376/Politici-Agroalimentare
https://ro.scribd.com/document/148194243/Politici-Nutritionale-Si-
Alimentare-Promovate-Pe-Plan-European
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/107/instrumentele-pac-si-
reformele-acestora